Citind, înaintând în cartea asta, aveam impresia de neșters că autorul ei ar putea oricând scrie ceva și mai bun, doar că nu cred că și-o dorește și el…
Ai putea jura că Hondrari scrie din amuzament. Deși ar putea scrie “serios” și, astfel, i-ar întrece pe mulți dintre românii care asudă din belșug (degeaba) peste manuscrisele lor chinuite.
Hondrari are ce ne spune, are ce povesti, stăpânește tehnica necesară, se vede că a citit mult, nu s-a așternut la scris, ca alții, doar pentru că e cool si atragi fetele (în garsoniera ta) cu asta.
Dar omul e și comod, nu-i este rușine să apeleze la clișee destul de facile (pentru mine), ca să facă tranzițiile dintre episoade sau ca să “umple” dialogurile. Apropos de dialoguri, acestea sunt, în general, purtate cu naturalețe.
Atâta că, uneori, autorul nu se oprește la timp (boală românească) și fiecare frază în plus, pusă în gura unui personaj strică puțin din verosimilitate, mai ales atunci când ceea ce e în plus era menit să dea o aură de înțelepciune unor mediocri (sau neinstruiți).
Dacă scriitorii români de astăzi ar reuși să se scuture de obiceiul ăsta păgubos al prea multului, al prea explicitului, al prea gânditului…
Am cumpărat cartea fiindcă era cu 10 lei la Polirom. Și nu regret!