In medieval times, troubadours and poets recounted tales of knights-errant. They fought evildoers and magical beings, and each knight served his lady in accordance with the rules of chivalric love.
But what happens when the greatest knight in the world is spurned by the princess he secretly loves?
That’s the story in Book II of Amadis of Gaul. Amadis has become the lord of a fabulous island, and he abandons it all to escape her wrath. But giants need to be slain, wars need to be won, and the search is on to find him.
Castilian author who arranged the modern version of the chivalric romance Amadis of Gaul, written in three books in the 13th century by an unknown author.
Montalvo added a fourth book of his own and also wrote a sequel, Las sergas de Esplandián (The Exploits of Esplandián or The Adventures of Esplandián) (oldest known printing, 1510), in which he tells the life and wandering of Amadis' eldest son.
He is also known for coining the name of California.
Épica y aventuras con elementos de fantasía, siguiendo la tradición artúrica, pero lleno de masculinidad tóxica, roles de género, y contenido sexista, clasista y religioso en general. Está en castellano antiguo, eso sí, lo que para mí le dio más interés, pero el contenido me resultó aburrido en muchas ocasiones, y sistemáticamente problemático en sus valores.
Nota - [Que veo que puede que haga falta :S xD - Para las respuestas en plan "Cómo te atreves a/no tiene sentido criticar el ideario (de una obra) del pasado porque a ver si te piensas que no había sexismo en el pasado/parece que estás exigiendo que tuvieran los niveles (tampoco tan altísimos) del siglo XXI" - Creo que es obvio que todo el mundo *ya sabemos* que así era el ideario del siglo, que aquí nadie está exigiendo un ideario actual, pero obviamente eso no quita que 1) No sea fan de dicho ideario y no me fascine leerlo y 2) No se pueda criticar un ideario problemático del pasado y/o enfocarlo desde un prisma actual para poder avanzar en el presente - Que en la propia época y siglos anteriores había obviamente ya gente que tampoco estaba 100% contenta del status quo y lo expresaba en mayor o menor medida, la crítica social no es algo que naciera en el siglo XX, y sin embargo el contraargumento de 'no puedes criticar el pasado porque las cosas eran así y no puedes criticarlas desde tu enfoque actual' es increíblemente manido en la actualidad por alguna razón :S xD Véase comentario en la review (idéntica) de la primera parte si es de interés para ampliar más en el tema :S xD Esta es, de todas formas, mi reseña y enfoque personal, no una búsqueda de debate sobre el tema.).
It's great but now the suspense left makes me want to read Esplandián's adventures. It was a bit lacking with so much retelling in the third book, as well as the repetition of certain names but oh well, these are the little things. I'm done at last. It must have been a great challenge to work with all this great structure and to try to change it so as to fit a more christian conception of the knight's life and mission, and even when this drastic turn also shows a radical shift in the attitude of the starring character that at moments seems forced, I think it's clearly understandeable. I wonder how will I fill all these plot gaps now.
Definitely it deserves all the prase it gets, especially from Cervantes in Don Quixote.
Fue muy entretenido. Conecté con los personajes, sobre todo con Oriana. Había olvidado lo mucho que disfrutaba la literatura épica: en la secundaría amé "El nombre del viento", "Robin Hobb", y otros libritos por allí. Poder acercarme al origen de esas novelas contemporáneas... no tiene precio.
Considero importante reconocer el contexto que rodea la literatura caballeresca. La religiosidad y el nacionalismo, bases fundamentales de su creación, son menos molestas cuando se les ve desde este punto.
Lo recomiendo ampliamente para los que disfrutan la literatura épica.
Istoria spune că după uciderea feciorilor lui Gandandel și Brocadan de către Angriote de Estravaus și nepotul lui, Sarquiles, cum ați auzit, cei doisprezece cavaleri și Madasima i-au condus pe aceștia din urmă cu multă veselie la corturile lor, în vreme ce regele Lisuarte a plecat de la fereastră ca să nu-i vadă pierind pe cei trei, nu pentru că ținea la ei, socotindu-i la fel de răi ca părinții lor, ci fiindcă, astfel, Amadis dobândea și mai multă glorie, întru știrbirea faimei curții sale. Trecând câteva zile și aflând regele că Angriote și nepotul lui s-au mai întremat de pe urma rănilor primite și pot călări, le-a trimis vorbă să părăsească regatele sale și să nu mai calce prin ținuturile lui până nu le va porunci el, ceea ce i-a întristat foarte pe acești cavaleri și amarnic i s-au plâns lui don Grumedan și altor cavaleri de la curte ce veniseră să-i viziteze ca să-și arate prețuirea, dar mai cu seamă lui Brian de Monjaste și Gavarte de la Valea Temătoare, spunând că, de vreme ce regele, uitând marile servicii ce i le-au adus, se purta astfel cu ei și îi izgonea, să nu se mire dacă, devenindu-i dușmani, se va căi mai mult pentru viitor decât pentru trecut; și, strângându-și corturile, însoțiți de toți oamenii lor, au pornit spre Insula Ferecată; după trei zile de mers, într-un schit, au întâlnit-o pe Gandeza, nepoata lui Brocadan și iubita lui Sarquiles, cea care îl ascunsese în cămara de unde auzise toată mârșăvia urzită de Gandandel împotriva lui Amadis, cum v-am povestit mai înainte. Aceasta fugise de frică și mult s-au bucurat cavalerii că au întâlnit-o, mai ales Sarquiles, care o iubea nespus, așa că, luând-o cu ei, și-au continuat drumul. Regele Lisuarte, ce se depărtase de la fereastră ca să nu vadă victoria lui Angriote și a nepotului său, cum v-am mai spus, tocmai intra în odaia sa mânios foarte fiindcă lucrurile se sfârșiseră întru cinstea și faima lui Amadis și a prietenilor săi, când s-au întors don Grumedan și ceilalți cavaleri, ce se despărțiseră de cei ce porneau spre Insula Ferecată și care i-au transmis tot ce li se spusese, precum și plângerea celor doi cavaleri împotriva sa, ceea ce l-a mâniat și l-a tulburat și mai abitir pe rege, care a spus: „Deși suferința este semn de mare înțelepciune și, de cele mai multe ori, folositoare, uneori este pricină de mari greșeli, cum mi s-a întâmplat cu acești cavaleri, căci, dacă așa cum ei s-au îndepărtat de mine, eu nu le-aș mai fi arătat bunăvoință și dragoste, ei n-ar fi îndrăznit să spună câte au spus, dar mai cu seamă să vină la curte și să-mi calce pământurile. Dar cum eu am făcut ceea ce îmi cerea rațiunea, Dumnezeu va ști, în cele din urmă, să mă acopere de glorie, iar pe ei să-i facă să-și plătească sminteala; așa că vreau ca, pe dată, să fie chemați la luptă împreună cu Amadis, căruia i se supun toți, și vom vedea cât de mare le este trufia”.
Y al final sí he leído el segundo de los cuatro libros. Imagino que leeré los restantes. De aquí se rescata el típico tropo de la maga o sabia que guía y orienta. A diferencia del primer libro, la presencia de Urganda es esporádica en este. Sin embargo, tiene la virtud de venir a avisar con lenguaje enrevesado sobre todo lo que sucederá a futuro. Avisa de los ataques de los gigantes, del peligro de Galaor, del destierro de Amadís. También es curioso que tal como sucedió con la madre de Amadís, Oriana queda embarazada y toma una extraña decisión. Y al igual que en Tristán e Iseo, en este caso una de las doncellas decide asumir la parte de deshonra que viene con la culpa de la hija del rey. Igualmente, a diferencia del primer libro, donde los arcos narrativos quedan más o menos cerrados, en este se abren muchos cabos que deberán concluir en el siguiente libro.
Podría decirse que este es mucho más maduro. Amadís comienza a adquirir un poder de príncipe, sobre todo cuando decide irse hasta la ínsula firme que obtuvo de Apolonio. Un detalle raro es que la doncella gigante pudiera robarle la espada que Amadís obtuvo cuando se supone que nadie podía sacarla de su vaina, excepto él. Pero ella la saca sin problemas, la roba y el enemigo de Amadís puede utilizarla sin ningún problema. Es un fallo muy extraño.
Terminado el libro segundo (tercero y cuarto del original único) con un año de por medio, no me quedan más que alabanzas para aquel cuyo anónimo nombre escribió esta tan sobresaliente historia sobre el quizás mejor caballero escrito de todos los tiempos (respetando a los caballeros del Santo Grial y a don Quijote de la Mancha).
Obra mayúscula, sublime, épica, imperecedera, escrita en prosa antigua pero entendible incluso para los menos entendidos. Eso sí, requiere de un esfuerzo añadido para el que quiera adentrarse en los mundos de Amadís, Oriana, Lisuarte, Galaor, Agrajes, Arcalaus, y gigantes, muchos gigantes, y gloriosas batallas, y giros de guión insospechados e imprevistos.
Una de las novelas clásicas de caballerías, nombrada a menudo como referencia por Don Quijote. Es un texto largo en dos tomas, y aunque la trama resulta entretenida, con todos los temas del género, a veces en un poco complicada de seguir por la gran cantidad de personajes y lo entrecruzados que están en la historia.
Oriana şi Amadís se căsătoresc în secret iar Oriana rămâne însărcinată. Însă nu poate să îi spună asta tatălui său şi ascunde sarcina până la naşterea copilului. Acest copil, Esplandián, este crescut la curte dar departe de Oriana. Regele Lisuarte îi poartă multă dragoste copilului dar nu ştie că e vorba de nepotul său. Lisuarte doreşte să o căsătorească pe Oriana şi ea reuşeşte să reziste presiuni regelui până ce nemaiputând suporta fuge de la curte împreună cu Amadís. El o duce pe o insulă ce face parte din regatul său iar regele Lisuarte îi declară război.