„Oare cunoscutii si prietenii mei se poarta cu mine cum s-ar purta cu un om sanatos? «Ce mai scrii?» «Ce ne vei mai darui?» Mereu aceleasi cuvinte, aceleasi cuvinte! Si mi se pare ca toata atentia cunoscutilor, laudele si entuziasmul, toate sint numai inselaciune. Ma mint ca pe un bolnav, si uneori mi-e teama ca se vor apropia de mine pe furis, pe la spate, ca ma vor insfaca si ma vor duce ca pe Popriscin la balamuc!... Si asa mereu, pina la groapa, totul va fi dragut si scris cu talent; dragut si scris cu talent si nimic mai mult. Iar cind voi muri, cunoscutii mei, trecind pe linga mormintul meu, vor spune: «Aici odihneste Trigorin. A fost un scriitor bun, dar a scris mai prost decit Turgheniev».”
Dramas, such as The Seagull (1896, revised 1898), and including "A Dreary Story" (1889) of Russian writer Anton Pavlovich Chekhov, also Chekov, concern the inability of humans to communicate.
Born (Антон Павлович Чехов) in the small southern seaport of Taganrog, the son of a grocer. His grandfather, a serf, bought his own freedom and that of his three sons in 1841. He also taught to read. A cloth merchant fathered Yevgenia Morozova, his mother.
"When I think back on my childhood," Chekhov recalled, "it all seems quite gloomy to me." Tyranny of his father, religious fanaticism, and long nights in the store, open from five in the morning till midnight, shadowed his early years. He attended a school for Greek boys in Taganrog from 1867 to 1868 and then Taganrog grammar school. Bankruptcy of his father compelled the family to move to Moscow. At the age of 16 years in 1876, independent Chekhov for some time alone in his native town supported through private tutoring.
In 1879, Chekhov left grammar school and entered the university medical school at Moscow. In the school, he began to publish hundreds of short comics to support his mother, sisters and brothers. Nicholas Leikin published him at this period and owned Oskolki (splinters), the journal of Saint Petersburg. His subjected silly social situations, marital problems, and farcical encounters among husbands, wives, mistresses, and lust; even after his marriage, Chekhov, the shy author, knew not much of whims of young women.
Nenunzhaya pobeda, first novel of Chekhov, set in 1882 in Hungary, parodied the novels of the popular Mór Jókai. People also mocked ideological optimism of Jókai as a politician.
Chekhov graduated in 1884 and practiced medicine. He worked from 1885 in Peterburskaia gazeta.
In 1886, Chekhov met H.S. Suvorin, who invited him, a regular contributor, to work for Novoe vremya, the daily paper of Saint Petersburg. He gained a wide fame before 1886. He authored The Shooting Party, his second full-length novel, later translated into English. Agatha Christie used its characters and atmosphere in later her mystery novel The Murder of Roger Ackroyd. First book of Chekhov in 1886 succeeded, and he gradually committed full time. The refusal of the author to join the ranks of social critics arose the wrath of liberal and radical intelligentsia, who criticized him for dealing with serious social and moral questions but avoiding giving answers. Such leaders as Leo Tolstoy and Nikolai Leskov, however, defended him. "I'm not a liberal, or a conservative, or a gradualist, or a monk, or an indifferentist. I should like to be a free artist and that's all..." Chekhov said in 1888.
The failure of The Wood Demon, play in 1889, and problems with novel made Chekhov to withdraw from literature for a period. In 1890, he traveled across Siberia to Sakhalin, remote prison island. He conducted a detailed census of ten thousand convicts and settlers, condemned to live on that harsh island. Chekhov expected to use the results of his research for his doctoral dissertation. Hard conditions on the island probably also weakened his own physical condition. From this journey came his famous travel book.
Chekhov practiced medicine until 1892. During these years, Chechov developed his concept of the dispassionate, non-judgmental author. He outlined his program in a letter to his brother Aleksandr: "1. Absence of lengthy verbiage of political-social-economic nature; 2. total objectivity; 3. truthful descriptions of persons and objects; 4. extreme brevity; 5. audacity and originality; flee the stereotype; 6. compassion." Because he objected that the paper conducted against [a:Alfred Dreyfu
Două dintre cele mai cunoscute piese de teatru ale lui Cehov şi, probabil, şi cele mai asemănătoare (critica le menţionează mereu împreună). Autorul reușește să transmită în ele tragedia unor oameni obișnuiți, surprinși în deplinătatea caracteristicilor lor perfect umane. Disecția psihologică minuțioasă a acestor personaje se petrece pe fondul unui peisaj rural ciclic, unde nimic nou nu are loc și totul se repetă metodic. Tema principală în Pescărușul este condiția scriitorului neafirmat și anticonformist, nesusținut și neînțeles. În Unchiul Vanea pare a fi centrală tema depresiei pe fondul iubirii neîmpărtășite și a neîmplinirii. Interesante teme secundare sunt de asemenea înfățișate în ambele piese, cum ar fi distrugerea naturii de către om (în special prin defrișări necontrolate), condiția femeii sau cea a moșierilor la trecerea dintre sec. XVIII-XIX.
"Ploaia o să treacă îndată si natura toată o sa se invioreze și o să respire în voie. Numai pe mine n-o să ma învioreze nimic... ZI și noapte mă urmărește ca o stafie gândul că viața mea e pierdută pentru totdeauna. Trecut nu am, mi l-am irosit prostește pe fleacuri, iar prezentul e groaznic și stupid. Astea-s viața și dragostea mea. Unde să le pun, ce să fac cu ele? Sentimentele mele se prăpădesc fără folos, ca o rază de soare care bate într-o groapă. Și mă duc și eu..." În piesele Pescărușul și Unchiul Vania, Cehov explorează cu subtilitate dimensiunea fragilă și adesea tragică a existenței umane, punând în prim-plan suferințele și neîmplinirile generate de dragoste. Actualitatea acestor piese derivă din caracterul universal al experiențelor pe care le surprind, iar capacitatea lui Cehov de a reda conflictele interioare și complexitatea emoțiilor umane face ca textele sale să rămână relevante și astăzi. În Pescărușul, dragostea este o forță distructivă, una care provoacă deziluzii și eșecuri. Personajele se află într-o continuă căutare a iubirii și a împlinirii artistice, însă nu reușesc să le atingă. Nina, de exemplu, este atrasă de idealul artistic și de iubirea pentru Trigorin, însă în final, ambele aspirații o duc la ruină. În Unchiul Vania, tema iubirii neîmplinite devine și mai evidentă, luând forme mai directe și mai profunde. Vania, personajul central, este îndrăgostit de Elena, soția profesorului Serebreakov, însă iubirea sa este condamnată la eșec. Elena, deși conștientă de afecțiunea lui Vania, rămâne într-o stare de pasivitate, fiind ea însăși prinsă într-o căsnicie lipsită de dragoste. Acest triunghi amoros, alături de dragostea neîmplinită a doctorului Astrov pentru Elena, dezvăluie intensitatea durerii pe care o aduce dragostea neîmpărtășită. În ambele cazuri, personajele sunt prinse în relații marcate de dorințe nesatisfăcute și de o incapacitate fundamentală de a atinge fericirea sau împlinirea personală. Printr-o sinteză profundă de realism psihologic și observație socială, Cehov demonstrează că dragostea, în loc să fie o forță pozitivă, poate deveni un element destabilizator, care subminează echilibrul emoțional al personajelor și le împinge spre suferințe insuportabile.
„Uneori oamenii dorm mergând. La fel și eu: vorbesc cu tine acum și parcă dorm și o văd pe ea, în vis...”
Unchiul Vanea:
„Cum să nu-mbătrânești? Că și viața e plicticoasă, idioată, murdară... Te trage la fund viața asta! În jurul tău numai oameni scrântiți, peste tot oameni scrântiți și dacă trăiești cu ei doi trei ani, încetul cu încetul, fără să-ți dai seama, ajungi să te scrântești și tu... Asta e soarta.”
„O, da, eram o personalitate luminoasă, care nu mai lumina pe nimeni.”
În ,,Pescărușul" și ,,Unchiul Vania", Cehov aduce în lumina zilei, cu finețe și curaj, frământările adânci ale omului, acele întrebări pe care le purtăm mereu în noi, despre sens, alegeri și drumuri. În gesturi mărunte și tăceri pline, se oglindește natura umană, cu nevoia ei continuă de a înțelege și de a se regăsi.
"În ce facem noi, ori că am juca pe scenă, ori că am scrie, principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura. Să știi să-ți porți crucea și să-ți păstrezi credința."(Pescărușul) Piesa ne invită la o meditație asupra consecințelor devastatoare cauzate de contrastul dintre ceea ce credem ca ne dorim și realitate. Ne lăsăm fermecați de mirajul, de farmecul unei lumi și nu realizăm că în mintea noastra creăm o imagine cu mult diferită de realitate. Iar a descoperi că lucrul după care tânjeam nu ne oferă ceea ce ne doream este o revelație devastatoare, așa cum constată și Nina în piesă. Povestea este cu atât mai înduioșătoare cu cât realizăm că majoritatea ne regăsim în situațiile prin care trec personajele și empatizăm cu ele.
În „Pescăruşul”, un grup de personaje aflat într-o casă la ţară, pe malul unui lac, se zbat să scape de destinul lor mohorât. Actriţa Arkadina e obsedată de bătrâneţe, fratele ei Sorin, ar vrea să trăiască mai intens, scriitorul parvenit Trigorin ar dori să cunoască alte pasiuni decât scrisul, tânărul său confrate, Treplev, are ambiţia de a descoperi şi de a impune o nouă formulă artistică, iar micuţa Nina, proaspătă şi impulsivă, visează să ajungă o mare actriţă şi să savureze „adevărata glorie, gloria răsunătoare.” Dorinţa de reuşită este atât de vie în ea încât dispreţuieşte dragostea sinceră a lui Treplev şi se apropie de celebrul Trigorin, sperând un ajutor în cariera teatrală. Disperat, tânărul scriitor încearcă să se sinucidă, dar nu reuşeşete. O va vedea pe Nina plecând cu Trigorin, pe care îl detestă pentru norocul lui.
Se scurg doi ani şi, în ultimul act, personajele sunt nevoite să admită că speranţele li s-au spulberat izbindu-se de obstacolele din viaţa de zi cu zi. Sorin, care se temea „să nu prindă miros de închis, ca un ţigaret vechi, mucegăit, într-un ungher”, nu mai este decât un biet paralizat plictisit. Maşa, care îl iubea în taină pe Treplev, s-a căsătorit cu un învăţător oarecare şi s-a apucat de băut ca să-şi uite iluziile. Trigorin e cufundat mai mult decât oricând într-o literatură convenţională care îl dezamăgeşte. Cât despre Nina, abandonată de scriitor, pierduse copilul pe care-l avusese cu el. Fără să fi avut succes în teatru, făcea parte acum dintr-o mică trupă ambulantă. Drumul larg pe care-l visa se îngustase cât o potecă. Refuza totuşi să se recunoască înfrântă. Treplev, revăzând-o, îi mărturiseşte că încă o mai iubeşte şi pentru că ea îl respinge are o nouă tentativă de sinucidere, care de astă dată nu dă greş.
Întreaga piesă e o mărturie a absurdităţii condiţiei umane. După părerea autorului, nu există niciun proiect măreţ care, mai devreme sau mai târziu, să nu fie destinat eşecului. Îţi trebuie o energie supraomenească pentru a face punte peste prăpastia care separă visul de realitate. În actul al patrulea, bătrânul Sorin îi propune lui Treplev subiectul unei nuvele: Omul care a vrut. „Altădată, când eram tânăr, spunea el, voiam să ajung scriitor, şi n-am ajuns… voiam să mă căsătoresc, şi nu m-am căsătorit, voiam mereu să locuiesc la oraş, şi iată-mă sfârşindu-mi zilele la ţară.”
Mai bine chiar decât pescăruşul ucis de un vânător nepăsător, această frază rezumă tema centrală a piesei. Toate personajele care se mişcă în atmosfera ei ceţoasă au un fel de premoniţie a înfrângerii lor în dragoste şi în artă. Îşi visează pasiunea, vorbesc despre ea, dar nu o trăiesc.
sursa: Henri Troyat, Cehov, trad.: Marina Vazaca, Bucureşti, Albatros, 2006
„Unchiul Vania” de Cehov
Unchiul Vania Cehov a revenit la temele care îi erau familiare: uzura lentă a sufletelor prin repetarea gesturilor zilnice, plictiseala vieţii trândave de la ţară, înfruntarea dintre caracterele negative şi cele care încearcă să se facă utile semenilor.
Din prima categorie face parte renumitul profesor Serebriakov, personaj găunos şi infatuat, şi soţia lui, tânăra şi frumoasa Elena. Din cea de-a doua categorie face parte unchiul Vania, bun, simplu şi devotat, administrând cu ajutorul nepoatei sale Sonia proprietatea pe care aceasta o moştenise de la mama ei, prima soţie a lui Serebriakov. Când unchiul Vania, care se sacrificase toată viaţa pentru cumnatul său, „strălucitul profesor”, descoperă că acesta nu era decât o nulitate politică, un parazit infatuat, se lasă cuprins de disperare şi de ură. Curând, în egoismul său orb, Serebriakov se gândeşte să vândă prorpietatea pentru a-şi permite o viaţă mai îmbietoare. Atunci, blândul unchi Vania, exasperat, trage în el, dar nu-l nimereşte.
După această izbucnire, totul reintră în normal. Visele de dragoste se spulberă unul câte unul: cel al unchiului Vania pentru frumoasa Elena, cel al doctorului Astrov pentru aceeaşi tânără femeie, cel al arzătoarei Elena pentru Astrov.
O împăcare stângace apropie din nou personajele. Serebriakov şi Elena pleacă din oraş. Unchiul Vania şi Sonia vor rămâne pe loc şi vor continua să muncească, în uitare de sine, pentru bunăstarea şi renumele profesorului, căruia îi vor trimite, ca şi în trecut, veniturile moşiei. Astfel, încă o dată, mediocritatea triumfă, iar mărinimia este batjocorită.
Aici, toţi protagoniştii sunt marcaţi de înfrângere. Doctorul Astrov, cel mai lucid dintre toţi, se risipeşte îngrijind bolnavii şi îndoindu-se de propria vocaţie; unchiul Vania, prea blând, prea sensibil, este conştient că şi-a ratat viitorul dintr-un absurd „spirit de familie”; Elena spune singură că se simte neînsemnată ca un personaj episodic; gloriosul Serebriakov, cel care declanşează drama, se plânge că e atins de „josnica bătrâneţe” şi îi declară soţiei sale: „În primul rând, pe tine te dezgust”. Iar năvalnica Sonia descoperă în cele din urmă că nu i-a mai rămas nicio iluzie şi e gata să accepte o existenţă oarecare, monotonă şi strâmtorată. Ei îi aparţine ultima replică a piesei: „N-ai ştiut ce-i bucuria în viaţă, unchiule Vania, dar mai ai răbdare puţin… Ne vom odihni… ne vom odihni…”
Pentru aceste fiinţe fragile, resemnarea continuă să fie cea mai bună atitudine în faţa loviturilor sorţii. De la începutul acţiunii, ei ştiu că, orice ar face, vor fi striviţi. Poate chiar îşi doresc inconştient acest umil sacrificiu? Tihna celor neînsemnaţi.
sursa: Henri Troyat, Cehov, trad.: Marina Vazaca, Bucureşti, Albatros, 2006
This entire review has been hidden because of spoilers.
Decente amândoua piesele, însă numai Unchiul Vanea m-a atins, așa, un pic. Pescărușul e frumos prin mesajul pe care-l transmite, dar numai atât.
"NINA: Dar eu cred că pentru acela care a încercat plăcerile creației, nu mai există alte plăceri." (Pescărușul)
"SONIA: Ce să-i faci, trebuie să trăiești! [...] Ne vom bucura și vom privi nenorocirile noastre de-acum zâmbind cu înduioșare și o să ne odihnim..." (Unchiul Vanea)
„VOINIŢKI: S-a dus… Acum zece ani, pe când trăia soră-mea, am întâlnit-o la dânsa. Pe-atunci avea șaptesprezece ani, iar eu treizeci și șapte. De ce nu m-am îndrăgostit atunci de ea și n-am cerut-o în căsătorie? Ar fi fost atât de ușor! Acum ar fi fost soția mea…… Da.. Ne-ar fi trezit pe amândoi furtuna… Ea s-ar fi speriat de tunet, iar eu, luând-o în brațe, i-aș fi șoptit: „Nu-ți fie teamă, sunt aici”. O, gânduri minunate… Ce bine ar fi fost! Uite că-mi vine să și râd!… Dar, Doamne, Dumnezeule, mi se încurcă gândurile în cap… De ce sunt bătrân? De ce nu mă-nțelege? Retorica ei, morala ei leneșă, gândurile ei absurde despre sfârșitul lumii, toate astea îmi sunt profund nesuferite! (Pauză.) O, cum m-am înșelat! L-am adorat pe profesorul ăsta, pe înțepenitul ăsta de podagră, am lucrat pentru-el ca un animal! Sonia și cu mine am stors cât am putut din moșia asta. Ca niște chiaburi am făcut negoț cu untdelemn,, mazăre, brânză. Ne-am luat de la gură ca să strângem ban cu ban şi să trimitem mii de ruble profesorului. Eram mândri de el și de știința lui, trăiam și respiram numai prin el. Tot ce scria și spunea mi se părea genial… Doamne, și acum? Acum a ieșit la pensie, acum se vede răbojul vieții lui. Nu va rămâne după el nici o pagină de muncă vrednică! E absolut necunoscut, un nimic. Un balon de săpun! M-am înșelat… văd bine… M-am înșelat prostește!”
La gaviota la he leído muchas veces, pero ahora siento que fue mucho más hermosa para mi. Vivir en el campo siendo una actriz, el terror de dejar de ser relevante o siquiera ser considerada, el miedo al fracaso, y la angustia de sentir que lo haces mal. Siento que en la universidad solo logre comprender hasta cierto punto todo lo que estaba sucediendo en esta pieza maestra. Por otro lado Tío Vania era primera vez que la leía y me encantó, que personaje más entrañable. Me enojé por las mismas cosas que lo enfurecen y me maravillé con la crítica social de la obra que ya en esa época hablaba de la forma en que nos relacionamos con el medio ambiente y los demás seres vivos en él. Leer obras rusas, en especial Chejov, me ha fascinado desde que entré a estudiar y volver a leerlas me trajo lindos recuerdos. Definitivamente retomaré su lectura en un par de años más.
i enjoyed these plays immensely, there’s a manner of describing emotions in the superlative so common to russian authors; although i do feel that here especially all of the characters were very tragic people. the seagull had one of the best endings i’ve read in a play and constructed a weird tension that was both very palpable throughout the read, but also easy to overlook it and hope for a better outcome for everyone. this made reading uncle vanya the more interesting - at every point i was expecting a horrible ending, and while by no means as explicit as the seagull’s one, it made for a more sad outcome, what with sonya’s final speech.
Piesele de teatru ale lui Cehov sunt cunoscute și apreciate în întreaga lume, mai ales pentru că reflectă moduri de gândire și de viață ale epocii, dar mereu actuale. "Pescărușul" și "Unchiul Vanea", reprezentate prima dată pe scenă în 1896, respectiv 1899, nu fac excepție - personajele sunt mai actuale ca niciodată!
il gabbiano come metafora della vita libera, in volo, che non si sa dove conduce. tema del mestiere di scrivere: innovazione o routine? felicità e successo. tema della madre "amata"