Am citit o ediţie publicată în 1980, deci încă pe vremea lu' Ceaşcă. Partea cea mai frumoasă şi demnă de studiat a volumului este reprezentată de faptul că acesta este dedicat "profesorilor universitari şi studenţilor, viitori profesori", după cum se statuează pe prima pagină. Deloc de neglijat, dacă avem în vedere o eventuală cumpănire a comuniştilor între dispreţul faţă de ştiinţele umaniste şi teama că ceea ce a putut scrie Freud ar putea ajuta pe cineva.
Tre' să zic de la început că mi-am pierdut timpul cu volumul ăsta. Spun că mi-am pierdut timpul pentru că... i-am alocat mult timp. Două săptămâni. Nu pot să neg faptul că e ceva greu de digerat, chiar Freud începându-şi o "prelegere" cu următoarea construcţie: "Când veţi fi medici..." (deci nu "dacă"). Aşadar, noţiunea de "introducere" din titlu e doar o pură pedanterie (nu se poate să va explic mai simplu de-atât, fraierilor!)...
În privinţa limbajului, nu se poate contesta "legitimitatea" acestuia, în raport cu titlul, cel dintâi fiind chiar accesibil (şi nu-s ironic!), dat fiind că nu se întâmpină dificultăţi de înţelegere sub acest aspect, cu excepţia unor noţiuni aruncate pe la începuturile capitolelor, noţiuni pe care Freud reuşeşte însă să le definitiveze şi să le cristalzeze în conştiinţa cititorului pe parcurs.
Apoi, cartea e structurată în trei părţi. Le voi lua pe rând.
Prima parte este intitulată "actele ratate", prin această construcţie Freud înţelegând "erorile de limbaj" care intervin adesea fie în vorbirea curentă, fie în cadrul unor cuvântări solemne. În această privinţa, "întemeietorul psihanalizei" ne spune că respectivele acte ratate denotă exact ceea ce s-a afirmat prin respectiva eroare de limbaj. Dar, pentru a înţelege exact ce este un astfel de act, să luăm un exemplu din autorul de faţă: Freud relatează succint ceea ce s-a întâmplat într-o şedinţa a Parlamentului austriac, anume că preşedintele Parlamentului, la prima întrunire legală a acestuia, şi-a început cuvântarea cu afirmaţia "Declar şedinţa ÎNCHISĂ!". Eu unul nu pot contesta presupoziţia (şi doar presupoziţia!) lui Freud în această privinţă. Bineînţeles că respectivul parlamentar voia să declare şedinţa DESCHISĂ, dar simplul fapt că a comis respectivul act ratat (ce crimă!, după cum se va vedea), ne împinge să credem că era extrem de plictisit şi ştia că respectiva şedinţă nu are nicio valoare şi, mai mult, voia să ajungă acasă să se culce cu nevasta-sa. Astfel, în această formă primară a actului ratat, în care cuvântul rostit denotă exact simţămintele vorbitorului, psihanalistul, în situaţia faptică dată, va încerca să-i demonstreze (!) pacientului ceea ce am expus mai sus. Desigur, pe marginea acestei forme a actului ratat nu se poate face prea multă teorie (lucru de care Freud este parcă obsedat), aşa că, vezi, Dumnezeule, se găsesc şi alte forme... şi -tot desigur!- nu mai puţin demne de admirare. De pildă, ni se întâmplă adesea să avem în minte o frază mai lungă sau o strofă dintr-o poezie. Ei bine, să admitem sau să ne punem în situaţia în care am vrea să rostim sau, respectiv, să recităm fraza sau, după caz, poezia. Freud dezvoltă aici o altă teorie, căreia nu i se poate contesta decât parţial şi cu mult efort "legitimitatea". Ni se întâmplă adesea ca, atunci când încercăm să scoatem vorbele pe gură, să înşirăm câteva (de pildă primele versuri) şi, apoi, spontan, să încheiem cu ultimul vers, sărind alte câteva. În ceea ce vrea Freud să demonstreze nu importă faptul că ne aducem aminte sau nu de respectivele versuri omise. Ceea ce rezultă, "psihanalitic", e că vorbitorul e foooarte plictisit şi doreşte să termine cât mai repede respectiva frază sau poezie. :). Fără a sta să analizăm toate tipurile de acte ratate, care sunt din ce în ce mai complexe, trebuie să admitem că presupoziţiilor lui Freud i s-ar putea aduce o gama largă de contestaţii. *De pildă, fiind la prima şedinţa a Parlamentului, respectivul, pentru prima dată în acea funcţie, are nişte emoţii pe care Freud nici nu şi le-ar putea imagina. Acest lucru ar putea sta în faţa teoriei pe care Freud o admite fără să lase loc de critici.* Aşa, după cum am spus, sunt analizate şi alte tipuri de acte ratate, mult mai complexe, dar toturor li s-ar putea găsi neajunsuri.
A doua parte este intitulată "Visul". Acum habar nu am ce să spun despre asta. Poate sunt eu prea idiot astfel încât să nu admit aşa ceva, însă cred că raţionamentul meu e, dacă nu perfect sănătos, cel puţin, atunci când situaţia o cere, încadrat în limitele normalului (de parcă raţionamentul ar putea fi altfel decât perfect, dar meh...). Sincer... mi-a pierit tot cheful de viaţă când am ajuns la partea asta. Nu pentru că m-ar fi deprimat, că mi se întâmplă din ce în ce mai rar să mă deprime o carte, dar balanţă înclină spre alte lucruri (de parcă poţi să scapi!), dar pur şi simplu te seacă de nervi. Vine ăsta (Freud, adică) şi expune un fapt. Bun. Expune un fapt. Nicio problemă. Expune un fapt însă, iar apoi emite o afirmaţie. Bun, hai să zicem că nu e nicio problemă nici acum. Situaţia devine însă muuult mai critică atunci când, pe baza afirmaţiei respective, tu emiţi o teorie pe care o începi cu "Admiţând asta...". Păi -bre!- de ce?! Ori e literatură, ori e ceva de specialitate?! Poate nu admit şi basta cu teoria ta! Da' în fine, a fost foarte greu de digerat sub mai multe aspecte. De pildă, este esenţial de reţinut că la Freud majoritate viselor, chiar şi cele caracterizate de banalitate sau de inocenţa, au implicaţii sexuale. La un moment dat, chiar se oboseşte să enumere elementele care corespund fie actului sexual, fie organului genital. Pe scurt şi fără zăbavă, la Freud nu ar putea există vis fără implicaţii sexuale, deoarece în categoria grupurilor de elemente pe care le statuează se pot încadra aproape toate lucrurile.
Şi e muulta teorie pe tema visului, teorie care, am simţit-o eu (doar eu!), e de nimci. De pildă, în privinţa subiectului supus analizei, este important de reţinut teza freudiană a cenzurii onirice: este inerent visului, prin natură lui, că inconştientul să înfăţişeze elemente sexuale propriu-zise, astfel încât se recurge la aşa-numita simbolistică a visului. Aici intervine cenzura. Cică noi am fost educaţi, astfel încât să nu fim animalici, astfel că în vis nu suntem animale. Clar şi simplu. Visul este însă prin natura lui animalic, primar, rudimentar... şi aici intervine cenzura aia. Că, na, suntem educaţi şi dalta asta a educaţiei modelează. Nici nu mai vreau să scriu despre asta. Am selectat ceteva elemente demne de crezare, dar restul chiar mi se par aberaţii.
Dar încă ceva. Zic de mie pentru că "psihanaliza se studiază pe tine însuţi". Am trecut peste teza potrivit căreia fiecare vis are implicaţii sexuale. Bine. La Freud, mugurii, frunzuliţele şi plantele abia răsărite simbolizează dorinţa virginităţii. Şi, no, credeţi-mă că io-s obsedat de ideea de virginitate, de puritate... şi n-am visat niciodată elementele alea. Nici măcar flori, nici copaci, nimiiic. Am visat că am fost îngropat în zăpadă, am visat că am dormit pe malul marii şi m-a luat fluxul, am visat că îmi curge sângele din nas că la robinet şi, mai nou, că mă acuză cineva (care în realitate e un munte de om, dar în vis era un pitic) pe nedrept de incest pe baza articolului 108 din Constituţie. Articolul 108 nu are nicio treabă cu incestul, dar niciodată nu am visat muguri. Niciodată.
În fine, a treia parte e dedicată "teoriei generale a nevrozelor", teorie pe care numai Freud a putut să o numească generală. În fapt, ea e de o particularitate exemplară. Nu se poate stoarce chiar nimic de acolo. Nimic. Adică nicio teza. Citeşti totul că o poveste. Restul - concluzii pe marginea poveştii. Mi-a plăcut însă mult un capitol dedicat reveriilor, pe care Freud le asociază cu înclinaţiile artistice. E o teza complexă, prea drăguţă şi prea fină pentru a fi relevată succint aici. Da' sunt sigur că toţi ne-am putea analiza prin prisma lor, căci îmi e foarte greu să cred că nu există om care să nu fi visat cu ochii deschişi. Mie mi se întâmplă des. Mă trezesc câteodată la volan, cu turaţia la 4.000 şi mergând pe contrasens, aproape să întru în şanţ, gândindu-mă cum îi tăi degetele (mhm, să nu fiu vulgar!) lu' Dragnea, le prăjesc pe gratar şi i le dau să le mănânce. Dar atât despre teoria generală a nevrozelor, care rămâne şi teorie, şi generală doar cu numele.
Concluzionând, studiul are părţile lui bune (luate fragmentar şi desprinse de context), dar şi părţile lui rele. Se înţelege că e subiectiv. Eu, însă, nu recomand. E mult, e destul de prost şi e cu puţin rost. Găsim teze interesante: construcţia filogenetică, preistorică, îmbinată cu elemente din fragedă copilărie, alcătuiesc structura psihică a individului matur. Găsim, însă, şi teorie expusă de dragul de a scrie. Nu contest legitimitatea, cum am mai spus, dar că nu se poate vorbi de o teorie a psihanalizei. Se poate, cel mult, vorbi de o teorie a individului, luat singular. Am avea, numai în această materie, 7 miliarde de teorii de care nici dracului nu i-ar pasă. :)
Nu recomand decât celor pasionaţi de psihologie (deci nu fetiţelor care se aruncă în stânga şi-n dreapta cu psihologia, ci ălora care ştiu ce-i aia psihologie. Mă rog, psihanaliză e altceva. Dar se înţelege.)
Andrei Tamaş,
18 februarie 2017