În semiîntunericul zorilor, stătea cufundată până la glezne, nemişcată pe malul râului, silueta ei înaltă amestecându-se cu ulmii albi şi desfrunziţi care se întindeau sub cerul fără nori al iernii peste Beaumont-sur-Sarthe.
Aroma înţepătoare a fumului de lemne care se înălţa din coşurile caselor din sat se împletea cu cea de pământ umed şi străbătea aerul, în timp ce ea se lăsa, complet goală, în apa rece ca gheaţa. Simţea ace reci şi ascuţite, care îi făceau pielea ca de găină, însă pentru Diane disciplina era sfântă. Înaintă sfidătoare în curentul rapid. Ieşi într-un final la suprafaţă, cu apa scurgându-i-se din păr şi pe faţă şi cu pielea ca de alabastru strălucind de la pelicula subţire de apă pe care se reflecta lumina dimineţii. Un stol de gâşte zburară pe deasupra ei, fără să scoată însă vreun zgomot. În această stare de pace şi meditaţie, se îmbăie în linişte până când gândurile puseră din nou stăpânire pe ea, iar mintea începu să repete iarăşi aceeaşi teamă.
„E prea târziu… Acum nu mai poţi da înapoi… Ai ajuns prea departe…”
Pentru că mereu făcea baie la răsărit, Diane ajunse la han chiar când vizitiii regali încărcau în trăsura regelui prima dintre lăzile ei pline cu brocarturi. Şase dintre cei mai buni armăsari spanioli ai Maiestăţii Sale nechezau în timp ce două gărzi le puneau harnaşamentul de argint lucrat. Era nevoie de cel puţin patru animale ca să tragă vehiculul ciudat şi greoi. Diane se crispă la gândul unei noi călătorii lungi. „Preţul ospitalităţii regelui”, se gândi ea, apoi îşi îndreptă privirea în altă direcţie. În faţa ei, în curtea pietruită, două corcituri de câini se băteau pe o bucată de carne. Aceştia le atrăseseră atenţia vizitiilor în tunică de catifea, aşa că ea se putuse întoarce neobservată de la râu. Spuse o rugăciune în gând şi trecu pe lângă ei.
Îmbrăcată doar într-un halat subţire de batist, intră pe uşa lambrisată. Mirosul dulceag al vinului care se uscase pe mesele de stejar zgâriate o ameţea, însă se ţinu pe picioare până la scară. În umbrele aruncate de lumina lumânărilor auzea râsete, apoi sunetul şters al unor şoapte. O voce de bărbat; apoi una de femeie. Trecu rapid pe lângă ei, nu dorea să-i audă. Nu astăzi. Când, în sfârşit, ajunse în spaţiul intim al camerei ei, închise uşa şi se rezemă de ea, încercând să-şi recapete suflul. Lăsă halatul ud să cadă pe podea la picioarele ei pline de noroi şi îşi trecu mâinile prin părul blond şi ud. Oftă şi se lăsă pe cuvertura şifonată a patului. „Oare chiar era prea târziu să dea înapoi?”
Vizitiul regelui estimase greşit distanţa, iar această eroare îi obligase, în toiul nopţii, să se cazeze în singura cameră a singurului han care le ieşise în cale după kilometri întregi. În mijlocul cămăruţei se afla un cămin mare, murdar de funingine, cu o vatră de piatră tăiată în el. Lângă cămin se afla un pat cu draperii albastre şi vechi brodate. Pereţii aveau grinzi de lemn şi erau ornamentaţi cu pânze de păianjen. Pe singura fereastră închisă cu ivăr intra o rază de lumină, iar de afară se auzeau strigătele unei bătrâne care bătea cei doi câini.
Focul bolborosea şi trosnea. Aproape se stinsese. Diane simţea din nou acelaşi fior rece, care de data asta îi trecu prin tot corpul chiar când Charlotte intră în cameră, aducând cu ea un urcior mare cu pete albastre, plin cu apă. Îşi găsi stăpâna privind ca vrăjită ultimii tăciuni scânteietori ai focului, cu pielea aproape albastră de frig.