Cartea Irinei Binder este o incursiune în intimitatea autoarei, structurată ca un amalgam de citate, confesiuni, scrisori, amintiri din copilărie și reflecții, uneori neașteptate. La intersecția dintre jurnal și colecție de eseuri, volumul pare să fie mai degrabă o explorare a stării de a scrie decât o narațiune coerentă.
Din punct de vedere stilistic, cartea balansează între sinceritate dezarmantă și eclectism riscant. Confesiunile și scrisorile către iubit sau fostul vecin se remarcă printr-un ton intim, aproape confesional, care apropie cititorul de o voce autentică. Totuși, diversitatea tematică și stilistică riscă să fragmenteze atenția, iar lipsa unui fir roșu narativ poate descuraja cititorul care caută coerență sau claritate.
Cu toate acestea, cartea are și merite incontestabile. Momentele de introspecție profundă, detaliile evocative din copilărie și reflecțiile neașteptate despre relația om-animal (mai ales cele despre câini) reușesc să creeze un spațiu de conexiune emoțională. Este o lectură care se cere savurată în doze mici, mai degrabă ca un jurnal personal decât ca o operă literară tradițională.
Pentru cei care apreciază literatura fragmentară și abordările experimentale, volumul poate fi o sursă de inspirație sau chiar un dialog. Însă pentru cititorii care preferă structura, consistența și o direcție clară, cartea poate fi percepută ca un amestec de perspective care nu duc nicăieri.
În concluzie, aș spune că este un experiment literar îndrăzneț, dar care se situează la granița dintre originalitate și incoerență.