„Imi amintesc ca omul de serviciu de la scoala elementara din Cellino m-a Tu ce vrei sa faci cand vei fi mare ? Si eu i-am raspuns, aproape Eu trebuie sa cant! Dar tu esti fiu de tarani. Unde vrei sa pleci? Eu am aruncat sapa! Eu trebuie sa cant!“ Mai adevarata decat orice „reality“, mai emotionanta decat orice tiparitura este aceasta autobiografie a lui Al Bano, cantaret popular inca din nastere, prin muzica si prin spirit. Este istoria unui miracol meridional, o epopee ce pleaca de la Cellino San Marco si traverseaza lumea, fara insa a parasi vreodata acel pamant. Este istoria unui tanar din Puglia, fiu de tarani si poate sortit el insusi sa fie taran, daca nu existau cele doua calitati de o voce care pare ca nu se stinge niciodata si o tarie de caracter la fel ca aceea a unui razboinic medieval.
Vasile Alecsandri (Romanian pronunciation: [vaˈsile aleksanˈdri]) was a Romanian poet, playwright, politician, and diplomat. He collected Romanian folk songs and was one of the principal animators of the 19th century movement for Romanian cultural identity and union of Moldavia and Wallachia.
Ma intreb daca poetul Alecsandri mai este cu adevarat savurat, chiar si de critica literara, caci e sigur ca "rege-al poeziei" nu mai e de multa vreme. Metaforele sale par azi fortate si stingace, imagistica mecanica, prozodia perfecta, dar irelevanta. Parca Nicolae Manolescu spunea ca lectura vechilor poeti nu se mai poate face fara a-i trece prin filtrul modernitatii si chiar asa sint rareori lizibili. Si totusi... exista un oarecare farmec al liricii lui Alecsandri care pare sa sfideze timpul - mai ales in pasteluri: umbra unui lup intr-o noapte de iarna, verdele unei sopirle pe malul unei ape, licarul focurilor de tabara pe un deal, mici bijuterii care salveaza volumul si incurajeaza lectura. Si pe urma, sint poeziile pe care le-am invatat la scoala, de pe care am invatat sa recunoastem o metafora, o comparatie, un tip de ritm sau rima. Sint in patrimoniul nostru cultural, oricit de bombastic ar suna afirmatia.