blister-ul cu care debutează Gabriela Feceoru e, deopotrivă, un memorial de traumă şi un exerciţiu de exorcizare. Trauma biografică e purtată ca un stigmat transparent sub orice secvenţă, iar exorcizarea foloseşte reţeta nonşalanţei în transcrierea de cotidiene sau anamneze. Dar o nonşalanţăcare merge – în stil dansant, ce-i drept – spre punctele de implozie ale anxietăţii, spre momentele negre în care „am vrut să moară şi mâna care scrie” sau în care rugăciunea devine contra-rugăciune. Gabriela preferă scriitura hieratizată, enunţul verticalizat –o poetică, aşadar, a rozariului de nominale şi a murmurului firav de frustrări, a incidentelor sentimentale cu unhappy-end şi a stărilor de destrămare. Dar, la Gabriela, tocmai ceea ce e mai firav e mai tare.
te-aud recitând poeme vocea ta cu inflexiunile ei dirijează ansamblul de furtuni pornite din sudul si nordul patului. o curgere inversa de apa ne-ntoarce unul cu spatele spre celalalt. vorbim cu gura-ntre perne si râdem si râdem si râdem. ne intră multă apa in ochi. ochii se Îneacă nu mai putem privi ceea ce priveam. Inainte si adorm spun, Tatăl nostru in gând de câteva ori, chiar dacă-mi dau seama ca oricare 3 cuvinte ale tale sunt calmante mult mai puternice. nu voi mai lasa lumina sa intre aici in gramada noastra de țărînă!