Suntem confiscați de ,,actualitate”! Adică de „știri”, „analize” politice, informații de ultimă oră, confruntări de partid și reportaje de front din peisajul instituțional al momentului. Toate „fierbinți” și trecătoare. Cartea de față încearcă să iasă din strânsoarea acestor actualități evanescente (inactuale în fond, de vreme ce se uită în câteva zile), pentru a sonda teritoriul unor aparente „inactualități”: cele despre care nu prea vorbim, în ciuda relevanței lor universale și a impactului lor constant asupra vieților noastre. „Inactualități” care ne macină subliminal, care constituie, de fapt, substanța inevitabilă a căutărilor, spaimelor și nedumeririlor noastre. Nu promit că, la capătul lecturii, cititorul va fi „edificat” asupra problemelor de care m-am ocupat: rostul și istoria inimii, neliniștile și promisiunile bătrâneții, meteahna prostiei, sensul răului. Dar va regăsi, poate, un repertoriu de întrebări acute, cu a căror țesătură nu mai apucă, „ocupat” cum este (cum suntem toți), să se confrunte. Îmi fac iluzia că paginile acestea vor avea măcar efectul unor scurte promenade igienice, în afara hărțuielii cotidiene.
Andrei Gabriel Pleșu is a Romanian philosopher, essayist, journalist, literary and art critic. He has been intermittently involved in politics assuming the roles of Minister of Culture (1989-91), Minister of Foreign Affairs (1997-99) and presidential counsellor for external affairs (2004-05).
He studied art history at the University of Bucharest and graduated with his bachelor's in 1971. Between 1971 and 1989 he had various jobs like researcher at the Institute of Art History, an institution of Romanian Academy, faculty lecturer in University of Bucharest and consultant for Romanian Artists Union.
After the Romanian Revolution of 1989 that overturned the Communist regime, he was one of the founders of "New Europe College" an institute of advanced studies, and of the cultural magazine "Dilema" (now "Dilema Veche"). He worked as a professor at the Academy of Fine Arts in Bucharest and is now a professor at the University of Bucharest, where he teaches art history and philosophy of religion. He also became involved in politics, serving in various official functions.
Pleşu's early works revolved around art history and theory, but, in time, his essays, published in cultural magazines and elsewhere, became oriented towards cultural anthropology and philosophy. His exuberant writing style gained him recognition as one of the leading Romanian essayists of his age.
As vrea sa fiu cat se poate de obiectivă. Îmi place Pleșu și întotdeauna i-am citit cu drag cărțile și articolele. Am dat trei stele deoarece face prea multe trimiteri la religie, religia fiind văzută aici ca și axiomă, fapt cu care nu sunt întotdeauna de acord.
" In lumea de azi, un factor favorizant al prostiei este si supralicitarea dimensiunii economice a vietii. Nu sunt anticapitalist, cred in beneficiile pietei libere si ale concurentei si nu dispretuiesc preocuparea oamenilor pentru achizitie si bunastare economica. Dar consumismul, supraoferta, obsesia prosperitatii si institutionalizarea "manageriala" a acestei obsesii sfarsesc prin a omogeniza la un nivel rudimentar modul de gandire al omanenilor. Au aparut o sumedenie de "termeni tehnici", obligatorii pentru viata corporatista: "management", "team building","mingling". (Stiti ce inseamna "mingling"? Inseamna sa te "contopesti", sa "socializezi" cu "echipa", un fel de varianta "nobila" a gregaritatii: te imbeti cu aia, faci excursii pentru o mai buna cunoastere reciproca etc.) Vedete sunt si cuvinte ca "motivational", "inspirational", "gandire pozitiva". Vrei-nu vrei e musai sa vezi totul in roz, un imperativ care pe mine ma indispune. Un mare romancier maghiar, Peter Esterhazy, mi-a propus odata o excelenta definitie a "gandirii pozitive": e opusul gandirii! Gandirea adevarata nu e o vesela certitudine de fiecare clipa. E ceva viu, un parcurs care include penumbre, dubii, semne de intrebare s.a.m.d. Daca gandesti cu adevarat, nu adormi in beatitudine, dupa cum, daca faci muzica, nu poti sa ramai agatat nonstop pe do de sus."
“O vorba a lui Pascal spunea: inima e aceea care-l simte pe Dumnezeu, și nu rațiunea”. Inima este organul în spațiul căruia credința devine cunoaștere și cunoasterea ia chipul credintei. Inima nu e doar sediul cunoasterii, al intelectului. Exista o ampla traditie dupa care inima este si sediul lui Dumnezeu, sediul Principalului. Amintiti-va citatul din Confesiunile Sfantului Augustin, pe care vi l-am dat mai devreme: se spunea acolo ca, pe masura ce cobori mai in adancul tau, dau peste eul tau unic, peste ceea ce iti e mai intim, mai personal. Or, acest traseu e dublat, in mod paradoxal, de unul “rasturnat”. Coborarea e, simultan urcare: cu cat merg mai in adancul meu, dau de inaltimea suprema. Nu de individualitatea mea, ci de instanta ei fondatoare, nu de eul meu, ci de sursa lui. Pe calea interioritatii ajungi, cu alte cuvinte, si la ceea ce iti e propriu si la ceea ce te depaseste, la ceea ce e mai cuprinzator, mai “strain” de tine, adica de conturul particular al fiintei tale imanente.”
se vede cine îi prieten cu un vâlcean, domnu Pleșu cu domnu Liiceanu sunt mână-n-mână cam scurtuță un pic grăbite ideile dar ce teme bune,de "actualitate". "Inima, partea cea mai dinlauntru, locul in care sunt ceea ce sunt, expresia suprema a identității noastre, e ceea ce e mai adanc si mai specific in noi" "asa cum exista o analogie soare-inima, exista si o simetrica analogie lună-creier.Gandirea rationala e o gandure de tip lunar, care se bizuie, ca si lumina lunii, pe o sursa exterioară. E lumină indirectă , reflectată, rece" "credinta nu este un fel de a chestiona existența lui Dumnezeu, ci un fel de a reactiona la existenta, indubitabila a lui Dumnezeu" "inima este organul in spatiul caruia credința devine cumoastere, si cunoasterea ia chipul credinței" "Isus n-a suferit ca noi sa nu mai suferim. A suferit ca sa vedem cum se suferă" "bine si răul, toate laolaltă, fac posibilă alegerea, adica libertatea"
Patru eseuri care au la bază temele unor conferințe la care domnul Andrei Pleșu fusese invitat să vorbească. Cu excepția primelor două ("Despre inimă" și "Despre bătrânețe"), celelalte îmi erau cunoscute. Mi-a făcut totuși plăcere să le (re)citesc, mai ales pe cel despre problema răului unde, felul în care se apropie de acest subiect peren, arată o înțelegere profundă a complexității "răului", abordându-l într-o manieră potrivită. Survolul deasupra soluțiilor propuse de-a lungul istoriei (împreună cu "obiecțiile" lor) împletit cu smerenia epistemică asumată alcătuiesc o "soluție" alternativă care, deși nu 'remediază', oferă indicații orientative.
O carte recomandată de către profesorul meu de română din liceu, care mi-a deschis uşi spre cuvinte şi idei discrete, revelatoare, îmblânzitoare; nişte lumi al logosului şi al intelectualului. De multe ori, când am luat această carte în mână, mi-a adus căldură în suflet să regăsesc, să (re)descopăr numeroase dintre ideile menționate anterior.
O carte care te face să zâmbeşti, să observi, să vezi lucrurile cristalizate, din perspectiva unei minți geniale.
O carte care m-a inspirat să reflectez asupra unor teme importante în viață precum liber arbitru, importanța răului, a emoțiilor și vulnerabilității. Mi-a plăcut faptul că autorul folosește exemple constante, analogii, pasaje biblice sau chiar citate din alți filosofi sau mari personalități. Textul îți dă de gândit și te face să îți ridici întrebări legate de necesitatea răului în viața noastră, de modul în care oamenii își pot trăi bătrânețea, de cum putem găsi un punct comun între inimă și rațiune, de cum să învățăm să recunoaștem prostia. Pe tot parcursul ei cartea m-a inspirat și mi-a flexibilizat gândirea în multe aspecte. O recomand cu mare drag!
Cartea reunește patru conferințe pe care autorul le-a susținut la diferite evenimente unde a fost invitata să vorbească. Nu ridică mari probleme de înțelegere, se citește ușor, în câteva ore.
„Să încercăm, acum, să deslușim portretul prostului. Care sunt trăsăturile lui distinctive? Cum îl recunoaștem? Întâi și înâti, prostul e cineva care crede că știe. E sigur de opinia sa, n-are dubii și e gata oricând să-ți explice și ție ce „știe” el, ca să nu mori prost. Dacă nu-nțelegi, sau nu ești de acord cu părerea lui, prostul ești tu, nu el! Cu acest tip de derapaj, de închipuire, s-a răfuit metodic Socrate pentru a dovedi în final că adevărata înțelepciune e „să știi că nu știi.” Dinaintea unui interlocutor care, de regulă, se declară „expert”, sau măcar deținător al unor adevăruri subînțelese, Socrate declanșează o ofensivă logică demolatoare. „Ce este frumosul?” - îl întreabă, de pildă, filosoful pe tânărul Hippias care, într-o primă fază, e foarte sigur pe el. „E simplu”, sună prompt răspunsul: „Frumosul e o fată frumoasă!” „Stai, nu te-am întrebat ce e frumos, te-am întrebat dacă știi ce înseamnă frumosul în general” - insistă Socrate. După care începe o discuție subtilă, la capătul căreia nu rezultă însă o definiție. Profesorul dovedește învățăcelului că problema e grea, că nici el însuși nu e în situația să dea un răspuns și că singura „achiziție” a dialogului e faptul că amândoi interlocutorii își recunosc limitele. Una peste alta, tema tuturor dialogurilor zise „aporetice” (adică fără rezultat cert) e vacuitatea senzației că „știi”, că ești la capăt de drum, când de fapt abia faci primii pași.”
Ce frumos mi-a picat sub ochi aceasta carte intr-o zi in care aveam de omorit vreo 2 ore pe la Romana. Asa am trecut pragul filialei Ion Creanga a Bibliotecii Metropolitane. Adorabila de citit in masina, in tabara...chiat in jacuzzi la relaxare. Usurica dar atat de valoroasa! Multe citate de luat pe mai departe.
Este o adevărată plăcere să îl citești pe Andrei Pleșu. Stilul este delicat, de bun simt, logic. Autorul are un umor fin. Se citește ușor și este pe înțelesul tuturor. Nu pot să nu mă gândesc cât de greu l-am citit pe Liceeanu. Bineînțeles, nu fac comparații. Sunt persoane diferite cu stiluri de scriere diferite.
Cartea este urmare a patru conferințe pe care le-a susținut autorul la diferite evenimente unde a fost invitat să vorbească și cuprinde mai multe eseuri, printre care eseuri despre inima, bătrânețe și prostie.
Am luat această carte din două motive: primul motiv este că nu citisem nimic de autor și îmi doream și al doilea motiv este că m-a cucerit coperta. Nu am regretat!
"Nu e om care să nu treacă, din când în când, prin crize de prostie. Trebuie să fii foarte prost ca să crezi că n-ai fost prost niciodată."
O carte despre inima fara inima. Plictisitoare din cale afara, fara nici o noima sau inteles. Sa incerci sa explici inima din perspectiva unui obez e mult peste puterea mea de intelegere. E prima carte de Plesu pe care o citesc si poate ma insel, dar cred ca era mai potrivit ca el sa scrie carti de istorie. Pentru ca doar intr-o carte de istorie are voie sa lipseseasca orice umbra de sentiment sau imaginatie si realitatea poate sa fie alterata in fel si chip.
Intertextul bibilic invadează lectura. Astfel, opera pare a fi o acumulare/interpretare mijlocită a motivelor biblice. Deși articolele lui Andrei Pleșu mereu mi-au plăcut, eseurile despre inimă ș. a. constituie o reproducere a definițiilor filozofice și a motivelor livrești care se referă la inimă, prostie bătrânețe.
Genul de lectură la care te întorci de fiecare dată cu altă dispoziție și cu alte întrebări. Dintre toate eseurile, cel despre răutate mi-a plăcut cel mai mult pentru că acolo umorul lui Pleșu este subtil, fin, pur și simplu savuros.
Un stil inconfundabil de bun simț, logică, idei bune, umor fin. (totusi, în anumite locuri, explicatiile sunt facute pentru auditoriul românesc; nu cred că același discurs s-ar potrivi unui auditoriu japonez, sud-coreean, elvețian, german, danez, chiar rus spre exemplu, unde lumea chiar umblă după o anumita perfecțiune, o anumită curățenie normală pentru ei, dar anormală pentru noi...)
„Inima problemei este problema inimii", spunea cineva, cândva. Și are perfectă dreptate.
Recunosc, îmi place să îl citesc pe Pleșu. O fac mereu din plăcere. Mereu scrie pe marginea unor subiecte relevante și necesare. Această carte este una care trebuie citită printre alte cărți, eventual ca o pauză de relaxare. Dacă citești ceva mai complex și vrei să iei o pauză, aceasta este o alegere numai bună. Este ușoară de parcurs, extrem de scurtă, bogată cu referințe bibliografice și idei.
Putem admite, din capul locului, că domnul Pleșu nu este un specialist per se într-un nici un domeniu din cele prezentate în carte - inimă, bătrânețe - prostie - teodicee - dar cred că dânsul reușește cu succes să traseze niște linii de gândiri destul de utile pentru noi, cititorii avizi. Marginile generoase ale acestei ediții sunt numai bune de luat notițe. Faptul că este cartonată, de asemenea, conferă un plus de calitate.
Pe mine m-a ajutat câteva gânduri de el, pe care mi le-am și notat. În mare parte, deși o repetă la începutul fiecărui eseu, el nu rezolvă nici o problemă aici, abia dacă reușește să propună niște soluții, dar nici acelea nu putem spune că sunt unele decisive, absolute. Există o notă aporetică în toate aceste eseuri, și tind să cred că este una intenționată.
Una peste alta, cartea se dorește a fi o intrigă care să stârnească cititorului dorința de a se adânci în aceste teme, ceea ce este un lucru bun. Mirarea este un punct de început. Socrate ar fi de acord. Toate cele patru texte au fost bune, iar ultimul eseu mi-a plăcut cel mai mult, fiind unul de natură metafizică, cu toate că au existat vreo trei afirmații care consider că nu sunt biblice și greșit exegetate, precum interpretarea dată păcatului de neiertat.
Citatul și explicația dată de părintele Cleopa este complet aberantă: exegetic, hermeneutic, teologic și practic. Aici cred că este marele minus pe care Pleșu îl are și acest lucru se datorează mai ales faptului că el provine dintr-un mediu profund ortodox, îmbibat de citate și referințe de la părinții bisericii, isihaști, monahi, călugări, părinți duhovnici și „maeștrii spirituali" de tot soiul.
El nu reușește, tot timpul, să prezinte ceea ce crede sau înțelege, teologic vorbind, strict prin lumina adevărului, revelației sau a Scripturii, ci mereu au nevoie - ca de o cârjă - să meargă să facă referire la vreo personalitate ortodoxă sau vreun filosof de nișă, de care foarte puțini oameni au auzit, cu atât mai puțin, au citit.
De multe ori am impresia că nu este într-atât de convins de ceea ce crede, și că ceea ce își asumă din punct de vedere spiritual, nu vine dintr-o încredințare totală a ființei sau a minții sale. Într-adevăr, el nu este un teolog în adevăratul sens, ci un critic literar, un eseist, filosof și specialist în arte plastice.
Cu toate acestea, aportul său cultural este unul de valoare.