Cette biographie de Jules César (tomes I et II) par Alexandre Dumas (1802-1870), fait partie de l’ensemble Les Grands Hommes en robe de chambre : César, Henri IV, Richelieu, publiée entre 1855 et 1856. « César naquit cent ans juste avant Jésus-Christ – et nous dirons comment, à notre avis, il fut un des précurseurs de la religion chrétienne.» – Alexandre Dumas
This note refers to Alexandre Dumas, père, the father of Alexandre Dumas, fils (son). For his son, see Alexandre Dumas fils.
Alexandre Dumas père, born Alexandre Dumas Davy de la Pailleterie, was a towering figure of 19th-century French literature whose historical novels and adventure tales earned him worldwide renown. Best known for The Three Musketeers, The Count of Monte Cristo, and other swashbuckling epics, Dumas created stories filled with daring heroes, dramatic twists, and vivid historical settings. His works, many of which were originally published in serial form and enjoyed immense popularity, helped shape the modern adventure genre and remain enduring classics of world literature.
Dumas was the son of Thomas-Alexandre Dumas, a celebrated general in Revolutionary France and the highest-ranking man of African descent in a European army at the time. His father's early death left the family in financial difficulties, but Dumas's upbringing nevertheless fostered strong personal ambition and a deep admiration for his father's achievements. As a young man, he moved to Paris and began his literary career writing for the theatre. He quickly rose to prominence within the Romantic movement with successful plays such as Henri III et sa cour and Antony.
During the 1840s, Dumas increasingly turned to prose fiction, particularly serialized novels, which reached vast audiences through French newspapers. His collaboration with Auguste Maquet, a skilled plotter and historical researcher, proved particularly fruitful. While Maquet contributed outlines, research, and plot development, Dumas brought the narratives to life with his distinctive flair for dialogue, characterization, and dramatic storytelling. Together, they produced a series of literary triumphs, including The Three Musketeers and The Count of Monte Cristo, both published in 1844. These novels exemplified Dumas's talent for suspenseful pacing, memorable characters, and grand themes of justice, loyalty, and revenge.
The D'Artagnan Romances—The Three Musketeers, Twenty Years After, and The Vicomte of Bragelonne—cemented his literary fame. The novels follow the adventures of the titular Gascon hero and his companions Athos, Porthos, and Aramis, blending historical figures and events with imaginative fiction to create richly detailed narratives. The Count of Monte Cristo, meanwhile, offered a darker and more introspective tale of betrayal and retribution, distinguished by its intricate plotting and exploration of justice, vengeance, and human nature.
Beyond his novels, Dumas was active in journalism and theatre. He founded the Théâtre Historique in Paris, which staged adaptations of his own literary works. An extraordinarily prolific writer, he produced an enormous body of work encompassing novels, plays, memoirs, travel books, and essays. He also had a keen interest in gastronomy and compiled the monumental culinary encyclopedia Le Grand Dictionnaire de cuisine, which contains recipes, anecdotes, and reflections on food and cooking.
Despite his immense literary success, Dumas was frequently troubled by financial difficulties. He maintained an extravagant lifestyle, building the ornate Château de Monte-Cristo near Paris, employing a large household staff, and generously supporting friends and relatives. His generosity and appetite for luxury often exceeded his considerable earnings, resulting in mounting debts. Nevertheless, his enthusiasm for writing and creative work rarely diminished.
Dumas's mixed-race heritage was an important aspect of his identity and a source of both pride and discrimination throughout his life. He was outspoken about his ancestry and did not shy away from addressing racial prejudice and injustice. In his novel Georges, he explored themes of colonialism, racial discrimination, and identity through
Рим. Вечният град. Люлката на цивилизацията. В "Цезар" Александър Дюма не се спира единствено до описанието на героя, завоевателя, военния гений Цезар, но също така ни потапя и в цялостната обстановка на духа на едно от най-бурните времена. Паралелно с развиващата се история чрез вмъкнат похват на майсторска сатирична повествователна трагикомедия биват разгърнати детайлно образите на силните на деня през първи век пр. н. е. - Помпей, Крас, Цицерон, Катон, Клодий, Брут, Антоний - и по този начин картината на времето се превръща в кипящо, пулсиращо, променливо сърце. Сърце, което дарява, предава, изменя се постоянно според повеите на вятъра, но което накрая зачита само онзи, който е проявил смелостта и дързостта да остане чрез действията си завинаги безсмъртен.
Cezar s-a născut la 10 iulie, cu o sută de ani înaintea erei noastre şi, după părerea noastră ― pe care o vom explica mai târziu ― el a fost unul din precursorii religiei creştine.
Nicio genealogie modernă, oricât de ambiţioasă ar fi, nu s-ar putea compara cu a lui Cezar: nici a lui Merode, care pretinde că se trage din Meroveu, nici a lui Levis, care susţine că este văr cu Fecioara Maria.
Ascultaţi-l chiar pe Cezar făcând elogiul funebru al mătuşii sale Iulia, soţia lui Marius cel Bătrân: „Străbuna mea, din partea mamei, cobora din Ancus Marcius, unul din primii regi ai Romei, iar tatăl meu aparţinea familiei Iulia, care se trage din Venus; aşadar, în familia mea se găseşte sfinţenia regilor, care sunt stăpânii oamenilor şi majestatea zeilor, care sini stăpânii regilor”.
Poate că noi, cei moderni, sceptici cum suntem din fire, ne-am putea îndoi de această genealogie, însă cu optzeci de ani înaintea erei noastre, adică în timpul când Cezar îşi ţinea discursul, nimeni nu se îndoia de acest lucru.
Într-adevăr, Cezar întrunea în persoana lui, transmise de-a lungul secolelor, multe din calităţile celui de al patrulea rege al Romei, care, după spusele istoricilor, îmbina vitejia lui Romulus, predecesorul său, cu înţelepciunea lui Numa ― bunicul său. Numa fusese acela care mărise şi întinsese teritoriul roman până la mare, întemeiase colonia de Ia Ostia, construise primul pod stabil peste Tibru, închisese în Pomerium muntele lui Mars şi muntele Aventin şi organizase ― dacă acest cuvânt se poate folosi pentru antichitate ― acea faimoasă comună romană, plebe agricolă care a dat Republicii atâţia oameni de seamă.
Pe de altă parte, Venus l-a răsfăţat cu darurile ei. Cezar este înalt şi subţire, are pielea albă şi fină, piciorul şi mâna ― modelate după piciorul şi mâna zeiţei fortunei şi a frumuseţii; are ochi negri şi plini de viaţă, spune Suetoniu, „are ochi de şoim”, spune Dante, iar nasul uşor încovoiat asemenea cu ciocul şoimului sau al vulturului, îi dau o înfăţişare pe care o au numai animalele nobile sau oamenii, cu adevărat mari.
Eleganţa lui este proverbială. Îşi epilează pielea cu grijă; încă din tinereţe are păr puţin, ceea ce îl va duce la o chelie precoce. De aceea îşi piaptănă cu mare artă părul dinspre spate spre frunte, lucru ce îl face pe Cicero să nu aibă încredere în acest tânăr atât de bine pieptănat care se scarpină cu un singur deget ca să nu-şi strice aranjamentul părului. Insă Sylla, care este un politician mai abil decât avocatul din Tusculum şi are ochi cu mult mai pătrunzători decât amicul lui Atticus, Sylla, văzându-l călcând alene pe poalele togii, îl arată cu degetul spunând: „Atenţie la acest tânăr care poartă cingătoarea ca fetele!”
Despre prima tinereţe a lui Cezar nu se cunosc prea multe amănunte.
Roma, ocupată cu luptele sângeroase dintre Marius şi Sylla, nu dă atenţie acestui copil care creşte în umbră.
Cezar împlinise şaisprezece ani când dictatorul remarca în Forum, în Câmpul lui Marte, pe Via Appia, un frumos adolescent ce păşea cu capul sus, cu figura zâmbitoare; se urca rar ― sau chiar deloc ― în lectică şi strângea mâinile cele mai aspre cu mâna lui albă şi catifelată, spre deosebire de Scipio Nasica sau Emilianus, nu ne amintim precis, care întrebase odată un ţăran: „Dar ce, prietene, mergi în mâini?” Tânărul acesta îi cunoştea pe nume până şi pe sclavi; el trece mândru prin faţa celor puternici, fără să-şi plece capul înaintea lor, dar este curtenitor şi atent cu plebeul în tunică; el este vesel într-o vreme când toată lumea îşi ascunde banii, popular într-un moment în care popularitatea este un motiv de exil.
Dar, pe lângă toate acestea, el este şi nepotul lui Marius.