Peisaje interioare

by Corneliu Irimia

Alina se află în al treilea an al terapiei personale. Ea îşi autoexaminează istoria relaţiilor de iubire: iubirile ei de copil, de adolescentă, iubirile de tânără adultă. Este o istorie pe care o are înscrisă în psihic şi în corp. Analizanda se uită la această istorie şi încearcă să o accepte aşa cum este ea; şi, pentru că se dovedeşte greu de acceptat, de îndurat cu traumele şi neîmplinirile ei, această istorie se cere rescrisă. Din subiectul pasiv al propriilor scenarii de viaţă, al influenţelor puternice venite dinspre proprii părinţi, ea încearcă şi reuşeşte, în mare măsură, să îşi rescrie istoria emoţională, să îi caute şi să îi găsească un sens personal, autentic. Din obiect al propriului trecut şi al privaţiunilor impuse de el, Alina devine, încet-încet, subiectul acestora.

Procesul terapeutic prin care trece Alina, protagonista cărţii, în întâlnirea cu psihoterapeutul — Pavel — este un proces fictiv, însă povestea lui nu este mai puţin realistă. Aşa cum, în teatru, viaţa este prezentată până la capăt, şi aici, dar într-o formă concentrată, este prezentată viaţa unei relaţii terapeutice de lungă durată cu atmosfera, ritmul, nuanţele şi tensiunile ei.

190 pages, Paperback

Published January 1, 2017

Reviews

[Socrate · Rating 2 out of 5]

În copilărie, acum îmi dau seama, îi spuneam mamei mele, fără încetare:
„Dă-mi! Dă-mi! Dă-mi iubirea ta, dă-mi energia ta, dă-mi banii tăi, atenția ta!“
Așteptam fluxul neîntrerupt care venea de la tine, îmi deschideam supapele sufletului pentru „laptele“ tău. Când stăteam în fața oglinzii, mă ajutai să mă văd în oglindă, să mă plac, oricine aș fi fost în acel moment. Când nu eram într-o relație bună cu tine, ajungeam să arunc doar dispreț către imaginea mea reflectată pe care o vedeam ca pe o străină, demnă de a fi aruncată la gunoi, uitată.
Cred că v-am mai spus că mama a fost distrusă de ura tatălui meu. Pe când eu aveam 10 ani, o vedeam în lacrimi, îngenuncheată de durerea de a fi respinsă. Aflată în fața depresiei ei care mă fascina parcă, m-am lăsat prinsă în mrejele suferinței. M-am hotărât pe tăcute, definitiv, fără să pot gândi altceva, că îi voi vindeca sufletul rănit. M-am așezat în fața ei, lângă ea, mereu prezentă, însoțindu-i fiecare lacrimă, aducându-i tot ce credeam eu că este vindecător. „Nu îl mai ai pe el, deși este prezent fizic, dar mă ai pe mine, total, definitiv. Nu voi iubi pe altcineva, nu îl iubesc pe el, cel care te-a făcut să suferi, te iubesc doar pe tine. Ești unică, această certitudine — pe care el ți-a luat-o — o poți obține, acum, de la mine“; „Dă-mi mie durerea ta, tristețea ta“, parcă îi spuneam. „O iau de pe tine ca pe o haină prea grea și o duc eu. Sunt doar un copil, dar pot să o duc, să o interiorizez, să las acest musafir dureros, dar dorit, în mijlocul meu“. Cred că în acel moment am sădit în mine semințele gândului că voi fi o femeie mereu părăsită. Asta trebuie să fie. Atunci i-am promis, fără să știu, că voi suferi cu ea aceeași suferință, i-am promis că vom fi la fel, că nu va fi singură în acel doliu dureros. Nici nu cred că a înțeles ce am făcut pentru ea, eram un copil, nu puteam exprima toate aceste sentimente. Nici acum, nici măcar eu nu mă înțeleg prea bine. Totul a fost fără cuvinte. Viața mea a fost trasată, parcă, definitiv, atunci. Mă gândesc că orgoliul meu a fost să devin, astfel, egala ta. Dacă îl înlocuiam pe tata în inima ta, eram egala lui. Intram în lumea ta, a adulților. Prea repede, într- adevăr, cu consecințe nefaste, dar ce poate dori un copil mai mult decât să fie mare?

[Bianca Ichim · Rating 3 out of 5]

Prea sentimentala si soap-opera-like, prea Paulo Coelho-like

[Iulia Gavrila · Rating 5 out of 5]

“Doar prin recunoașterea propriilor gânduri și sentimente inconștiente, prin analiza poveștilor pe care ni se spunem despre noi, putem ajunge să descoperim adevărul despre noi înșine. Facem acest lucru însoțiți de un psihoterapeut care ne poate ajuta în acest demers, deoarece el a făcut, deja, acest drum înaintea noastră.”
Invitația de a ne privi pe interior vine de la Corneliu Irimia, psiholog, psihanalist, doctor în psihopatologie al Universității Paris 7 “Denis Diderot” și președinte al Asociației de Consiliere și Psihoterapie Psihanalitică din București, iar "Peisaje interioare" nu este deloc o lectură doar pentru studenții la psihologie, ci mai degrabă o stenogramă închipuită a unei vizite la psiholog de care un iubitor de romane n-ar trebui să fie străin.
Cartea este scrisă pe două voci: în timp ce pacientul (Alina) se destăinuie, terapeutul (Pavel) caută să îi fluidizeze acesteia lumea interioară, o ajută să se accepte și să își asume trecutul, deciziile, excavându-i, rând pe rând, toate piedicile autoimpuse de a se vedea dincolo de nevoile pe care familia le-a proiectat în ea.
Însă nu doar pe Alina o ajută Pavel și nu doar ei îi spune cum să lupte cu ruminațiile interioare. Cititorul are și el parte de o ședință de terapie și e invitat să se înţeleagă, să își aștearnă demonii și să îi privească de la înălțimea unei explorări noncritice.
"Logica asta a lipsei ne face nefericiți, i-am spus Alinei. Ea ne împinge să credem că iubirea există în cantități limitate și că trebuie să o cerșim. Dar, de fapt, iubirea este din belșug, ar trebuie să așteptăm cu coloană vertebrală dreaptă, inevitabilul: o aripă de înger care te atinge, iar iubirea îți schimbă culoarea vieții instantaneu. Păcat că noi zburăm, adesea, prea jos pentru a fi atinși cu ușurință de îngeri."
Rescrierea istoriei emoționale are o miză chiar mai mare decât sinele, ea este exercițiul cel mai onest de empatie printr-o imersiune în spațiul comun al umanității pentru că ne învață să ridicăm punți acolo unde înainte vedeam doar prăpăstii, ajungem să ne recunoaștem în celălalt și în crucea pe care o poartă pe umeri acolo unde înainte vedeam doar diferențe ireconciliabile.
“Peisaje interioare” este cartea care își expandează asupra ta propria înțelepciune și te îmbogățește.
Peisaje interioare