Istoric român, membru al Academiei Române și profesor la Universitatea din București. Este fiul lui Constantin Giurescu și tatăl istoricului Dinu C. Giurescu. În 1931 a fondat Revista istorică română. Alături de Gheorghe Brătianu și Petre P. Panaitescu a fost un reprezentant important al curentului „Școala nouă de istorie”, care s-a remarcat prin opoziția făcută generației anterioare, reprezentată în special de Nicolae Iorga.
De foarte mult timp îmi doream să încep istoria românilor a lui CC Giurescu. Mă bucur că am terminat primul volum, dar nu este o lectură neapărat ușoară, asta pentur că istoricul folosește limbajul specific secolului XX (miazăzi, miazănoapte, la stânga dunării, etc.) Marele merit pe care îl are cartea de față este că nu își asumă a fi un adevăr absolut, ci adesea pune anumite afirmații cu valoare de ipoteză pentru că nu prea erau descoperiri arheologice care să susțină acele afirmații. Și totuși, Giurescu contrează anumite ipoteze care i se pare greșite. Am remarcat totuși un ușor diletantism lignvistic - când vorbește despre influențele primite de limba română - care este asumat de Giurescu, el făcând trimitere la experți acolo unde este cazul. Urmează partea a doua, dar o mică pauză până atunci cred că e binevenită.
Vieata unui popor e legată, între altele, de pămantul pe care îl locuiește. Amaral acestui pamânt, înfățișarea și bogătia lui au o deosebită însemnătate. Unii istorici, cum e de pildă englezul Buckle, dau chiar o importanță hotărâtoare mediului fizic în explicarea istoriei omenirii. Fără a împărtăși această părere, deoarece noi socotim că firea poporului precum și personalitățile sale reprezentative sunt tot așa. De însemnate pentru explicarea vieții lui, nu putem să nu recunoaștem rolul pe care îl joacă pământul unei țări în istoria poporului care-l locuește. Acest rol e cu atât mai însemnat cu cât ne suim în timp. În vremea veche, omul e aproape robul pămâutului.