What do you think?
Rate this book
Arhitecții speranței
Voi fi acolo. Voi respira acelaşi aer cu ea şi o voi privi din spate. O singură dată. Fără ca ea să ştie. Apoi o voi lăsa să piară. Căci orice alt gest ar avea repercusiuni incalculabile pentru univers.
Naiba să-l ia de univers! Dacă este atât de fragil încât acţiunea unui nebun îl poată distruge, atunci nu şi-o merită?
Însă, chiar ignorând repercusiunile, o acţiune în acest moment este sortită eşecului. O acţiune ulterioară nu se poate.
Oricum mă-ntorc, ajung la neputinţă. Apăsătoare, frustrantă, mai înnebunitoare decât incertitudinea sau groaza, nu lasă loc niciunei urme de speranţă.
Speranţa e doar în infinitul posibilităţilor.
Naiba să-l ia de univers! Dacă este atât de fragil încât acţiunea unui nebun îl poată distruge, atunci nu şi-o merită?
Însă, chiar ignorând repercusiunile, o acţiune în acest moment este sortită eşecului. O acţiune ulterioară nu se poate.
Oricum mă-ntorc, ajung la neputinţă. Apăsătoare, frustrantă, mai înnebunitoare decât incertitudinea sau groaza, nu lasă loc niciunei urme de speranţă.
Speranţa e doar în infinitul posibilităţilor.
- GenresScience Fiction
201 pages, Paperback
First published February 25, 2017
67 people want to read
About the author
Alexandru Lamba
46 books185 followersAlexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. Este absolvent al facultății de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor, în prezent activând în domeniul IT.
În domeniul literar, a debutat în Gazeta SF cu o povestire în 2013.
În registru SF, a publicat două romane: „Sub steaua infraroșie” (ed. Tritonic, 2016) și „Arhitecții speranței” (ed. Tritonic, 2017), un volum de proză scurtă „Singurătatea singularității” (ed. Herg Benet, 2018) și volumul „Cărări pe gheață”, primul al seriei Young-Adult „Stele și gheață” (ed. Herg Benet, 2019). A scris scenariul pentru albumele de bandă desenată „Focurile lumii noi” (ed. Geek Network, 2018) și „Povești din lumi și timpuri” (ed Pavcon, 2022), ilustrat de Alexandra Gold.
În 2022, a publicat romanul realist „Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte”, la editura Litera, în colecția „Biblioteca de proză contemporană”.
A publicat proză scurtă în diverse reviste, printre care: „Revista de cultură Familia”, „Știință și tehnică”, „Almanahul Anticipația” (ed. Nemira), „Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice CPSF” (ed. Nemira), „Revista Galileo” (ed. Millennium).
Este membru fondator al clubului ANTARES Science-Fiction & Fantasy din Brașov. Între 2015 și 2019 a fost redactor-șef al revistei online Gazeta SF, iar între 2019 și 2023 a fost editor al revistei online Galaxia 42, ambele fiind publicații dedicate literaturii SF și Fantasy.
Pentru „Sub steaua infraroșie” a primit premiul pentru cel mai bun debut la festivalul Sci+Fi Fest 2017, organizat de revista Știință și tehnică, premiul pentru cel mai bun debut la Antares Fest 2017, precum și o nominalizare la premiul Vladimir Colin. Pentru „Arhitecții speranței” a primit premiul pentru cel mai bun roman SF al anului 2017 la Antares Fest 2018. „Singurătatea singularității” a primit premiul „Vladimir Colin” pentru cel mai bun volum de proză scurtă SF în anul 2021, „Cărări pe gheață” și „Focurile lumii noi” fiind și ele nominalizate pentru premiul Colin, la categoriile „Cel mai bun roman Fantasy”, respectiv „Cel mai bun album de bandă desenată”.
În 2016, Alexandru Lamba a primit premiul de încurajare „Chrysalis”, al European Science Fiction Society, ESFS.
În prezent colaborează cu publicațiile „Ficțiunea OPT Motive” și „Revista Familia” pentru care scrie în mod regulat cronici de carte românească.
În domeniul literar, a debutat în Gazeta SF cu o povestire în 2013.
În registru SF, a publicat două romane: „Sub steaua infraroșie” (ed. Tritonic, 2016) și „Arhitecții speranței” (ed. Tritonic, 2017), un volum de proză scurtă „Singurătatea singularității” (ed. Herg Benet, 2018) și volumul „Cărări pe gheață”, primul al seriei Young-Adult „Stele și gheață” (ed. Herg Benet, 2019). A scris scenariul pentru albumele de bandă desenată „Focurile lumii noi” (ed. Geek Network, 2018) și „Povești din lumi și timpuri” (ed Pavcon, 2022), ilustrat de Alexandra Gold.
În 2022, a publicat romanul realist „Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte”, la editura Litera, în colecția „Biblioteca de proză contemporană”.
A publicat proză scurtă în diverse reviste, printre care: „Revista de cultură Familia”, „Știință și tehnică”, „Almanahul Anticipația” (ed. Nemira), „Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice CPSF” (ed. Nemira), „Revista Galileo” (ed. Millennium).
Este membru fondator al clubului ANTARES Science-Fiction & Fantasy din Brașov. Între 2015 și 2019 a fost redactor-șef al revistei online Gazeta SF, iar între 2019 și 2023 a fost editor al revistei online Galaxia 42, ambele fiind publicații dedicate literaturii SF și Fantasy.
Pentru „Sub steaua infraroșie” a primit premiul pentru cel mai bun debut la festivalul Sci+Fi Fest 2017, organizat de revista Știință și tehnică, premiul pentru cel mai bun debut la Antares Fest 2017, precum și o nominalizare la premiul Vladimir Colin. Pentru „Arhitecții speranței” a primit premiul pentru cel mai bun roman SF al anului 2017 la Antares Fest 2018. „Singurătatea singularității” a primit premiul „Vladimir Colin” pentru cel mai bun volum de proză scurtă SF în anul 2021, „Cărări pe gheață” și „Focurile lumii noi” fiind și ele nominalizate pentru premiul Colin, la categoriile „Cel mai bun roman Fantasy”, respectiv „Cel mai bun album de bandă desenată”.
În 2016, Alexandru Lamba a primit premiul de încurajare „Chrysalis”, al European Science Fiction Society, ESFS.
În prezent colaborează cu publicațiile „Ficțiunea OPT Motive” și „Revista Familia” pentru care scrie în mod regulat cronici de carte românească.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 15 of 15 reviews
April 12, 2017
După sfera Dyson și povestea de dragoste ce străbate genunile spațiului din Sub Steaua Infraroșie, iată că Alexandru Lamba atinge un nou subiect delicat, ceva mai greu de abordat în literatura SF: călătoria în timp și paradoxurile temporale ce pot fi cauzate de aceasta. Personaje credibile, umane, o agenție ce vrea să facă bine, o poveste de dragoste ce stă foarte bine în picioare, câteva gadgeturi interesante (să nu uităm că totuși acțiunea se petrece spre sfârșitul secolului douăzeci și patru) și vizitarea unui loc cum nu se poate mai sensibil pentru istoria umanității: orașul Hiroshima, vizitat chiar în timpul detonării bombei atomice, pe 6 august 1945, o pată neagră pe obrazul omenirii. Mai multe, pe FanSF, în cadrul proiectului Blogosfera SF&F: http://wp.me/pz4D9-2CT.
February 27, 2017
După un număr mare de cărți bune, dar care nu m-au surprins în offside, reușind să anticipez sfârșitul sau misterul cheie, Arhiecții Speranței pur și simplu m-a dat pe spate. Alexandru Lamba este un magician în această carte, la finalul căreia îți vei trage o palmă și te vei întreba cum de nu te-ai gândit la asta (răspunsul este simplu: pentru că nu ai vrut).
April 23, 2017
A fost extraordinară! Are aproape tot ce-mi doresc eu de la o carte, iar ceea ce lipseşte e compensat de ansamblu şi de finalul ingenios.
April 11, 2017
O să scriu o părere despre roman miercuri, în cadrul proiectului Blogosfera SF&F și o să enumăr atunci toate motivele pentru care acest roman merită citit, însă între timp, vă spun doar că minute bune după ce l-am terminat, am stat și m-am holbat la coperta 4, dorindu-mi să-mi pot pierde și eu amintirile, ca să pot reciti cartea fără să știu ce se va întâmpla în poveste.
April 7, 2017
Alex Lamba știe să scrie sci-fi, cu accent pe science, cu toate că poveștile de dragoste și de prietenie dintre protagoniști nu sunt mai puțin dezvoltate decât explicațiile științifice. Un roman bun, care ne introduce în filozofia călătoriilor în timp și a mercantilismului unui guvern global. Singurul meu regret e că a fost prea scurt.
October 9, 2018
Cum procedez de obicei, mai întâi de toate o scurtă introducere în acțiunea carții: Greg se trezește cu o durere de cap teribilă și cu o amnezie și mai teribilă dupa ceea ce pare a fi o noapte de beție. Încercând sa-și recapete memoria realizează că nu a petrecut singur ci împreună cu un ( posibil ) prieten și iubita acestuia ( deși cum nici unul nu-și mai amintește ce si cum, nimic nu e sigur ). Descoperindu-și legitimațiile de serviciu începe sa se contureze faptul că toți sunt colegi, lucrând împreună pentru o misterioasa corporație, denumita generic „Agenția”. Tustrei se avântă în oraș, care aflăm că este Berlinul începutului de secol XXIV, și descoperă că respectiva agenție este una de turism... temporal...
Gata – sper ca v-am stârnit curiozitatea așa ca nu va spun mai multe ci doar va îndemn la citit cartea deoarece chiar merită. Are fix ce-i trebuie unui SF mai mult decât onorabil: o idee mișto, dezvaluita fix cum trebuie, și o scriitura cursivă.
Care sunt parțile ( foarte ) bune ale romanului?
La nivel obiectiv, dupa cum am zis deja, o idee interesantă dar pe care bineînțeles ca nu o pot dezvalui ci va spun doar din nou: citiți cartea. Mai presus de ideea în sine stă însă stilul de scriitură și aici ofer doar un indicator propriu: am reușit sa termin romanul în cam cinci ore, cinci ore jumate. Cursiv, fluent, fără aproape nici o sforțare ( cu unele excepții pe care le voi menționa ulterior ). Drept e ca sunt un cititor familiarizat cu SF-ul și convențiile aferente – poate pentru un cititor aflat la primul contact cu acest gen literar lucrurile sa fie un pic diferite dar nu cred ca va fi un capăt de țară pentru nimeni.
Or într-o literatura precum cea română, dominată de alambicăciuni și zorzoane literare care de regulă ucid din fașă placerea lecturii transformând-o într-un chin inițiatic, o astfel de abordare merită aplaudată din plin. Spre așa ceva trebuie sa tindă autorii români daca vor să aibă succes la public.
Mai mult: autorul își oferă răgazul, și are plăcerea să o facă, de a povesti inclusiv mici detalii despre rutina zilnică a personajelor. Despre mesajele protestatarilor de pe strada. Despre agitatia din birturi. Atmosfera rezultată e una cât se poate de umană și inteligibilă. Personajele la fel – au viață. Poți rezona cu ele fară piedică.
La modul subiectiv aici e ceea ce mi-a plăcut cel mai mult: deși actiunea se întâmplă în 2318/19 personajele vorbesc si acționează comprenhensibil pentru cititorul de azi. Vorba aia... ca niște corporatiști dintr-o metropolă a zilelor noastre. Personal apreciez faptul ca autorul nu s-a complicat cu conceperea unui univers ( prea ) hipertehnologizat, în care de exemplu relaxarea să se faca în capsule virtuale în loc de un cinstit și onest ieșit la pileală și agațat – în prea multe cazuri până acum am vazut autori eșuând lamentabil în construirea unui univers cyber-punk coerent. Sau fiind incapabili să mai urnească din loc vreo acțiune/poveste de sub mormanul de detalii sub care s-au îngropat.
Aici s-a ales calea sigură – și consider că s-a procedat inspirat. Unele scăpări ( precum faptul că nu cred că un gând odata formulat mai poate fi oprit, eventual poți să încerci sa te gândesti mai departe la altele ) arata tocmai ce riscantă putea fi tentativa de hiper-bibiloză în speranța ghicirii și încadrării câtorva detalii în plus.
Să trecem mai departe, la aspectele care sunt... așa și așa.
În primul rând mai e loc pentru cizelat scriitura. Sunt scăpări – și deși multe din ele sunt cert din vina editorului ( litere lipsă, cuvinte sau chiar paragrafe aiurea ) sunt și altele care ar fi necesitat mai multă grija din partea autorului. De exemplu în primele pagini sunt câteva situații unde nu e clar care din cei doi barbați vorbește sau face ceva. Oralitatea stilului e un mare plus dar pe ici pe colo e dusa prea departe ( vocea naratorului trebuie sa ramâna, pe cât posibil, neutra și sa nu se „vulgarizeze” inutil ). În câteva locuri zgârie ochii repetiții, sintagme lungite sau cuvinte care nu prea au ce căuta în gura unor adulți totuși maturi ( „noob” de exemplu ). În special în paragrafele „hard SF” avem în cam prea mare masură o enumerare de tip proces-verbal și nu o descriere suficient de facilă pentru cititor ( altfel spus, deși evit de regula folosirea sintagmei, nu s-a respectat principiul „Show, don’t tell”... ).
Personal nu consider că se depașește limita tolerabila dar e posibil ca pentru un cititor care ia contact pentru prima dată cu SF-ul în general sau cu cel axat pe calatorii temporale în special cantitatea de informații livrată sa fie uneori prea mult de digerat. Altfel spus, infodump-ul, mama lui de infodump!, e gestionat... cum am denumit secțiunea asta per ansamblu: așa și așa. La modul ideal vreo 20-30 de pagini puteau probabil fi condensate la un sfert, lasând loc la altceva.
Ceva mai problematice decât tratarea infodump-ului sunt alte două aspecte. Înainte de a spune însă ce anume, avertizez ca pe mai departe voi dezvalui mai în amănunt anumite detalii din carte. Cine vrea sa evite aceste spoilere... sa se oprească aici si acum. Cine continua o face pe riscul propriu – eu v-am avertizat.
Se zice ca o poză face cât o mie de cuvinte și e perfect adevarat. În prezentările din corporații sau în articolele științifice. Există reversul: într-o carte e un semn ca ceva nu e prea reușit în cele 2-300 de cuvinte anterioare în care s-a încercat descrierea locului cu pricina. Știu, aici e o problema inerenta: virtual nici un cititor nu a vizitat Hiroshima ( cel mai probabil nici autorul nu a facut-o ) și cum ramâne unul din cele doua locuri din istorie supus unui bombardament atomic ridica o dilema serioasa modul de prezentare. Dar tot nu mi-a picat prea bine poza din Google Maps trântită la mijlocul unei pagini. Chestie de gusturi dar asta e...
Celalalt aspect problematic e dat de imposibilitatea „cuplarii” celor trei finaluri, care ne duc din ce în ce mai aproape de lamurirea rolului Agenției ( structurare în sine foarte faină! ), cu unicul prolog al carții. Evident – nu puteau exista și trei nivele de introducere dar din păcate din aceasta cauza e clar ca nimeni nu se va opri la unul din cele două posibile încheieri care nu se leaga de prolog. E un truc literar interesant dar care merge... așa și așa.
În final sa ajungem și la lucrurile care nu sunt cum trebuie. Nu sunt multe dar împiedică acordarea unui număr maxim de steluțe.
În primul rând obsesia lui Greg pentru femeia de pe pod care urmeaza sa fie pârjolita în explozia atomica nu neaparat nefirească și/sau complet neverosimilă cât mai degraba... slabuț lucrată. În ideea ca na, trebuia un pic de gradare acolo. Cel mai simplu era ca aceasta sa vina dintr-o evoluție interna a eroului principal - de exemplu: din copilarie acesta colecționa reviste anime și brusc o vede pe „cea perfecta” care semana exact cu eroina X – sau: un coleg se transferase la sediul Agentiei din Tokyo și îi trimite o poza de la un chef în care o vede pe Y care îi pare ulterior o copie imperfecta a... nu mai continui, ați prins ideea. Cu toții putem dezvolta obsesii cu iz romantico-erotic dar chiar 100% din senin... hmm. Mai ales ca admit ca nu am înțeles pe de-a întregul referința la anime – personajele de acolo sunt desenate tocmai pentru a NU arata real. Au o perfecțiune a lor dar aceasta cu greu poate fi considerata una „normala și întâlnibilă pe strada”. Sau ma rog, pe un pod care urmeaza sa fie răvășit de o ciupercă nucleară.
Și de fapt AICI consider că se afla marele minus al carții deoarece finalmente comparația cu un personaj anime are sens doar prin prisma „dezvaluirii finale” a carții – și anume ca de fapt calatoriile în timp sunt imposibile, totul fiind doar plăsmuiri virtuale realizate fie automat de supercalculatoarele Agentiei fie sub ghidajul Marilor Arhitecți. În premisa impusă până în penultimul capitol comparația nu are sens ba chiar îl face pe Greg sa pără nu doar... nefe... ci de-a dreptul țicnit ( iar indirect Agenția o adunatura de incompetenți care nu-și verifica suficient proprii angajați ).
Și problema e mai subtilă și de profunzime decât pare dar pentru a fi mai clar ce vreau sa zic e necesară o mică digresiune teoretică. În orice carte/film/poveste exista de regulă doua planuri introduse prin ceea ce se cheama „jocul lui dacă/dar dacă” ( pot fi chiar mai multe de două dar sunt foarte rare cazuri cand un astfel de demers nu scapă de sub control – asta e altă discutie ). Intensitatea și reusita acțiunii e sustinută de conflictul construit între cele două planuri. Dacă legatura între cele două planuri nu e bine realizată inevitabil nu se va putea genera opoziție între ele și cartea per ansamblu va avea de suferit. În plus de aceste doua planuri uzuale SF și fantasy-ul introduc și una/mai multe premise inițiale pentru a creiona universul și stabili regulile acestuia. Ca sa dau un exemplu la modă, aplicat la „Cântec de gheață și foc” teoria s-ar transpune cam așa: „Suntem într-o lume în care magia exista chiar daca elementele magice sunt de mult disparute și oamenii le-au uitat( premisa inițiala ). Daca în aceasta lume un val de invadatori se pregateste sa atace regatul oamenilor, folosindu-se de morții transformați în oșteni-zombie? Dar daca în regatul aflat sunt iminenta amenințare izbucnește un crâncen razboi dinastic?”. Interacțiunea dintre planuri și conflictul dintre ele sunt evidente așa încât nu e de mirare că acțiunea s-a construit impecabil și a și prins așa bine la public!
Aplicat la cartea de față, rezumatul ar suna cam așa: „Suntem într-un viitor în care calatoria în timp e posibila, cu unele limitari stabilite și asigurate de o Agenție dedicată. Dacă un angajat al Agenției vrea sa încalce regulile pentru a-și calma o obsesie? Dar dacă de fapt calatoriile în timp nu sunt posibile fiind doar o manevra a „Fondatorilor Agenției”?” Realizați problema? Sunt de fapt două: Planul „dar dacă” nu se poate dezvolta decat în final pentru a livra ideea de baza a autorului și din aceasta cauza între el și planul eroului principal, a lui „dacă”, există automat doar o interacțiune slaba spre inexistentă pe parcursul carții. Nu se creează tensiune deoarece conflictul real e între „dar dacă” și „premisa inițială”, pe aceasta din urma „o întoarce” dezvalurirea finală – ceea ce sabotează în buna masura efortul de construcție al carții. Iritant e ca estimez ca se putea rezolva destul de simplu daca autorul își dadea frau liber logicii interne a universului creat – în fond ce poate fi mai natural și normal pentru o Agenție corporatisto-masonica decat sa aiba o metodologie confidentiala de testat proprii angajati/ucenici de rang mediu care sa implice crearea de scenarii provocatoare/tentante/solicitante/etc? Apariția „celei perfecte” s-ar justifica... perfect! Culmea e ca unul din personajele secundare chiar propune ceva similar dar... autorul ezită sa meargă pană la capăt în a dezvolta acest plan. Vorba aia: ratare de la 2 metri, cu poarta goala! Păcat.
Strict personal mai am și o alta dezamagire: scriitorul are o viziune cam prea optimistă , aproape naivă, privind modul în care ar acționa o astfel de Agenție. Fără contestări serioase din exterior, fara deturnări de scop, fara conflicte și mâncătorii interne, cu Mari Arhitecți fără ambiții personale și care urmeaza neostoit comandamentele Parintelui Fondator... SF de SF frate, nu alta! E cam la nivelul abordarii din primele carți ( cronologic vorbind ) din seria „Fundației” ( din anii 50 daca nu ma înșeala memoria ). Cum ulterior Asimov a început să realizeze minusurile unei astfel de abordări masono-științific-optimiste, cărțile ulterioare ( din anii 80 ) încep sa pună problema mult mai nuanțat, avansând noi idei și prezentând noi conflicte.
Dincolo de aceste probleme cartea ramâne una reușită și o recomandare clară din partea mea. Dacă nu ar fi fost impedimente tehnice as fi votat pentru ea fara rezerve la AntaresFest dar s-a dovedit că nu a mai fost nevoie: a câștigat meritat premiul pentru cea mai buna carte romanească de SF a anului 2017!
Ar fi cu atât mai păcat să o ratați!
Gata – sper ca v-am stârnit curiozitatea așa ca nu va spun mai multe ci doar va îndemn la citit cartea deoarece chiar merită. Are fix ce-i trebuie unui SF mai mult decât onorabil: o idee mișto, dezvaluita fix cum trebuie, și o scriitura cursivă.
Care sunt parțile ( foarte ) bune ale romanului?
La nivel obiectiv, dupa cum am zis deja, o idee interesantă dar pe care bineînțeles ca nu o pot dezvalui ci va spun doar din nou: citiți cartea. Mai presus de ideea în sine stă însă stilul de scriitură și aici ofer doar un indicator propriu: am reușit sa termin romanul în cam cinci ore, cinci ore jumate. Cursiv, fluent, fără aproape nici o sforțare ( cu unele excepții pe care le voi menționa ulterior ). Drept e ca sunt un cititor familiarizat cu SF-ul și convențiile aferente – poate pentru un cititor aflat la primul contact cu acest gen literar lucrurile sa fie un pic diferite dar nu cred ca va fi un capăt de țară pentru nimeni.
Or într-o literatura precum cea română, dominată de alambicăciuni și zorzoane literare care de regulă ucid din fașă placerea lecturii transformând-o într-un chin inițiatic, o astfel de abordare merită aplaudată din plin. Spre așa ceva trebuie sa tindă autorii români daca vor să aibă succes la public.
Mai mult: autorul își oferă răgazul, și are plăcerea să o facă, de a povesti inclusiv mici detalii despre rutina zilnică a personajelor. Despre mesajele protestatarilor de pe strada. Despre agitatia din birturi. Atmosfera rezultată e una cât se poate de umană și inteligibilă. Personajele la fel – au viață. Poți rezona cu ele fară piedică.
La modul subiectiv aici e ceea ce mi-a plăcut cel mai mult: deși actiunea se întâmplă în 2318/19 personajele vorbesc si acționează comprenhensibil pentru cititorul de azi. Vorba aia... ca niște corporatiști dintr-o metropolă a zilelor noastre. Personal apreciez faptul ca autorul nu s-a complicat cu conceperea unui univers ( prea ) hipertehnologizat, în care de exemplu relaxarea să se faca în capsule virtuale în loc de un cinstit și onest ieșit la pileală și agațat – în prea multe cazuri până acum am vazut autori eșuând lamentabil în construirea unui univers cyber-punk coerent. Sau fiind incapabili să mai urnească din loc vreo acțiune/poveste de sub mormanul de detalii sub care s-au îngropat.
Aici s-a ales calea sigură – și consider că s-a procedat inspirat. Unele scăpări ( precum faptul că nu cred că un gând odata formulat mai poate fi oprit, eventual poți să încerci sa te gândesti mai departe la altele ) arata tocmai ce riscantă putea fi tentativa de hiper-bibiloză în speranța ghicirii și încadrării câtorva detalii în plus.
Să trecem mai departe, la aspectele care sunt... așa și așa.
În primul rând mai e loc pentru cizelat scriitura. Sunt scăpări – și deși multe din ele sunt cert din vina editorului ( litere lipsă, cuvinte sau chiar paragrafe aiurea ) sunt și altele care ar fi necesitat mai multă grija din partea autorului. De exemplu în primele pagini sunt câteva situații unde nu e clar care din cei doi barbați vorbește sau face ceva. Oralitatea stilului e un mare plus dar pe ici pe colo e dusa prea departe ( vocea naratorului trebuie sa ramâna, pe cât posibil, neutra și sa nu se „vulgarizeze” inutil ). În câteva locuri zgârie ochii repetiții, sintagme lungite sau cuvinte care nu prea au ce căuta în gura unor adulți totuși maturi ( „noob” de exemplu ). În special în paragrafele „hard SF” avem în cam prea mare masură o enumerare de tip proces-verbal și nu o descriere suficient de facilă pentru cititor ( altfel spus, deși evit de regula folosirea sintagmei, nu s-a respectat principiul „Show, don’t tell”... ).
Personal nu consider că se depașește limita tolerabila dar e posibil ca pentru un cititor care ia contact pentru prima dată cu SF-ul în general sau cu cel axat pe calatorii temporale în special cantitatea de informații livrată sa fie uneori prea mult de digerat. Altfel spus, infodump-ul, mama lui de infodump!, e gestionat... cum am denumit secțiunea asta per ansamblu: așa și așa. La modul ideal vreo 20-30 de pagini puteau probabil fi condensate la un sfert, lasând loc la altceva.
Ceva mai problematice decât tratarea infodump-ului sunt alte două aspecte. Înainte de a spune însă ce anume, avertizez ca pe mai departe voi dezvalui mai în amănunt anumite detalii din carte. Cine vrea sa evite aceste spoilere... sa se oprească aici si acum. Cine continua o face pe riscul propriu – eu v-am avertizat.
Se zice ca o poză face cât o mie de cuvinte și e perfect adevarat. În prezentările din corporații sau în articolele științifice. Există reversul: într-o carte e un semn ca ceva nu e prea reușit în cele 2-300 de cuvinte anterioare în care s-a încercat descrierea locului cu pricina. Știu, aici e o problema inerenta: virtual nici un cititor nu a vizitat Hiroshima ( cel mai probabil nici autorul nu a facut-o ) și cum ramâne unul din cele doua locuri din istorie supus unui bombardament atomic ridica o dilema serioasa modul de prezentare. Dar tot nu mi-a picat prea bine poza din Google Maps trântită la mijlocul unei pagini. Chestie de gusturi dar asta e...
Celalalt aspect problematic e dat de imposibilitatea „cuplarii” celor trei finaluri, care ne duc din ce în ce mai aproape de lamurirea rolului Agenției ( structurare în sine foarte faină! ), cu unicul prolog al carții. Evident – nu puteau exista și trei nivele de introducere dar din păcate din aceasta cauza e clar ca nimeni nu se va opri la unul din cele două posibile încheieri care nu se leaga de prolog. E un truc literar interesant dar care merge... așa și așa.
În final sa ajungem și la lucrurile care nu sunt cum trebuie. Nu sunt multe dar împiedică acordarea unui număr maxim de steluțe.
În primul rând obsesia lui Greg pentru femeia de pe pod care urmeaza sa fie pârjolita în explozia atomica nu neaparat nefirească și/sau complet neverosimilă cât mai degraba... slabuț lucrată. În ideea ca na, trebuia un pic de gradare acolo. Cel mai simplu era ca aceasta sa vina dintr-o evoluție interna a eroului principal - de exemplu: din copilarie acesta colecționa reviste anime și brusc o vede pe „cea perfecta” care semana exact cu eroina X – sau: un coleg se transferase la sediul Agentiei din Tokyo și îi trimite o poza de la un chef în care o vede pe Y care îi pare ulterior o copie imperfecta a... nu mai continui, ați prins ideea. Cu toții putem dezvolta obsesii cu iz romantico-erotic dar chiar 100% din senin... hmm. Mai ales ca admit ca nu am înțeles pe de-a întregul referința la anime – personajele de acolo sunt desenate tocmai pentru a NU arata real. Au o perfecțiune a lor dar aceasta cu greu poate fi considerata una „normala și întâlnibilă pe strada”. Sau ma rog, pe un pod care urmeaza sa fie răvășit de o ciupercă nucleară.
Și de fapt AICI consider că se afla marele minus al carții deoarece finalmente comparația cu un personaj anime are sens doar prin prisma „dezvaluirii finale” a carții – și anume ca de fapt calatoriile în timp sunt imposibile, totul fiind doar plăsmuiri virtuale realizate fie automat de supercalculatoarele Agentiei fie sub ghidajul Marilor Arhitecți. În premisa impusă până în penultimul capitol comparația nu are sens ba chiar îl face pe Greg sa pără nu doar... nefe... ci de-a dreptul țicnit ( iar indirect Agenția o adunatura de incompetenți care nu-și verifica suficient proprii angajați ).
Și problema e mai subtilă și de profunzime decât pare dar pentru a fi mai clar ce vreau sa zic e necesară o mică digresiune teoretică. În orice carte/film/poveste exista de regulă doua planuri introduse prin ceea ce se cheama „jocul lui dacă/dar dacă” ( pot fi chiar mai multe de două dar sunt foarte rare cazuri cand un astfel de demers nu scapă de sub control – asta e altă discutie ). Intensitatea și reusita acțiunii e sustinută de conflictul construit între cele două planuri. Dacă legatura între cele două planuri nu e bine realizată inevitabil nu se va putea genera opoziție între ele și cartea per ansamblu va avea de suferit. În plus de aceste doua planuri uzuale SF și fantasy-ul introduc și una/mai multe premise inițiale pentru a creiona universul și stabili regulile acestuia. Ca sa dau un exemplu la modă, aplicat la „Cântec de gheață și foc” teoria s-ar transpune cam așa: „Suntem într-o lume în care magia exista chiar daca elementele magice sunt de mult disparute și oamenii le-au uitat( premisa inițiala ). Daca în aceasta lume un val de invadatori se pregateste sa atace regatul oamenilor, folosindu-se de morții transformați în oșteni-zombie? Dar daca în regatul aflat sunt iminenta amenințare izbucnește un crâncen razboi dinastic?”. Interacțiunea dintre planuri și conflictul dintre ele sunt evidente așa încât nu e de mirare că acțiunea s-a construit impecabil și a și prins așa bine la public!
Aplicat la cartea de față, rezumatul ar suna cam așa: „Suntem într-un viitor în care calatoria în timp e posibila, cu unele limitari stabilite și asigurate de o Agenție dedicată. Dacă un angajat al Agenției vrea sa încalce regulile pentru a-și calma o obsesie? Dar dacă de fapt calatoriile în timp nu sunt posibile fiind doar o manevra a „Fondatorilor Agenției”?” Realizați problema? Sunt de fapt două: Planul „dar dacă” nu se poate dezvolta decat în final pentru a livra ideea de baza a autorului și din aceasta cauza între el și planul eroului principal, a lui „dacă”, există automat doar o interacțiune slaba spre inexistentă pe parcursul carții. Nu se creează tensiune deoarece conflictul real e între „dar dacă” și „premisa inițială”, pe aceasta din urma „o întoarce” dezvalurirea finală – ceea ce sabotează în buna masura efortul de construcție al carții. Iritant e ca estimez ca se putea rezolva destul de simplu daca autorul își dadea frau liber logicii interne a universului creat – în fond ce poate fi mai natural și normal pentru o Agenție corporatisto-masonica decat sa aiba o metodologie confidentiala de testat proprii angajati/ucenici de rang mediu care sa implice crearea de scenarii provocatoare/tentante/solicitante/etc? Apariția „celei perfecte” s-ar justifica... perfect! Culmea e ca unul din personajele secundare chiar propune ceva similar dar... autorul ezită sa meargă pană la capăt în a dezvolta acest plan. Vorba aia: ratare de la 2 metri, cu poarta goala! Păcat.
Strict personal mai am și o alta dezamagire: scriitorul are o viziune cam prea optimistă , aproape naivă, privind modul în care ar acționa o astfel de Agenție. Fără contestări serioase din exterior, fara deturnări de scop, fara conflicte și mâncătorii interne, cu Mari Arhitecți fără ambiții personale și care urmeaza neostoit comandamentele Parintelui Fondator... SF de SF frate, nu alta! E cam la nivelul abordarii din primele carți ( cronologic vorbind ) din seria „Fundației” ( din anii 50 daca nu ma înșeala memoria ). Cum ulterior Asimov a început să realizeze minusurile unei astfel de abordări masono-științific-optimiste, cărțile ulterioare ( din anii 80 ) încep sa pună problema mult mai nuanțat, avansând noi idei și prezentând noi conflicte.
Dincolo de aceste probleme cartea ramâne una reușită și o recomandare clară din partea mea. Dacă nu ar fi fost impedimente tehnice as fi votat pentru ea fara rezerve la AntaresFest dar s-a dovedit că nu a mai fost nevoie: a câștigat meritat premiul pentru cea mai buna carte romanească de SF a anului 2017!
Ar fi cu atât mai păcat să o ratați!
January 10, 2019
Mi-a placut enorm aceasta carte. As vrea sa uit subiectul ca sa o pot reciti. Felicitari!
October 4, 2017
Am început să o citesc fără nici un fel de așteptare, iar pe parcurs am decis să îi ofer maximul de stele în primul rând pentru o viziune foarte interesantă asupra timpului, expusă în termeni pe înțelesul tuturor, iar în al doilea rând pentru sfârșitul surprinzător și fără a dezvălui prea mult din borcanul de prăjituri, interpretabil.
Un fir al acțiunii ușor de urmărit, presărat cu personaje destul de bine conturate și "în viață". Două povești de dragoste ca și condiment puțin clișeic , dar plăcut la gust, confirmă teoria cum că "femeia e ochiul dracului" și cauza sau catalizatorul tuturor paradoxurilor universale (glumiță pentru misogini și alte categorii abstracte :)) ). Absolut toate elementele științifice primesc câte o explicație satisfăcătoare, probabil "defect" profesional al autorului (good job mate!) și deși nu m-am oprit din pargraf în paragraf pentru a căuta o explicație pe Google, m-au făcut să le asimilez și să le iau ca atare.
Recomand cartea cu drag, pentru consumatorii de SF autohton și nu numai. (less)
Un fir al acțiunii ușor de urmărit, presărat cu personaje destul de bine conturate și "în viață". Două povești de dragoste ca și condiment puțin clișeic , dar plăcut la gust, confirmă teoria cum că "femeia e ochiul dracului" și cauza sau catalizatorul tuturor paradoxurilor universale (glumiță pentru misogini și alte categorii abstracte :)) ). Absolut toate elementele științifice primesc câte o explicație satisfăcătoare, probabil "defect" profesional al autorului (good job mate!) și deși nu m-am oprit din pargraf în paragraf pentru a căuta o explicație pe Google, m-au făcut să le asimilez și să le iau ca atare.
Recomand cartea cu drag, pentru consumatorii de SF autohton și nu numai. (less)
August 15, 2017
Este o carte bine scrisă, cu un final previzibil, sau neașteptat, sau inedit; dapinde până unde citești. Deși subiectul este unul extrem de popular în lumea SF-ului, abordarea arhitectului literar este una deosebită. Iar îmbinarea cu partea romance pare să devină semnătura autorului de SF. Foarte bine documentat și foarte bine echilibrat, după romanul de debut, acesta nu ne face decât să ne dorim și mai mult un nou roman semnat Alex Lamba.
April 8, 2017
Recenzia făcând parte din proiectul Blogosfera SF&F veți avea ocazia să citiți despre această carte miercuri, începând cu ora 10. Vor fi expuse mai multe păreri. Însă acest volum merită cu vârf și îndesat să fie citit de câți mai mulți: spionaj, poveste de dragoste, călătorii în timp, suspans.
January 4, 2020
Arhitecții speranței este una din cărțile pe care le-am citit într-o perioadă (adică în ultime vreme, gen) în care am decis că de mult prea multă vreme am tras pe dreapta genul SF, unul care mă delecta nespus de corespunzător (pardon my French) în copilărie. Așa că am luat un pâlc de cârți, printre care se afla și această, scrisă de Alexandru Lamba.
Apropo, referirea la faza cu politica din titlu a fost pentru că 1. așa mi-a venit 2. cred că mi-a venit pentru că am văzut din ce în ce mai des în bula mea că lumea zice de ”speranță”. Suficientă precizarea, zic.
Pe scurt: o carte reușită. Un scenariu foarte bine pus la punct pe sistem de SF. Bine, te cam strânge un piculeț cascheta sufletului, ca să zic așa, din cauza faptul că, la o adică, într-un viitor pe care nici nu îl bănui că o să vină așa pe șestache, s-ar putea să ni se întâmple nouă.
Apropo, referirea la faza cu politica din titlu a fost pentru că 1. așa mi-a venit 2. cred că mi-a venit pentru că am văzut din ce în ce mai des în bula mea că lumea zice de ”speranță”. Suficientă precizarea, zic.
Pe scurt: o carte reușită. Un scenariu foarte bine pus la punct pe sistem de SF. Bine, te cam strânge un piculeț cascheta sufletului, ca să zic așa, din cauza faptul că, la o adică, într-un viitor pe care nici nu îl bănui că o să vină așa pe șestache, s-ar putea să ni se întâmple nouă.
December 15, 2019
Hmmm... I have mixed feelings about this book. Îi dau clar 5 stele pentru idee, subiect și modul în care e scrisă și care m-a făcut să îmi pară rău o lună întreagă că n-am avut mai mult timp/răbdare să o citesc mult mai repede. Păcat totuși că nu m-am oprit după primul final... era mult mai ok. Curiozitatea în schimb...
Singurul minus al cărții ar fi greșelile destul de dese de tehnoredactare... dar pun asta pe seama editorului. Sper.
Singurul minus al cărții ar fi greșelile destul de dese de tehnoredactare... dar pun asta pe seama editorului. Sper.
October 4, 2021
Unde duce curiozitatea? spre ceva salvator sau distrugător. O temă umană într-o lume a viitorului sau dacă te agăți de trecut poți descoperi viitorul. Unele din subiectele cărții lui Alexandru Lambă care te îndrumă spre noi descoperi.
June 19, 2017
Finalul interactiv / Mic drop / Nuff said ! 0_O
May 13, 2017
Patru stele, dar lipsește foarte puțin până la cinci. Deși cartea are ceva problemuțe, povestea e extrem de captivantă și deosebită și probabil dădeam cinci, dacă nu mă spoiluia grav prezentarea (care de fapt nici nu e o prezentare, ci un extras din textul cărții), lucru care mi-a influențat supărător de mult percepția de la un punct încolo.
O recenzie cuprinzătoare, scrisă în cadrul proiectului Blogosfera SF&F puteți găsi aici: http://iuliaalbota.ro/r/p/42/Blogosfe...
O recenzie cuprinzătoare, scrisă în cadrul proiectului Blogosfera SF&F puteți găsi aici: http://iuliaalbota.ro/r/p/42/Blogosfe...
Displaying 1 - 15 of 15 reviews