Povestirea noastră începe în ziua de 10 iulie a anului de graţie 1540, la orele patru după-amiază, la Paris, în tinda bisericii Grands-Augustins din curtea Universităţii, lângă agheasmatar, în apropiere de uşa de la intrare.
Un tânăr înalt şi chipeş, întunecat la faţă, cu părul pletos şi cu ochii mari, negri, simplu dar elegant şi înarmat doar cu un pumnal mic cu un mâner sculptat cu meşteşug, stătea acolo cuprins de bună seamă, de o cucernică sfială, deoarece nu se clintise din loc tot timpul cât ţinuse vecernia; cu capul plecat într-o atitudine de evlavioasă meditaţie, îngâna în şoaptă nişte cuvinte neînţelese, probabil o rugăciune, fiindcă bolborosea atât de încet, încât nimeni altul decât el şi Dumnezeu puteau desluşi spusele sale; totuşi, spre sfârşitul liturghiei, se încumetă, în sfârşit, să înalţe fruntea, şi atunci vecinii din preajmă reuşiră să prindă câteva vorbe rostite cu jumătate de glas:
― Îţi vine să-ţi iei câmpii când auzi fonfăind pe călugării ăştia francezi! N-ar putea să-şi dea mai multă osteneală, cel puţin faţă de ea, care, de bună seamă, e deprinsă a asculta doar cântecele îngerilor din cer?! Ah, în fine, bine că s-a terminat! O, Doamne, Doamne, fă ca de astă dată să fiu mai fericit decât duminica trecută şi să-mi arunce măcar o privire!
Această ultimă rugăminte nu era câtuşi de puţin prezumpţioasă, căci, dacă făptura către care era îndreptată ar fi ridicat ochii asupra celui ce i-o adresase, ar fi văzut cel mai încântător chip de adolescent pe care l-ar fi putut întrezări în visurile sale, citind frumoasele legende mitologice, după care lumea se dădea în vânt pe vremea aceea, datorită minunatelor stihuri ale meşterului Clement Marot, şi în care sunt istorisite peripeţiile amoroase ale lui Psihe şi moartea lui Narcis, într-adevăr, aşa cum am arătat, în ciuda costumului său simplu de culoare închisă, tânărul pe care l-am înfăţişat mai sus era de o remarcabilă frumuseţe şi de o eleganţă fără cusur: mai mult încă, zâmbetul lui avea o negrăită dulceaţă şi o infinită gingăşie, iar privirea, care îşi îngăduia încă să fie îndrăzneaţă, era în schimb mistuită de patima cea mai arzătoare ce se poate oglindi în ochii mari ai unui tânăr de optsprezece ani.