blister-ul cu care debutează Gabriela Feceoru e, deopotrivă, un memorial de traumă şi un exerciţiu de exorcizare. Trauma biografică e purtată ca un stigmat transparent sub orice secvenţă, iar exorcizarea foloseşte reţeta nonşalanţei în transcrierea de cotidiene sau anamneze. Dar o nonşalanţăcare merge – în stil dansant, ce-i drept – spre punctele de implozie ale anxietăţii, spre momentele negre în care „am vrut să moară şi mâna care scrie” sau în care rugăciunea devine contra-rugăciune. Gabriela preferă scriitura hieratizată, enunţul verticalizat –o poetică, aşadar, a rozariului de nominale şi a murmurului firav de frustrări, a incidentelor sentimentale cu unhappy-end şi a stărilor de destrămare. Dar, la Gabriela, tocmai ceea ce e mai firav e mai tare.
te-aud recitând poeme vocea ta cu inflexiunile ei dirijează ansamblul de furtuni pornite din sudul si nordul patului. o curgere inversa de apa ne-ntoarce unul cu spatele spre celalalt. vorbim cu gura-ntre perne si râdem si râdem si râdem. ne intră multă apa in ochi. ochii se Îneacă nu mai putem privi ceea ce priveam. Inainte si adorm spun, Tatăl nostru in gând de câteva ori, chiar dacă-mi dau seama ca oricare 3 cuvinte ale tale sunt calmante mult mai puternice. nu voi mai lasa lumina sa intre aici in gramada noastra de țărînă!
sunt fiica vitregă, manechinul de plastic expus, încremenit. numai corindon, diamante şi tantal. nimeni nu poate fi mai elegant. nimeni nu-şi poate permite asemenea extravaganţe. într-adevăr îmi iubesc mama fiindcă prima dată s-a căsătorit cu tatăl meu. pe tata îl cheamă Constantin. Costantin locuieşte în oraşul în care m-am născut. m-au numit Elena, înadins pentru ca eu şi tata să avem o zi onomastică împreună. în copilărie îmi făceam lecţiile la lumina opaiţului. mai târziu am întâlnit un băiat. trăia într-o casă cu mansardă. şi el îşi făcuse lecţiile în copilărie tot la lumina opaiţului. uite, a doua căsătorie a mamei, un video-mapping on the church’s walls. tare. eu sunt fiica vitregă, manechinul de plastic. mă numesc Elena, dar de acum, ştiu, mă veţi striga blister. (pp. 9-10)
M.-Z.
muzica de consum şi literatura de consum mi-au plăcut.
şi fusta mini şi tragerea la sorţi şi
mimarea gesturilor pe întuneric mi-au plăcut. un
covoraş simplu din hârtie colorată să-l tai fâşii
mi-a plăcut. să decorez case, să am grijă
de familia mea mi-a plăcut. să nu supun
greşelii copilul meu, mi-a plăcut. Matei- Zian, nu
va pieri niciodată. (pp. 29-30)
acum sparg
baloane de săpun pe podul suspendat. sunt deasupra apei. sunt izbitor de uşoară. deschid pumnul. las o pană să plutească. scot poza cu voi. (ce frumos zâmbiţi! ce bine vă e!) întorc acest eşec pe toate părţile. şi soarele străluceşte în locul în care mă aflu şi soarele încălzeşte locul în care mă duc să stau. (p. 63)
(lui) Bogdan
nu pentru că stăteai retras într-un colţ nu pentru că ţineai coatele pe peretele nostru comun, perete bombardat cu scaune, abţibilduri umede şi urşi polari albaştri sau mov. nu pentru epoleţi. nu pentru că nu mai putem repeta noaptea. amândoi întâmplător ne-am dosit capriciile sub cărţi. nu pentru că nicio altă gară nu seamănă cu gara oraşului meu natal. nu pentru că niciodată nu mă voi întoarce în oraşul meu natal. tu ştii te-am ignorat. nu pentru că ziua pentru mine se-nchide în cutii între blistere. în acest spaţiu în care tu de exemplu n-ai încăpea. nu pentru că voi dormi şi mă voi închipui trează să scriu despre tine, Bogd. tocmai atunci îmi vei trage o palmă. să mă trezesc cu adevărat. să înţeleg brusc. nimeni nu rămâne. Bogd, mă vei plesni încât să-nţeleg că sunt dată dracului. nu m-atinge raiul. nimeni n-a venit aici. nimeni ca să rămână. promite-mi tu. promite-mi că tu. nu pentru că ne-am aruncat în tren s-ajungem unde trebuia. „ciupeşte-l pe ăla din faţa ta!”. am râs şi-am uitat îngrijorarea. bagajul meu. „unde suntem?” şi m-am răsucit pe loc. desenam dale pe geam. nu pentru că eşti şi tu dat dracului. nu pentru umerii cambraţi, ci în numele rătăcirii împreună. pentru mortul nostru ţeapăn, evoluţia. (pp. 72-73)