What do you think?
Rate this book
Cenuşă rece
O adolescentă din Republica Moldova, fără tată şi cu mama plecată de mult peste hotare, are un singur sprijin pe lume – pe bunica ei. Aceasta moare însă şi fata, fără să mai aibă pe nimeni alături, se vede nevoită să organizeze înmormîntarea după toate datinile şi rigorile satului. Singurele ajutoare vin de la vecini, dar în curînd se dovedeşte că aceştia nu sînt atît de binevoitori pe cît par. De aici porneşte istoria a trei generaţii de femei, marcată de trădări şi obstacole neaşteptate, totul pe fondul vremurilor mereu ostile şi instabile ce trec peste ţara dintre Prut şi Nistru. Bunica, mama şi fiica sînt legate cu un fir invizibil de un bărbat aparent străin, care se dovedeşte a fi înger şi demon pentru destinul lor. Emoţionant, cu mult umor negru, Cenuşă rece spune povestea unei familii destrămate ai cărei membri caută cu disperare regăsirea de sine.
208 pages, Paperback
First published September 1, 2017
4 people are currently reading
38 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 11 of 11 reviews
December 30, 2020
"Cenușă rece"
Mihaela Perciun
Calea spre pierzanie este presărată cu intenții "bune"!
Faceți cunoștință cu ritualul de înmormântare într-un stil arhaic și demonizat aș spune eu. Nepoata este nevoită să-și îngroape, singură, bunica. Bunica care era de altfel frumusețea satului, femeie în pas cu moda, o prezență cu statut, invidiată până la extreme!
Sirenele, evlavioasele și preacinstitele satului s-au adunat ca uliii pentru a îndruma copila, a o sfătui, cum să îngroape defuncta corect, după datini. Intenții preacuvioase mascate, toate au venit cu un singur scop, să prade ce a rămas mai de preț, chiar în fața copilei aflate în doliu.
Sărbătoare pentru toți sătenii, toți au avut de câștigat de pe urma celor 2, se ajunge până la un imposibil acceptat, pentru că îți dai seama că realitatea cruntă este exact la fel.
Nu este vina unuia, este o culpabilitate colectivă, gura satului pe care nu o poți închide, nu o poți mulțumi, satisface, alegeți voi sinonimul.
Primul capitol mi-a trezit cele mai triste stări, am plâns pe alocuri.
Al doilea a trecut în revistă problemele unei societăți constrânse de aparențe, comunism, piedici, o retrospectivă a unei tinereți tumultoase.
Amarul adevărat vine cu al treilea capitol, unde adevărul își ocupă locul de cinste.
Greșeli, regrete, rafturi care stau să cadă sub presiunea timpului pierdut, vieți sacrificate în cinstea fricii. Amar celor fricoși, slavă gurii satului!
Doamnelor și domnilor, teatrul Absurdului în percepția Mihaelei Perciun, în biblioteca mea!
Mihaela Perciun
Calea spre pierzanie este presărată cu intenții "bune"!
Faceți cunoștință cu ritualul de înmormântare într-un stil arhaic și demonizat aș spune eu. Nepoata este nevoită să-și îngroape, singură, bunica. Bunica care era de altfel frumusețea satului, femeie în pas cu moda, o prezență cu statut, invidiată până la extreme!
Sirenele, evlavioasele și preacinstitele satului s-au adunat ca uliii pentru a îndruma copila, a o sfătui, cum să îngroape defuncta corect, după datini. Intenții preacuvioase mascate, toate au venit cu un singur scop, să prade ce a rămas mai de preț, chiar în fața copilei aflate în doliu.
Sărbătoare pentru toți sătenii, toți au avut de câștigat de pe urma celor 2, se ajunge până la un imposibil acceptat, pentru că îți dai seama că realitatea cruntă este exact la fel.
Nu este vina unuia, este o culpabilitate colectivă, gura satului pe care nu o poți închide, nu o poți mulțumi, satisface, alegeți voi sinonimul.
Primul capitol mi-a trezit cele mai triste stări, am plâns pe alocuri.
Al doilea a trecut în revistă problemele unei societăți constrânse de aparențe, comunism, piedici, o retrospectivă a unei tinereți tumultoase.
Amarul adevărat vine cu al treilea capitol, unde adevărul își ocupă locul de cinste.
Greșeli, regrete, rafturi care stau să cadă sub presiunea timpului pierdut, vieți sacrificate în cinstea fricii. Amar celor fricoși, slavă gurii satului!
Doamnelor și domnilor, teatrul Absurdului în percepția Mihaelei Perciun, în biblioteca mea!
September 2, 2021
Ce faci când înțelegi că-i prea târziu? Niciodată nu-i prea târziu, odată ce-ai înțeles că prea târziu. Întotdeauna mai este loc de o speranță, de o revanșă tardivă.
Recenzia o găsiți pe canal.
Recenzia o găsiți pe canal.
August 7, 2022
Autoarea ne prezintă o înmormântare de la țară, cu toate obiceiurile, cutumele și datinele aferente ceremonialului.
O adolescentă, fără tată și cu mama plecată peste hotare, trăiește cu bunica sa. Aceasta din urmă moare, iar fata e nevoită să-și îngroape bunica singură, să se ocupe de toate formalitățile, însă "ajutată" de vecinele "mărinimoase" și consătenii "binevoitori". O situație mai mult decât tragicomică, ce te umple de nervi și obidă.
Un subiect extrem de dureros, cu situații spumoase și revoltătoare, ce mi-a oferit privilegiul să descopăr o scriitoare talentată, c-un stil inedit, emoționant și tranșant în același timp, extrem de realist, impregnant cu nuanțe concentrate de umor negru.
Trei generații: bunică, mamă, fiică, ce s-au trezit în imposibilitatea de-a empatiza între ele. Totul e despre cenușa care se așterne peste relațiile deficitare, peste emoțiile intense, peste sentimentele schingiuite și reprimate.
O adolescentă, fără tată și cu mama plecată peste hotare, trăiește cu bunica sa. Aceasta din urmă moare, iar fata e nevoită să-și îngroape bunica singură, să se ocupe de toate formalitățile, însă "ajutată" de vecinele "mărinimoase" și consătenii "binevoitori". O situație mai mult decât tragicomică, ce te umple de nervi și obidă.
Un subiect extrem de dureros, cu situații spumoase și revoltătoare, ce mi-a oferit privilegiul să descopăr o scriitoare talentată, c-un stil inedit, emoționant și tranșant în același timp, extrem de realist, impregnant cu nuanțe concentrate de umor negru.
Trei generații: bunică, mamă, fiică, ce s-au trezit în imposibilitatea de-a empatiza între ele. Totul e despre cenușa care se așterne peste relațiile deficitare, peste emoțiile intense, peste sentimentele schingiuite și reprimate.
August 23, 2022
Cenușă rece – Mihaela Perciun
Răsfoind într-o zi pe Libris în căutarea unei cărți am văzut un titluꓽ "Cenușă rece "- Mihaela Peciun. Mi-a plăcut denumirea cărțiiꓼ am răsfoit-o un pic, descrierea mi-a plăcut și m-am decis să o cumpăr. Din cele câteva rânduri scrise pe copertă mă așteptam la un roman greu, cu încărcatură emoțională mare însă am rămas plăcut surprinsă de capacitatea autoarei de a transforma ceva dureros în ceva natural și pe alocuri amuzant.
Cartea mi s-a părut structurată în trei părți destul de diferite la prima vedere, dar la final mi-am dat seama că au avut legătură între ele. Recunosc, la un moment dat am vrut să renunț să o mai citesc pentru că deși prima parte a mers lejer, cu mult dialog, în cea de-a doua parte narațiunea a fost un pic mai greu de urmărit. Repet, nu abandonați lectura. Este minunată și abia la final veți întelege legătura dintre cele trei trei capitole.
Începutul amuzant este prezentat de o adolescentă strigată de către bunica eiꓼ ea refuză să răspundă pentru că așa o pedepsește frecvent pe bunica pentru că nu o lasă să facă ce își dorește. După ce strigătele bunicii se opresc, fata apare după colț, la rândul ei în țipete și lamentări ( aici mi-o imaginez și cu ochii dați peste cap în stil adolescentin) încercând să o sperie pe bunica. Dar care ce să vezi, este căzută pe prispă și nu mai reacționează. Ajutată de un vecin cu o poreclă dată de binevoitorii din sat - Bețivanu (el de fapt are două nume Beți și Vanu), o ridică pe bunica și o așază pe cuptor. Face focul în vatră pentru a încălzi în casă și o așteaptă pe Mărioara, asistenta satului care îi spune feteiꓽ pregătește-te de înmormântare, până mâine nu mai e.
A doua zi când s-a trezit, fata a găsit-o pe bunica rece, cu mâinile căzute nefiresc pe lângă ea și atunci realizează că a murit. De aici începe partea care pe mine m-a amuzat. Trecând pe lângă drama familiei și a faptului că o adolescentă rămâne singură și trebuie să își înmormânteze bunica, m-au binedispus vecinii care știu tot. Și de nu știu, ei tot știu. Fata este inițiată brusc în tot felul de tradiții, vorbe și sfaturi din bătrâni, ce să facă și ce să nu facă la o înmormântare. Când își dă seama că are cheltuieli foarte mari se duce la poștă și scoate averea bunicii strânsă de o viață și începe cu vecinele să facă listă cu ce este necesar pentru o înmormântareꓽ câți colaci unde și la cine trebuie să dea, cui și de ce trebuie să împartă hainele bunicii, cine trebuie să facă pomul mortului și ce trebuie să fie în el. Ce să dea la femeile de la bucătărie care fac sarmalele, la gropar, la preot, la cântăreț și la băiatul care duce crucea. Chiar și primarul trebuie să își primească partea pentru a elibera certificatul de deces. Află de la vecine de ce nu se mătură în casă când e mortul pe masă, de ce trebuie să fie bocitoare care să o plângă cât mai zgomotos, de ce să nu rămână noaptea singur mortul, se duce în sat ca să scoată o poza mare cu bunica pe care să o înrămeze și să o pună la poartă pentru a vedea toți vecinii cine a murit.
"Supărată pe babele care au venit să mă ajute, dar care nu s-au priceput să măture cu nerv, căci mătura parcă intrase în pământ am pus mâna pe cea nouă cu care bunica strângea păianjenii de pe sus și am început să adun gunoaiele. Nu fac eu – n-are cine! M-am revoltat în barbă și pe barba mea, că au sărit vecinele ca arse să-mi smulgă mătura din mână, cu interdicțiaꓽ
- Nu-i voie! Nu se mătură cu mortu-n casă!
- Altă prostie cu altă pălărie! Cum adică nu-i voie? Și eu să calc prin gunoaie și prin firimituri? Da voi de unde ați mai scos-o și pe asta? Mai mare prostie n-am auzit!
- Se zice că, dacă mături, te grăbești să scoți mortul din casă! Vreo să scapi mai repede de el? Că nu-i baiu dacă-s firimituri pe jos. Te grăbești? Mai rabdă o noapte, n-o mai rămas mult. Ai să scapi de ea! "
Cea de-a doua parte a cărții n-am prea înțeles-o până la un punct. Mi s-a părut că personajul care apare acolo este introdus dintr-o dată în narațiune, că nu are legătură cu tot ceea ce citisem până atunci, chiar mă enervau atâtea detalii despre el. Pe principiul, ce cauți tu în viața mea? Dar citind mai departe și ajungând la finalul cărții, am realizat că acel personaj este cheia. Datorită lui Tudor Cacargea acțiunea este frumos conturată și el este acolo pentru a relata din trecut până în prezent viața Antoniței, femeia pe care a iubit-o, așa cum a văzut-o el.
Spre finalul romanului se întâlnesc cele trei personaje din carte tatăl-fiica-nepoata, fiecare cu povestea lui de viață și cu adevărul lui. Ei se cunosc doar din poveștile pe care le-au auzit de la Antonița și au loc monologuri interioare - cei trei nu au curajul să-și exteriorizeze trăirile și gândurile. Bărbatul vine la casa Antoniței mânat de aceasta în urma unui vis în care îi apare, Olguța vine la casa părintească pentru că și-a găsit liniștea, iar nepoata se întoarce acolo unde a crescut toată viața. Fiecare are o versiune de a interpreta faptele din trecut ale celuilalt, dau vina tacit unul pe altul pentru viața lor, dar nu au curajul de a vorbi despre ce s-a întâmplat. Păcat doar că aceste lucruri nu și le spun, ci le aflăm numai noi cititorii.
M-a întristat imaginea pe care a găsit-o nepoata în curte și casă. Poarta ruptă, buruieni crescute peste tot, lacătul de la ușă spart, casa goală. N-a mai găsit nici o haină a bunicii, nici o căldare, erau luate din casă până și plitele de la vatra unde bunica gătea. S-a uitat în jur, și-a amintit-o cum stătea în curtea plină cu garofițe, cum purta mândră halatul ei negru cu flori roșii și cum se odihnea pe prima treaptă de la scară. De-a lungul poveștii repetarea cuvântului "poarta" m-a făcut să mă gândesc că poarta este un simbol. Atât la început cât și la final citim despre poarta care se mai ține numai într-o balama, și pe care, ca să o poți deschide trebuie să ridici de ea, să o susții ca să nu cadă. Oare cu trecerea anilor omul ca și poarta se șubrezește dacă nu are cine să îi spună o vorbă bună sau să aibă grijă de el? Când nu mai are cine să îi bată un cui, să îi repare o balama, să înlocuiască o bucată de lemn, gardul ca și omul își pierde din verticaliate, putere și frumusețe?
Cartea am citit-o văzându-mă în copilărie în casa bunicii mele din Valea Morii, casă care era între două păduri, fără electricitate, cu fântână la poartă, cu oi în curte și o anexă. Îmi aduc aminte cum mamaie învârtea jarul ca să se încălzească apa de pe plită în timp ce îmi povestea una-alta. Ochii ei albaștri, părul alb, mâinile bătătorite de muncă, corpul minion. Văd dulapul de după ușă în care ținea o cutie din metal, roz, cu zahăr. La mamaie am mâncat prima dată halva cu pâine, în curtea lor unchiul Sandu mi-a prins o sfoară de un copac și mi-a făcut un leagăn în care mă dădeam toată ziua și cântam cât mă ținea vocea "My heart will go on". Știu și acum peretarele tradiționale, mileurile brodate de ea, ceolofanul întins pe sub covoare pentru a nu se murdări de lutul de pe jos și lămpile pe benzină care luminau difuz camera. Uneori îi visez pe amândoi și mă trezesc fericită pentru că știu cât m-au iubit. Îmi aduc aminte de când dormeam la ei, nopțile pline de liniște în care uneori se auzea behăitul oilor din grajd și adierea frunzelor din pădure. Parcă și acum simt patul în care dormeam - umplut cu paie, mirosul de lemn de când făceau focul în casă. Mi-e dor de bucuria pe care o simțeam atunci când deschideam poarta care era prinsă cu un cerc de metal și strigamꓽ Mamaie, am venit! Mi-e dor de ecoul pădurii, de dealurile care se vedeau peste pădurea de conifere și de vecinii din deal.
Acum când scriu, cred că moartea are și o parte bună, aceea de a uni oamenii. Nu știu dacă peste o săptămână, două o să mai am aceeași părere, însă până acum niciodată nu m-am gândit la moarte așa. O vedeam urâtă, rea, rece, dar după ce am văzut forfota din jurul Antoniței, care ilustrează și realitatea noastră atunci când moare cineva, cred că totuși ceva bun iese la iveală. Când cineva moare, toți din cercul rudelor ne mobilizăm ca să ajutăm pe cel care are nevoie. Cu o vorbă bună, cu bani, cu împrumutul oalelor, scaunelor, tacâmurilor, căni și veselă. Nu mereu îi știm pe cei care se pricep la datini. Ei vin nechemați și neîntrebați, dar fără ei n-am răzbi în a face totul cum cere datina. Deseori în tot procesul ăsta, rudele se uită la cei care îi ajută ca la un mușuroi de furnici într-o continuă mișcare, și nu realizează ce se întâmplă în jurul lor. Cei care au pierdut pe cineva sunt lăsați să fie acolo langă cel care a plecat și nu este implicat în treburile organizatorice. Tribul se mobilizează ca să îi lase pe cei apropiați să își plângă pierderea. Din tristețe, apropiații nu realizează cu adevărat ce li se întâmplă și cum o să fie mai departe. Durerea vine atunci când se întorc acasă și locul e gol, e mai puțin cu o farfurie la masa, tabloul e pus pe perete. Atunci când pun mâna pe telefon să sune din obișnuință pe cel pe care o data îl strigau tată, mama, mamaie, tataie, soră, frate și acesta nu mai e, dar numele lui continuă să fie în listă la favorite.
Aveam nevoie să citesc o asemenea carte. "Cenușă rece" este despre povestea bunicii, tinerețea, povestea de dragoste pe care o avut-o cu Tudor Cacargea, trecerea ei prin viață și despre toate neajunsurile și bucuriile. Mulțumită acestei lecturi am căutat în sertarul cu amintiri și m-am uitat peste pozele cu mine și mamaie.
Două zile am fost cu gândul la casa bătrânească în care eram lăsată să fac ce vreau. Mi-am adus aminte și de costumul ei de culoare albastru închis, care cred că era și singurul pe care îl avea, dresurile albe și pantofii de lac, de vorba blândă, bunătatea.
Toți cei care ne-am bucurat de bunici am simțit că atunci când au plecat au lăsat un loc gol în noi, însă, în timp am văzut că ei au avut suficientă pricepere ca în anii în care au fost lângă noi să ne umple corpul de îmbrățisări și mintea cu amintiri.
Deși aș fi crezut că o altă carte mă va face să reiau amintirile cu mamaie, aici mă refer la cartea lui Backman" Bunica mi-a zis să-ți spun că îi pare rău", se pare că " Cenușă rece" a apărut în pagina de Libris cu o dedicație specială pentru mine și că de undeva de sus, dacă încă mai aveam nevoie să mi se confirme, Mamaie Cornița, încă are grijă de mine așa cum o făcea odinioară.
Pe voi ce cărți v-au făcut să vă aduceți aminte de bunicii voștri? Ce senzație olfactivă, auditivă sau vizuală vă face să vă reamintiți de ei?
Răsfoind într-o zi pe Libris în căutarea unei cărți am văzut un titluꓽ "Cenușă rece "- Mihaela Peciun. Mi-a plăcut denumirea cărțiiꓼ am răsfoit-o un pic, descrierea mi-a plăcut și m-am decis să o cumpăr. Din cele câteva rânduri scrise pe copertă mă așteptam la un roman greu, cu încărcatură emoțională mare însă am rămas plăcut surprinsă de capacitatea autoarei de a transforma ceva dureros în ceva natural și pe alocuri amuzant.
Cartea mi s-a părut structurată în trei părți destul de diferite la prima vedere, dar la final mi-am dat seama că au avut legătură între ele. Recunosc, la un moment dat am vrut să renunț să o mai citesc pentru că deși prima parte a mers lejer, cu mult dialog, în cea de-a doua parte narațiunea a fost un pic mai greu de urmărit. Repet, nu abandonați lectura. Este minunată și abia la final veți întelege legătura dintre cele trei trei capitole.
Începutul amuzant este prezentat de o adolescentă strigată de către bunica eiꓼ ea refuză să răspundă pentru că așa o pedepsește frecvent pe bunica pentru că nu o lasă să facă ce își dorește. După ce strigătele bunicii se opresc, fata apare după colț, la rândul ei în țipete și lamentări ( aici mi-o imaginez și cu ochii dați peste cap în stil adolescentin) încercând să o sperie pe bunica. Dar care ce să vezi, este căzută pe prispă și nu mai reacționează. Ajutată de un vecin cu o poreclă dată de binevoitorii din sat - Bețivanu (el de fapt are două nume Beți și Vanu), o ridică pe bunica și o așază pe cuptor. Face focul în vatră pentru a încălzi în casă și o așteaptă pe Mărioara, asistenta satului care îi spune feteiꓽ pregătește-te de înmormântare, până mâine nu mai e.
A doua zi când s-a trezit, fata a găsit-o pe bunica rece, cu mâinile căzute nefiresc pe lângă ea și atunci realizează că a murit. De aici începe partea care pe mine m-a amuzat. Trecând pe lângă drama familiei și a faptului că o adolescentă rămâne singură și trebuie să își înmormânteze bunica, m-au binedispus vecinii care știu tot. Și de nu știu, ei tot știu. Fata este inițiată brusc în tot felul de tradiții, vorbe și sfaturi din bătrâni, ce să facă și ce să nu facă la o înmormântare. Când își dă seama că are cheltuieli foarte mari se duce la poștă și scoate averea bunicii strânsă de o viață și începe cu vecinele să facă listă cu ce este necesar pentru o înmormântareꓽ câți colaci unde și la cine trebuie să dea, cui și de ce trebuie să împartă hainele bunicii, cine trebuie să facă pomul mortului și ce trebuie să fie în el. Ce să dea la femeile de la bucătărie care fac sarmalele, la gropar, la preot, la cântăreț și la băiatul care duce crucea. Chiar și primarul trebuie să își primească partea pentru a elibera certificatul de deces. Află de la vecine de ce nu se mătură în casă când e mortul pe masă, de ce trebuie să fie bocitoare care să o plângă cât mai zgomotos, de ce să nu rămână noaptea singur mortul, se duce în sat ca să scoată o poza mare cu bunica pe care să o înrămeze și să o pună la poartă pentru a vedea toți vecinii cine a murit.
"Supărată pe babele care au venit să mă ajute, dar care nu s-au priceput să măture cu nerv, căci mătura parcă intrase în pământ am pus mâna pe cea nouă cu care bunica strângea păianjenii de pe sus și am început să adun gunoaiele. Nu fac eu – n-are cine! M-am revoltat în barbă și pe barba mea, că au sărit vecinele ca arse să-mi smulgă mătura din mână, cu interdicțiaꓽ
- Nu-i voie! Nu se mătură cu mortu-n casă!
- Altă prostie cu altă pălărie! Cum adică nu-i voie? Și eu să calc prin gunoaie și prin firimituri? Da voi de unde ați mai scos-o și pe asta? Mai mare prostie n-am auzit!
- Se zice că, dacă mături, te grăbești să scoți mortul din casă! Vreo să scapi mai repede de el? Că nu-i baiu dacă-s firimituri pe jos. Te grăbești? Mai rabdă o noapte, n-o mai rămas mult. Ai să scapi de ea! "
Cea de-a doua parte a cărții n-am prea înțeles-o până la un punct. Mi s-a părut că personajul care apare acolo este introdus dintr-o dată în narațiune, că nu are legătură cu tot ceea ce citisem până atunci, chiar mă enervau atâtea detalii despre el. Pe principiul, ce cauți tu în viața mea? Dar citind mai departe și ajungând la finalul cărții, am realizat că acel personaj este cheia. Datorită lui Tudor Cacargea acțiunea este frumos conturată și el este acolo pentru a relata din trecut până în prezent viața Antoniței, femeia pe care a iubit-o, așa cum a văzut-o el.
Spre finalul romanului se întâlnesc cele trei personaje din carte tatăl-fiica-nepoata, fiecare cu povestea lui de viață și cu adevărul lui. Ei se cunosc doar din poveștile pe care le-au auzit de la Antonița și au loc monologuri interioare - cei trei nu au curajul să-și exteriorizeze trăirile și gândurile. Bărbatul vine la casa Antoniței mânat de aceasta în urma unui vis în care îi apare, Olguța vine la casa părintească pentru că și-a găsit liniștea, iar nepoata se întoarce acolo unde a crescut toată viața. Fiecare are o versiune de a interpreta faptele din trecut ale celuilalt, dau vina tacit unul pe altul pentru viața lor, dar nu au curajul de a vorbi despre ce s-a întâmplat. Păcat doar că aceste lucruri nu și le spun, ci le aflăm numai noi cititorii.
M-a întristat imaginea pe care a găsit-o nepoata în curte și casă. Poarta ruptă, buruieni crescute peste tot, lacătul de la ușă spart, casa goală. N-a mai găsit nici o haină a bunicii, nici o căldare, erau luate din casă până și plitele de la vatra unde bunica gătea. S-a uitat în jur, și-a amintit-o cum stătea în curtea plină cu garofițe, cum purta mândră halatul ei negru cu flori roșii și cum se odihnea pe prima treaptă de la scară. De-a lungul poveștii repetarea cuvântului "poarta" m-a făcut să mă gândesc că poarta este un simbol. Atât la început cât și la final citim despre poarta care se mai ține numai într-o balama, și pe care, ca să o poți deschide trebuie să ridici de ea, să o susții ca să nu cadă. Oare cu trecerea anilor omul ca și poarta se șubrezește dacă nu are cine să îi spună o vorbă bună sau să aibă grijă de el? Când nu mai are cine să îi bată un cui, să îi repare o balama, să înlocuiască o bucată de lemn, gardul ca și omul își pierde din verticaliate, putere și frumusețe?
Cartea am citit-o văzându-mă în copilărie în casa bunicii mele din Valea Morii, casă care era între două păduri, fără electricitate, cu fântână la poartă, cu oi în curte și o anexă. Îmi aduc aminte cum mamaie învârtea jarul ca să se încălzească apa de pe plită în timp ce îmi povestea una-alta. Ochii ei albaștri, părul alb, mâinile bătătorite de muncă, corpul minion. Văd dulapul de după ușă în care ținea o cutie din metal, roz, cu zahăr. La mamaie am mâncat prima dată halva cu pâine, în curtea lor unchiul Sandu mi-a prins o sfoară de un copac și mi-a făcut un leagăn în care mă dădeam toată ziua și cântam cât mă ținea vocea "My heart will go on". Știu și acum peretarele tradiționale, mileurile brodate de ea, ceolofanul întins pe sub covoare pentru a nu se murdări de lutul de pe jos și lămpile pe benzină care luminau difuz camera. Uneori îi visez pe amândoi și mă trezesc fericită pentru că știu cât m-au iubit. Îmi aduc aminte de când dormeam la ei, nopțile pline de liniște în care uneori se auzea behăitul oilor din grajd și adierea frunzelor din pădure. Parcă și acum simt patul în care dormeam - umplut cu paie, mirosul de lemn de când făceau focul în casă. Mi-e dor de bucuria pe care o simțeam atunci când deschideam poarta care era prinsă cu un cerc de metal și strigamꓽ Mamaie, am venit! Mi-e dor de ecoul pădurii, de dealurile care se vedeau peste pădurea de conifere și de vecinii din deal.
Acum când scriu, cred că moartea are și o parte bună, aceea de a uni oamenii. Nu știu dacă peste o săptămână, două o să mai am aceeași părere, însă până acum niciodată nu m-am gândit la moarte așa. O vedeam urâtă, rea, rece, dar după ce am văzut forfota din jurul Antoniței, care ilustrează și realitatea noastră atunci când moare cineva, cred că totuși ceva bun iese la iveală. Când cineva moare, toți din cercul rudelor ne mobilizăm ca să ajutăm pe cel care are nevoie. Cu o vorbă bună, cu bani, cu împrumutul oalelor, scaunelor, tacâmurilor, căni și veselă. Nu mereu îi știm pe cei care se pricep la datini. Ei vin nechemați și neîntrebați, dar fără ei n-am răzbi în a face totul cum cere datina. Deseori în tot procesul ăsta, rudele se uită la cei care îi ajută ca la un mușuroi de furnici într-o continuă mișcare, și nu realizează ce se întâmplă în jurul lor. Cei care au pierdut pe cineva sunt lăsați să fie acolo langă cel care a plecat și nu este implicat în treburile organizatorice. Tribul se mobilizează ca să îi lase pe cei apropiați să își plângă pierderea. Din tristețe, apropiații nu realizează cu adevărat ce li se întâmplă și cum o să fie mai departe. Durerea vine atunci când se întorc acasă și locul e gol, e mai puțin cu o farfurie la masa, tabloul e pus pe perete. Atunci când pun mâna pe telefon să sune din obișnuință pe cel pe care o data îl strigau tată, mama, mamaie, tataie, soră, frate și acesta nu mai e, dar numele lui continuă să fie în listă la favorite.
Aveam nevoie să citesc o asemenea carte. "Cenușă rece" este despre povestea bunicii, tinerețea, povestea de dragoste pe care o avut-o cu Tudor Cacargea, trecerea ei prin viață și despre toate neajunsurile și bucuriile. Mulțumită acestei lecturi am căutat în sertarul cu amintiri și m-am uitat peste pozele cu mine și mamaie.
Două zile am fost cu gândul la casa bătrânească în care eram lăsată să fac ce vreau. Mi-am adus aminte și de costumul ei de culoare albastru închis, care cred că era și singurul pe care îl avea, dresurile albe și pantofii de lac, de vorba blândă, bunătatea.
Toți cei care ne-am bucurat de bunici am simțit că atunci când au plecat au lăsat un loc gol în noi, însă, în timp am văzut că ei au avut suficientă pricepere ca în anii în care au fost lângă noi să ne umple corpul de îmbrățisări și mintea cu amintiri.
Deși aș fi crezut că o altă carte mă va face să reiau amintirile cu mamaie, aici mă refer la cartea lui Backman" Bunica mi-a zis să-ți spun că îi pare rău", se pare că " Cenușă rece" a apărut în pagina de Libris cu o dedicație specială pentru mine și că de undeva de sus, dacă încă mai aveam nevoie să mi se confirme, Mamaie Cornița, încă are grijă de mine așa cum o făcea odinioară.
Pe voi ce cărți v-au făcut să vă aduceți aminte de bunicii voștri? Ce senzație olfactivă, auditivă sau vizuală vă face să vă reamintiți de ei?
December 26, 2023
Dureros, revoltător, absurd
April 30, 2018
Mi-a placut foarte multa Cenusa Rece, si anume impletirea traditiilor si canoanelor neschimbate cu reactiile sincere si comentariile fetei; firul narativ s-a desfasurat foarte repede, desi fragmentat cronologic mi-a placut acest detaliu; punctul culminant de la final a fost extrem de bine scris, am avut parte de meditatiile fiecarui personaj si am vazut aceste personaje dinauntru in afara, impresionant!
July 15, 2024
3/5 steluțe
Prima jumătate a cărții a fost foarte bună. S-a văzut un potențial, iar la un moment dat acest potențial s-a dus pe apa sâmbetei...
Cartea e împărțită în 3 capitole:
1. Cenușă rece
,, Fără durere. Durea liniștea profundă pe care încercam s-o conștientizez."
Cred că cea mai bună din toate, m-a făcut să mă enervez așa de tare pe toate personajele.
Neputința, ăsta este cel mai proeminent sentiment din acest capitol.
2. Degetele
Acest capitol a început așa de bine. Mi-au plăcut momentele celor 2 îndrăgostiți, freamătul lui Tudor pe tot parcursul cărții.
Totuși, momentele în care erau descrise afacerile personajului masculin au fost așa de plictisitoare, neajutând cu nimic plot-ul principal. Sau orice alt plot, să fim sinceri. Aceste părți m-au făcut să mă opresc din citit de nenumărate ori.
Soțul Antoniței a fost trădat cam tot timpul, înteleg că Antonița îl iubea pe Tudor, dar asta nu i-a dat niciun motiv să facă lucrurile pe care le-a făcut.
3. Străinii
Momentul în care toate personajele se întâlnesc. Cred că a fost cel mai interesant capitol, mai ales că o întâlnim pe Olguța, despre care doar am auzit vag.
Vedem cum viețile tuturor s-au dus de râpă din cauza lui Tudor. Cum toate au depins de el și cum toate au fost dezamăgite și abandonate de acesta, fix când aveau cel mai mult nevoie.
Tudor cam janghină și cartea cam mid.
Nu prea o recomand, e o carte interesantă, dar nu una fără de care nu poți trăi.
Prima jumătate a cărții a fost foarte bună. S-a văzut un potențial, iar la un moment dat acest potențial s-a dus pe apa sâmbetei...
Cartea e împărțită în 3 capitole:
1. Cenușă rece
,, Fără durere. Durea liniștea profundă pe care încercam s-o conștientizez."
Cred că cea mai bună din toate, m-a făcut să mă enervez așa de tare pe toate personajele.
Neputința, ăsta este cel mai proeminent sentiment din acest capitol.
2. Degetele
Acest capitol a început așa de bine. Mi-au plăcut momentele celor 2 îndrăgostiți, freamătul lui Tudor pe tot parcursul cărții.
Totuși, momentele în care erau descrise afacerile personajului masculin au fost așa de plictisitoare, neajutând cu nimic plot-ul principal. Sau orice alt plot, să fim sinceri. Aceste părți m-au făcut să mă opresc din citit de nenumărate ori.
Soțul Antoniței a fost trădat cam tot timpul, înteleg că Antonița îl iubea pe Tudor, dar asta nu i-a dat niciun motiv să facă lucrurile pe care le-a făcut.
3. Străinii
Momentul în care toate personajele se întâlnesc. Cred că a fost cel mai interesant capitol, mai ales că o întâlnim pe Olguța, despre care doar am auzit vag.
Vedem cum viețile tuturor s-au dus de râpă din cauza lui Tudor. Cum toate au depins de el și cum toate au fost dezamăgite și abandonate de acesta, fix când aveau cel mai mult nevoie.
Tudor cam janghină și cartea cam mid.
Nu prea o recomand, e o carte interesantă, dar nu una fără de care nu poți trăi.
February 18, 2023
O carte foarte buna! Detaliile din primul capitol mi-au placut foarte mult. Am simtit realitatea! Dragostea dintre cei doi foarte frumos conturata! O carte care prezinta realitatea trecutului si nu numai.
August 17, 2019
Chiar există asemenea bărbați și asemenea sate? Sper c-a exagerat cu satul, că e foarte deprimant.
June 3, 2020
O carte per general draguta, cu unele pasaje bine conturate, insa si cu unele fragmente care nu-si aveau locul.
Displaying 1 - 11 of 11 reviews