Dacă ar fi să aleg ”the ultimate holiday books”, cărțile lui Virginie Grimaldi ar fi cu siguranță printre ele. Chiar dacă protagoniștii au parte de o grămadă de necazuri, cărțile sunt pozitive, scrise cu umor și cumva redate ca în viață, fără finaluri și rezolvări spectaculoase, dar cu o doză de neprevăzut.
Julie e un personaj cu care te poți identifica într-o oarecare măsură: suferă, face greșeli și gafe, se chinuie să-și adune rămășițele vieții de pe jos, are prieteni, familie, vecini binevoitori. Dar, la fel ca în viața reală, dă și peste oameni nesuferiți, peste tot felul de provocări pentru care nu e pregătită și intră în situații încurcate din care nu mai știe cum să iasă.
Noua ei slujbă la un cămin de bătrân (complet opusă de fosta ei slujbă la o clinică de chirurgie estetică) o face pe Julie să își schimbe puțin optica asupra vieții, să își înfrunte niște frici și să-și asume niște decizii. Când vezi viața prin ochii unor oameni de 70 și 80 de ani, oameni cu boli terminale, cu Alzheimer, oameni mai în formă sau mai puțin în formă, când asculți ce au ei de zis despre felul în care au trăit, începi să-ți conturezi o altă perspectivă și un alt mod de a aborda problemele.
Mie îmi plac foarte mult cărțile cu bătrâni, iar această carte are o mulțime de seniori, de tot felul: înțelepți, egocentriști, cu sufletul încă tânăr, iubăreți, glumeți, triști, fiecare cu propria experiență și propriile concluzii despre viață.
Singurul defect pe care l-aș găsi acestei cărți este folosirea unui termen anatomic mult prea popular, parcă strică din farmecul cărții și se potrivește în context ca nuca în perete. Cred că mergea o traducere mai soft.
”-Cum ați făcut să acceptați situația asta?
- Ei bine, e simplu, răspunde ea ridicând din umeri ca și cum chiar așa ar fi. Când mi-au spus că memoria n-o să-mi mai revină, am avut două soluții: fie nu acceptam și eram nefericită pentru restul zilelor mele, fie acceptam și îmi trăiam ultimii ani cu seninătate. Întotdeauna am avut o preferință destul de puternică pentru fericire.”
”- Marele secret, murmură Gustave cu un aer misterios. Cel mai mare secret din univers. Secretul vieții. (...) Vezi tu, micuțule, toată lumea crede că omul este diferit de la o perioadă la alta a vieții. Toată lumea crede că există copii, adulți și bătrâni, dar nu-i adevărat. (...)Adevărul e că rămânem toată viața niște bebeluși. Îmbrăcăm diferite costume ca să ascundem asta și să fim ca toți ceilalți, costumul adolescentului, al adultului, al părintelui, iar apoi într-o zi, când suntem prea bătrâni ca să ne mai prefacem, scoate deghizarea și arătăm ceea ce am fost întotdeauna: un bebeluș.
(...) O să vezi, micuțule. De-a lungul vieții, ascuns în sufletul tău, ai să păstrezi aceleași nevoi. De a fi iubit, încurajat, de a nu fi singur, de a avea întotdeauna ce să mănânci și să bei, de a te distra, de a fi îngrijit și de a avea pe cineva care te iubește mai mult decât pe sine însuși. Ca un bebeluș.”
”Unii spun că bătrânețea e un naufragiu, eu cred că e o șansă. O onoare. Nu toată lumea are acces la ea. Și apoi sunt convinsă că nu degeaba e dificilă. (...) Dacă bătrânețea ar fi plăcută, nimeni n-ar vrea să se termine. Faptul că e așa grea ne face să ne agățăm mai puțin de existență. Bătrânețea a fost inventată ca să te desprinzi de viață.”