Poezia lui Gyr este ca un șuvoi fierbinte de lumină, care îi curge prin rana-spărtură din piept. Profundă, dar accesibilă, poetul pictează în culori când lin-serafice, când plastic-violente și cumplit de sincere, tablourile a două realități: cea a frontului, neidealizat, brutal, însângerat, al celui de-al doilea fratricid mondial (așa cum îl numește Sofronie Saharov) și cea a groazei bombardamentelor din anul 1944. În ciuda absurdului grotesc al realității pe care o trăiește, Gyr reușește să sublimeze frica și deznădejdea într-o explozie de rugăciune clocotindă:
“Ca fiarele urlu și sânger, în groapa murdară. Nu, Doamne, nu-Ți cer să fiu înger, dar nu mă vreau fiară. (...) Ridică-mi, Stăpâne, osânda ce-n colți mă sfâșie. Ia-mi groaza de moarte și pânda, întoarce-mă Mie!”