What do you think?
Rate this book
Biblioteca Descubrir la Filosofía #27
Foucault e Derrida : pensamento francês contemporâneo
O pensamento francês na segunda metade do século XX foi provavelmente a última grande potência especulativa capaz de renovar completamente o lugar para levantar as questões e como fazê-lo. Sua influência tem sido enorme, cobrindo toda a geografia intelectual e abrange todas as áreas, da política à reflexão crítica e experimentação artística. Os pensadores que realizaram essa renovação foram numerosas e de uma qualidade rara, e entre eles especialmente conhecido Michel Foucault (1926-1984) e Jacques Derrida (1930-2004). Ambos denunciaram as hipóteses habituais de um certo domínio discursivo e atacou o etnocentrismo vigente, mesmo que eles fizeram tomar caminhos diferentes: Foucault, a maneira prática genealógica da análise histórica; Derrida e desconstrução de falocentrismo logocentrismo.
Mesmo hoje em dia, uma parte importante de ferramentas conceituais que temos à nossa disposição cai sob a influência destes dois pensadores.
Manuel Cruz (Director da coleção)
Mesmo hoje em dia, uma parte importante de ferramentas conceituais que temos à nossa disposição cai sob a influência destes dois pensadores.
Manuel Cruz (Director da coleção)
- GenresPhilosophy
143 pages, Hardcover
First published January 1, 2015
7 people are currently reading
115 people want to read
About the author
Miguel Morey
48 books4 followersCatedrático emérito de Filosofía de la Universidad de Barcelona y miembro del Colegio de Filosofía; especializado en filosofía francesa de corte nietzscheano, traductor de Michel Foucault, Gilles Deleuze o Giorgio Colli, ensayista, autor de Lectura de Foucault (1983), Camino de Santiago (1987), El orden de los acontecimientos (1988), Deseo de ser piel roja (XXII Premio Anagrama de ensayo, 1994) y, más recientemente, Pequeñas doctrinas de la soledad (Sexto Piso, 2007) y Hotel Finisterre (Galaxia Gutenberg, 2011). Ha sido profesor visitante en universidades de Buenos Aires, Viena, Venecia, París, Múnich o La Habana, y colaborador de numerosas revistas, entre las que destacan Ajoblanco, Archipiélago, Claves de Razón Práctica, El Viejo Topo, y de los periódicos El País y La Vanguardia. - See more at: http://www.sextopiso.es/4904-morey-mi...
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 7 of 7 reviews
October 24, 2021
Un spatiu probabil cam mic pentru a trata contributiile celor doi filosofi (Michel Foucault si Jacques Derrida). Daca in partea cu Foucault se poate obtine o imagine de ansamblu destul de buna a filosofiei sale, in partea dedicata lui Derrida deseori am fost confuz in legatura cu explicatia anumitor concepte (precum differance ). Poate ca asta se datoreaza si dificultatii conceptelor lui Derrida, dar si faptului ca nu prea am avut tangenta cu semiotica.
Din partea cu Derrida am ramas totusi cu mai multe lucruri:
a) Intelegerea faptului ca intreaga traditie filosofica dinaintea sa punea scrisul pe o treapta secundara si privilegia vorbirea drept cea mai buna modalitate de a ajunge la adevar (numit logocentrism ). O contributie a sa a constat in inversarea acestei ierarhii sau cel putin in uniformizarea sa, punerea lor pe acelasi plan. In acest sens, conceptul de "differance" e un joc de cuvinte deoarece in franceza exista doi termeni "differance" si "difference" care se pronunta exact la fel, iar doar in scris se pot diferentia pentru a intelege sensul. Se arata deci faptul ca logos-ul sau vorbirea nu e mai presus decat scrisul, deoarece in scris putem sesiza diferente pe care nu le putem sesiza in comunicarea orala. Astfel, intreaga traditie filosofica, fiind logocentrista, privilegiaza anumite interpretari, iar astfel gandirea este conditionata (sau orbita).
b) Conceptul de "deconstructie" al lui Derrida. Desi evita sa-l numeasca un proces de analiza a textului este o metoda de lucru sau de lectura a unui text prin care se scot la suprafata noi sensuri sau interpretari ale textului. Un indiciu il prezinta insasi conceptul. Prin deconstructivism putem intelege "demontarea" oricarei structuri predominante. Derrida nu se limiteaza la a aplica acest concept sau instrument doar textelor literare sau filosofice, ci este raspandit in mai multe directii, chiar si in arhitectura, politica, cultura. Orice domeniu cladit pe o structura este susceptibil deconstructivismului lui Derrida, iar de aceea a capatat un rol central in intelegerea sa.
c) Derrida promoveaza perspectivismul si demonteaza intr-un sens certitudinea absoluta (sau am putea spune luarile de pozitie radicaliste). Intr-un fel e vorba de a fi precaut, prudent in afirmatii deoarece adevarul pe care consideram ca-l detinem poate fi doar partial. In acest sens Derrida scoate la lumina, pe de o parte, hegemonia logocentrismului in gandirea Occidentala (pentru constient), iar pe cealalta parte cea a falocentrismului (pentru inconstient). Falocentrismul presupune o gandire preponderent masculina sau o abordare din perspectiva masculina a lucrurilor. Derrida le imbina intr-un termen: falogocentrism . Ca o mica remarca, cred ca falocentrismul poate fi echivalant cu ceea ce feminimsul contemporan numeste "mansplaining" (adica sa explici ceva din perspectiva masculina). In fine, falocentrismul si logocentrismul, zice Derrida, sunt doua caracteristici ale gandirii Occidentale, iar acestea limiteaza ceea ce si cum putem cunoaste.
d) Repetitia lecturii ca procedeu de obtinere a cunoasterii. Orice text recitit poate sa scoata la suprafata noi sensuri sau idei. Nu exista un "sens primar" al textului (sau in fine, putem vorbi de el doar ca sensul autorului). Altfel spus, fiecare ia dintr-un text ce poate. Desi autorul scrie un text cu o anumita intentie si pentru a transmite ceva specific, cititorul poate sa inteleaga diferit ceea ce citeste, sa traga concluzii diferite si chiar sa dezvolte o idee total diferita de ceea ce autorul intentiona initial. Astfel fiecare lecturare a unui text aduce cu sine o moarte si o nastere (moarte sensului original - cel al autorului - si nasterea sensului sau perspectivei cititorului). Derrida spune ca astfel orice lectura a textului introduce o alteritate a sensului original. Ca o analogie am putea sa ne gandim la telefonul fara fir. Mesajul initial ajunge sa se altereze cu cat traverseaza mai multe persoane, se produce o distorsionare a sensului original, o alterizare. Asta inseamna ca ceea ce e important nu e doar sa intelegem ce vrea sa zica autorul, ci si ce intelege cititorul insusi din ce zice autorul. Autorul pierde astfel intr-un sens autoritate (sau nu mai este el cel care detine pe de-a-ntregul sensul textului).
Legat tot de lectura, Derrida vorbeste si despre procesul de traducere. Considera ca de obicei gandim traducerea ca un proces ce echivaleaza perfect ideile dintr-o limba in alta, ceea ce este eronat deoarece se bazeaza pe asumptia ca exista un semnificat transcendental (adica un concept universal) pe care toti oamenii il pot intelege indiferent de limba pe care o vorbesc. Cred ca nu e nevoie de multa persuasiune pentru ce zice Derrida aici. Este indeajuns sa observam cum anumiti termeni din alte limbi pur si simplu nu-si gasesc un echivalent in limba in care se face traducerea (spre exemplu din germana in romana. La Heidegger termenul german "Dasein" nu are o traducere exacta si e tradusa in mod arbitrar prin creatii de tipul "Faptul-de-a-fi-aici"). Astfel in orice traducere se pierde ceva din sensul original al ideii. Cand am citit Faust in traducerea lui Lucian Blaga, traducatorul a spus clar ca a evitat sa faca o traducere literala a operei si ca a optat pentru o echivalenta poetica, sacrificand in proces rima sau masura versurilor. Din asta cred ca ar trebui sa intelegem si faptul ca o abordare multiculturalista poate fi mai benefica pentru toata lumea. Spre exemplu, filosofia studiata in Europa nu vorbeste mai deloc de filosofia din Orient desi au existat (si probabil inca exista) persoane care au cautat sa imbine gandirea Occidentala su cea Orientala (precum Schopenhauer sau filosofii medievali islamici ce au preluat filosofia elenistica si au dezvoltat-o).
In celelalt pol al cartii, la Foucault, am ramas cu mai multe referinte despre scrierile sale. In Discipline and Punish: The Birth of the Prison, Foucault vorbeste despre putere si despre cum a evoluat aceasta in istoria omenirii (dar si pedeapsa ca mecanism de rectificare sau indreptare morala). Pedeapsa a trecut de la metodele de tortura (pedeapsa fizica) la inchiderea in inchisori si supraveghere (pedeapsa psihica). Foucault arata ca inchisoarea, prin faptul ca il face pe fiecare individ sa se simta supravegheat, sa se simta vizibil, impune o ierarhie fata de autoritate in mod tacit . Nu e nevoie sa se exprime pozitia ierarhica a individului fata de gardian, aceasta se constientizeaza natural prin structura inchisorii ce permite acest mecanism de supraveghere. Gardianul, fiind in mijloc, are intotdeauna o vedere asupra tuturor detinutilor (modelul de care vorbeste Foucault e cel al unui panopticon). Desigur, partea si mai interesanta este ca acest mecanism de "vizibilitate" se aplica si in societate, nu ramane restrans doar in cadrul inchisorii. Acest lucru e si mai actual odata cu dezvoltarea internetului. Tot ce face individul pe internet este colectat sub forma de date de catre companii. Nu doar statul il monitorizeaza pe individ, ci si sectorul privat. Astfel, nimeni nu scapa acestei priviri de tip "panopticon". Efectul este acela de obedienta, de uniformizare a caracterului. E vorba de privirea acelui "Big Brother" de care nu putem scapa (si care e prezenta si in distopia din 1984 de Orwell). Astfel, raportul indivdiului cu puterea in societate poate fi asemanat raportului prizonier - gardian din inchisoare, iar desigur asta are consecinte importante pentru posibilitatile de actiune ale individului impotriva puterii (intrebari precum: in ce fel pot sa ma opun puterii daca aceasta supraveghere este folosita in detrimentul meu ? Cum ma asigur ca aceasta supraveghere este in folosul meu sau ce beneficii imi aduce ?).
Multe din scrierile lui Foucault sunt interesante, inclusiv felul in care concepe nebunia. Daca in Evul Mediu sau general vorbind, in trecut, nebunia era o forma de revelatie a adevarului (nebunul in nebunia sa a vazut adevarul sau adevarul l-a innebunit) sau chiar o forma de exprimare artistica (in sensul ca e nevoie de un strop de nebunie pentru a fi artist sau poate un geniu), ulterior a devenit o boala mintala si o chestiune supusa analizei medicale, in fine, vazuta cu ochi rai. Foucault se foloseste de o analiza chirurgicala as zice, in sensul ca nu are o vedere de ansamblu atunci cand analizeaza astfel de chestiuni precum nebunia, ci o vedere foarte concreta, localizata prin care elimina orice prejudecata pe care o are pentru a nu contamina intelegerea contextului pe care-l analizeaza.
Din partea cu Derrida am ramas totusi cu mai multe lucruri:
a) Intelegerea faptului ca intreaga traditie filosofica dinaintea sa punea scrisul pe o treapta secundara si privilegia vorbirea drept cea mai buna modalitate de a ajunge la adevar (numit logocentrism ). O contributie a sa a constat in inversarea acestei ierarhii sau cel putin in uniformizarea sa, punerea lor pe acelasi plan. In acest sens, conceptul de "differance" e un joc de cuvinte deoarece in franceza exista doi termeni "differance" si "difference" care se pronunta exact la fel, iar doar in scris se pot diferentia pentru a intelege sensul. Se arata deci faptul ca logos-ul sau vorbirea nu e mai presus decat scrisul, deoarece in scris putem sesiza diferente pe care nu le putem sesiza in comunicarea orala. Astfel, intreaga traditie filosofica, fiind logocentrista, privilegiaza anumite interpretari, iar astfel gandirea este conditionata (sau orbita).
b) Conceptul de "deconstructie" al lui Derrida. Desi evita sa-l numeasca un proces de analiza a textului este o metoda de lucru sau de lectura a unui text prin care se scot la suprafata noi sensuri sau interpretari ale textului. Un indiciu il prezinta insasi conceptul. Prin deconstructivism putem intelege "demontarea" oricarei structuri predominante. Derrida nu se limiteaza la a aplica acest concept sau instrument doar textelor literare sau filosofice, ci este raspandit in mai multe directii, chiar si in arhitectura, politica, cultura. Orice domeniu cladit pe o structura este susceptibil deconstructivismului lui Derrida, iar de aceea a capatat un rol central in intelegerea sa.
c) Derrida promoveaza perspectivismul si demonteaza intr-un sens certitudinea absoluta (sau am putea spune luarile de pozitie radicaliste). Intr-un fel e vorba de a fi precaut, prudent in afirmatii deoarece adevarul pe care consideram ca-l detinem poate fi doar partial. In acest sens Derrida scoate la lumina, pe de o parte, hegemonia logocentrismului in gandirea Occidentala (pentru constient), iar pe cealalta parte cea a falocentrismului (pentru inconstient). Falocentrismul presupune o gandire preponderent masculina sau o abordare din perspectiva masculina a lucrurilor. Derrida le imbina intr-un termen: falogocentrism . Ca o mica remarca, cred ca falocentrismul poate fi echivalant cu ceea ce feminimsul contemporan numeste "mansplaining" (adica sa explici ceva din perspectiva masculina). In fine, falocentrismul si logocentrismul, zice Derrida, sunt doua caracteristici ale gandirii Occidentale, iar acestea limiteaza ceea ce si cum putem cunoaste.
d) Repetitia lecturii ca procedeu de obtinere a cunoasterii. Orice text recitit poate sa scoata la suprafata noi sensuri sau idei. Nu exista un "sens primar" al textului (sau in fine, putem vorbi de el doar ca sensul autorului). Altfel spus, fiecare ia dintr-un text ce poate. Desi autorul scrie un text cu o anumita intentie si pentru a transmite ceva specific, cititorul poate sa inteleaga diferit ceea ce citeste, sa traga concluzii diferite si chiar sa dezvolte o idee total diferita de ceea ce autorul intentiona initial. Astfel fiecare lecturare a unui text aduce cu sine o moarte si o nastere (moarte sensului original - cel al autorului - si nasterea sensului sau perspectivei cititorului). Derrida spune ca astfel orice lectura a textului introduce o alteritate a sensului original. Ca o analogie am putea sa ne gandim la telefonul fara fir. Mesajul initial ajunge sa se altereze cu cat traverseaza mai multe persoane, se produce o distorsionare a sensului original, o alterizare. Asta inseamna ca ceea ce e important nu e doar sa intelegem ce vrea sa zica autorul, ci si ce intelege cititorul insusi din ce zice autorul. Autorul pierde astfel intr-un sens autoritate (sau nu mai este el cel care detine pe de-a-ntregul sensul textului).
Legat tot de lectura, Derrida vorbeste si despre procesul de traducere. Considera ca de obicei gandim traducerea ca un proces ce echivaleaza perfect ideile dintr-o limba in alta, ceea ce este eronat deoarece se bazeaza pe asumptia ca exista un semnificat transcendental (adica un concept universal) pe care toti oamenii il pot intelege indiferent de limba pe care o vorbesc. Cred ca nu e nevoie de multa persuasiune pentru ce zice Derrida aici. Este indeajuns sa observam cum anumiti termeni din alte limbi pur si simplu nu-si gasesc un echivalent in limba in care se face traducerea (spre exemplu din germana in romana. La Heidegger termenul german "Dasein" nu are o traducere exacta si e tradusa in mod arbitrar prin creatii de tipul "Faptul-de-a-fi-aici"). Astfel in orice traducere se pierde ceva din sensul original al ideii. Cand am citit Faust in traducerea lui Lucian Blaga, traducatorul a spus clar ca a evitat sa faca o traducere literala a operei si ca a optat pentru o echivalenta poetica, sacrificand in proces rima sau masura versurilor. Din asta cred ca ar trebui sa intelegem si faptul ca o abordare multiculturalista poate fi mai benefica pentru toata lumea. Spre exemplu, filosofia studiata in Europa nu vorbeste mai deloc de filosofia din Orient desi au existat (si probabil inca exista) persoane care au cautat sa imbine gandirea Occidentala su cea Orientala (precum Schopenhauer sau filosofii medievali islamici ce au preluat filosofia elenistica si au dezvoltat-o).
In celelalt pol al cartii, la Foucault, am ramas cu mai multe referinte despre scrierile sale. In Discipline and Punish: The Birth of the Prison, Foucault vorbeste despre putere si despre cum a evoluat aceasta in istoria omenirii (dar si pedeapsa ca mecanism de rectificare sau indreptare morala). Pedeapsa a trecut de la metodele de tortura (pedeapsa fizica) la inchiderea in inchisori si supraveghere (pedeapsa psihica). Foucault arata ca inchisoarea, prin faptul ca il face pe fiecare individ sa se simta supravegheat, sa se simta vizibil, impune o ierarhie fata de autoritate in mod tacit . Nu e nevoie sa se exprime pozitia ierarhica a individului fata de gardian, aceasta se constientizeaza natural prin structura inchisorii ce permite acest mecanism de supraveghere. Gardianul, fiind in mijloc, are intotdeauna o vedere asupra tuturor detinutilor (modelul de care vorbeste Foucault e cel al unui panopticon). Desigur, partea si mai interesanta este ca acest mecanism de "vizibilitate" se aplica si in societate, nu ramane restrans doar in cadrul inchisorii. Acest lucru e si mai actual odata cu dezvoltarea internetului. Tot ce face individul pe internet este colectat sub forma de date de catre companii. Nu doar statul il monitorizeaza pe individ, ci si sectorul privat. Astfel, nimeni nu scapa acestei priviri de tip "panopticon". Efectul este acela de obedienta, de uniformizare a caracterului. E vorba de privirea acelui "Big Brother" de care nu putem scapa (si care e prezenta si in distopia din 1984 de Orwell). Astfel, raportul indivdiului cu puterea in societate poate fi asemanat raportului prizonier - gardian din inchisoare, iar desigur asta are consecinte importante pentru posibilitatile de actiune ale individului impotriva puterii (intrebari precum: in ce fel pot sa ma opun puterii daca aceasta supraveghere este folosita in detrimentul meu ? Cum ma asigur ca aceasta supraveghere este in folosul meu sau ce beneficii imi aduce ?).
Multe din scrierile lui Foucault sunt interesante, inclusiv felul in care concepe nebunia. Daca in Evul Mediu sau general vorbind, in trecut, nebunia era o forma de revelatie a adevarului (nebunul in nebunia sa a vazut adevarul sau adevarul l-a innebunit) sau chiar o forma de exprimare artistica (in sensul ca e nevoie de un strop de nebunie pentru a fi artist sau poate un geniu), ulterior a devenit o boala mintala si o chestiune supusa analizei medicale, in fine, vazuta cu ochi rai. Foucault se foloseste de o analiza chirurgicala as zice, in sensul ca nu are o vedere de ansamblu atunci cand analizeaza astfel de chestiuni precum nebunia, ci o vedere foarte concreta, localizata prin care elimina orice prejudecata pe care o are pentru a nu contamina intelegerea contextului pe care-l analizeaza.
February 17, 2020
El presente volumen de la colección de filosofía trata del pensamiento francés contemporáneo, poniendo foco en Foucault y Derrida.
Es el más flojo que he leído hasta el momento. Es una recorto y pego de varios artículos, mal armado y con copias de Wikipedia. Al punto que en la pág 26 dice: “-leemos en Wikipedia-” y se despliega una definición sacada de la web. No me parece serio y no me gustó.
Quizás es difícil escribir sobre filósofos contemporáneos, como si fuera fácil hablar de lo que paso en el siglo III a.c pero no estamos en condiciones de analizar lo sucedido hace un par de décadas. Es así?
Es el más flojo que he leído hasta el momento. Es una recorto y pego de varios artículos, mal armado y con copias de Wikipedia. Al punto que en la pág 26 dice: “-leemos en Wikipedia-” y se despliega una definición sacada de la web. No me parece serio y no me gustó.
Quizás es difícil escribir sobre filósofos contemporáneos, como si fuera fácil hablar de lo que paso en el siglo III a.c pero no estamos en condiciones de analizar lo sucedido hace un par de décadas. Es así?
November 21, 2022
Una completa decepción ha sido este volumen de la colección.
El principal problema es el poco espacio que se le dedica a cada filosofo, por un lado, el libro esta dividido en tres partes, la primera hace un bosquejo general (y creo que es la mejor parte del libro) sobre el contexto sociopolítico francés y sobre la French Theory, mientras que las dos terceras partes restantes se las dedica a Foucault y Derrida.
En el caso de Foucault, el autor se centra más en sus aspectos biográficos, repasando de forma general cada obra pero sin explicar conceptos clave de Foucault. En el caso de Derrida, considero que si se profundizo un poco más en el pensamiento del filosofo, pero al igual que la parte de Foucault, se queda corto para un libro que de por si es corto en extensión.
Considero que se debió realizar un libro para cada uno, los filósofos lo ameritan en vista de lo basto de su obra y lo complejo de su pensamiento.
El principal problema es el poco espacio que se le dedica a cada filosofo, por un lado, el libro esta dividido en tres partes, la primera hace un bosquejo general (y creo que es la mejor parte del libro) sobre el contexto sociopolítico francés y sobre la French Theory, mientras que las dos terceras partes restantes se las dedica a Foucault y Derrida.
En el caso de Foucault, el autor se centra más en sus aspectos biográficos, repasando de forma general cada obra pero sin explicar conceptos clave de Foucault. En el caso de Derrida, considero que si se profundizo un poco más en el pensamiento del filosofo, pero al igual que la parte de Foucault, se queda corto para un libro que de por si es corto en extensión.
Considero que se debió realizar un libro para cada uno, los filósofos lo ameritan en vista de lo basto de su obra y lo complejo de su pensamiento.
April 30, 2025
Como introducción la veo muy precipitada. En el caso de Foucault esta bien porque su pensamiento no necesita unas bases fuertes en filosofia, pero para la comprensión de Derrida se necesitan conocimientos sobre Saussure, Strauss y más filosofia del lenguaje, cosa que no explica.
December 11, 2024
Bastante flojo, se queda mucho en la superfície de ambos filósofos.
January 2, 2021
Excelente inicio con un muy conciso resumen de la fenomenología, el estructuralismo y existencialismo.
El libro pierde intensidad, si bien el inicio es muy bueno con los aportes del mismo autor hacia el final la prisa o el cansancio se dejan notar... el abuso de citas textuales que no tendrían porqué ser tan amplias puesto que desencajan el contexto, se pierde hilación de la lectura, también está el uso de párrafos largos sin un punto aparte que dificultan y aturden la lectura -por cierto el mal congénito de muchos filósofos- y algunos errores imperdonables tales como citar como fuente la Wikipedia... y también el epílogo del libro demasiado flojo e indigerible, era para poner dos o tres hojas bien escritas con las propias opiniones del autor... en fin, una pena para un libro que se empecé a leer con gran expectativa por lo mostrado en el primer capítulo.
El libro pierde intensidad, si bien el inicio es muy bueno con los aportes del mismo autor hacia el final la prisa o el cansancio se dejan notar... el abuso de citas textuales que no tendrían porqué ser tan amplias puesto que desencajan el contexto, se pierde hilación de la lectura, también está el uso de párrafos largos sin un punto aparte que dificultan y aturden la lectura -por cierto el mal congénito de muchos filósofos- y algunos errores imperdonables tales como citar como fuente la Wikipedia... y también el epílogo del libro demasiado flojo e indigerible, era para poner dos o tres hojas bien escritas con las propias opiniones del autor... en fin, una pena para un libro que se empecé a leer con gran expectativa por lo mostrado en el primer capítulo.
Displaying 1 - 7 of 7 reviews