What do you think?
Rate this book
César
Cette biographie de Jules César (tomes I et II) par Alexandre Dumas (1802-1870), fait partie de l’ensemble Les Grands Hommes en robe de chambre : César, Henri IV, Richelieu, publiée entre 1855 et 1856.
« César naquit cent ans juste avant Jésus-Christ – et nous dirons comment, à notre avis, il fut un des précurseurs de la religion chrétienne.» – Alexandre Dumas
« César naquit cent ans juste avant Jésus-Christ – et nous dirons comment, à notre avis, il fut un des précurseurs de la religion chrétienne.» – Alexandre Dumas
439 pages, Kindle Edition
First published January 1, 1856
8 people are currently reading
127 people want to read
About the author
Alexandre Dumas
6,964 books12.5k followersThis note regards Alexandre Dumas, père, the father of Alexandre Dumas, fils (son). For the son, see Alexandre Dumas fils.
Alexandre Dumas père, born Alexandre Dumas Davy de la Pailleterie, was a towering figure of 19th-century French literature whose historical novels and adventure tales earned global renown. Best known for The Three Musketeers, The Count of Monte Cristo, and other swashbuckling epics, Dumas crafted stories filled with daring heroes, dramatic twists, and vivid historical backdrops. His works, often serialized and immensely popular with the public, helped shape the modern adventure genre and remain enduring staples of world literature.
Dumas was the son of Thomas-Alexandre Dumas, a celebrated general in Revolutionary France and the highest-ranking man of African descent in a European army at the time. His father’s early death left the family in poverty, but Dumas’s upbringing was nonetheless marked by strong personal ambition and a deep admiration for his father’s achievements. He moved to Paris as a young man and began his literary career writing for the theatre, quickly rising to prominence in the Romantic movement with successful plays like Henri III et sa cour and Antony.
In the 1840s, Dumas turned increasingly toward prose fiction, particularly serialized novels, which reached vast audiences through French newspapers. His collaboration with Auguste Maquet, a skilled plotter and historian, proved fruitful. While Maquet drafted outlines and conducted research, Dumas infused the narratives with flair, dialogue, and color. The result was a string of literary triumphs, including The Three Musketeers and The Count of Monte Cristo, both published in 1844. These novels exemplified Dumas’s flair for suspenseful pacing, memorable characters, and grand themes of justice, loyalty, and revenge.
The D’Artagnan Romances—The Three Musketeers, Twenty Years After, and The Vicomte of Bragelonne—cemented his fame. They follow the adventures of the titular Gascon hero and his comrades Athos, Porthos, and Aramis, blending historical fact and fiction into richly imagined narratives. The Count of Monte Cristo offered a darker, more introspective tale of betrayal and retribution, with intricate plotting and a deeply philosophical core.
Dumas was also active in journalism and theater. He founded the Théâtre Historique in Paris, which staged dramatizations of his own novels. A prolific and energetic writer, he is estimated to have written or co-written over 100,000 pages of fiction, plays, memoirs, travel books, and essays. He also had a strong interest in food and published a massive culinary encyclopedia, Le Grand Dictionnaire de cuisine, filled with recipes, anecdotes, and reflections on gastronomy.
Despite his enormous success, Dumas was frequently plagued by financial troubles. He led a lavish lifestyle, building the ornate Château de Monte-Cristo near Paris, employing large staffs, and supporting many friends and relatives. His generosity and appetite for life often outpaced his income, leading to mounting debts. Still, his creative drive rarely waned.
Dumas’s mixed-race background was a source of both pride and tension in his life. He was outspoken about his heritage and used his platform to address race and injustice. In his novel Georges, he explored issues of colonialism and identity through a Creole protagonist. Though he encountered racism, he refused to be silenced, famously replying to a racial insult by pointing to his ancestry and achievements with dignity and wit.
Later in life, Dumas continued writing and traveling, spending time in Belgium, Italy, and Russia. He supported nationalist causes, particularly Italian unification, and even founded a newspaper to advocate for Giuseppe Garibaldi. Though his popularity waned somewhat in his final years, his literary legacy grew steadily. He wrote in a style that was accessible, entertaining, and emotionally reso
Alexandre Dumas père, born Alexandre Dumas Davy de la Pailleterie, was a towering figure of 19th-century French literature whose historical novels and adventure tales earned global renown. Best known for The Three Musketeers, The Count of Monte Cristo, and other swashbuckling epics, Dumas crafted stories filled with daring heroes, dramatic twists, and vivid historical backdrops. His works, often serialized and immensely popular with the public, helped shape the modern adventure genre and remain enduring staples of world literature.
Dumas was the son of Thomas-Alexandre Dumas, a celebrated general in Revolutionary France and the highest-ranking man of African descent in a European army at the time. His father’s early death left the family in poverty, but Dumas’s upbringing was nonetheless marked by strong personal ambition and a deep admiration for his father’s achievements. He moved to Paris as a young man and began his literary career writing for the theatre, quickly rising to prominence in the Romantic movement with successful plays like Henri III et sa cour and Antony.
In the 1840s, Dumas turned increasingly toward prose fiction, particularly serialized novels, which reached vast audiences through French newspapers. His collaboration with Auguste Maquet, a skilled plotter and historian, proved fruitful. While Maquet drafted outlines and conducted research, Dumas infused the narratives with flair, dialogue, and color. The result was a string of literary triumphs, including The Three Musketeers and The Count of Monte Cristo, both published in 1844. These novels exemplified Dumas’s flair for suspenseful pacing, memorable characters, and grand themes of justice, loyalty, and revenge.
The D’Artagnan Romances—The Three Musketeers, Twenty Years After, and The Vicomte of Bragelonne—cemented his fame. They follow the adventures of the titular Gascon hero and his comrades Athos, Porthos, and Aramis, blending historical fact and fiction into richly imagined narratives. The Count of Monte Cristo offered a darker, more introspective tale of betrayal and retribution, with intricate plotting and a deeply philosophical core.
Dumas was also active in journalism and theater. He founded the Théâtre Historique in Paris, which staged dramatizations of his own novels. A prolific and energetic writer, he is estimated to have written or co-written over 100,000 pages of fiction, plays, memoirs, travel books, and essays. He also had a strong interest in food and published a massive culinary encyclopedia, Le Grand Dictionnaire de cuisine, filled with recipes, anecdotes, and reflections on gastronomy.
Despite his enormous success, Dumas was frequently plagued by financial troubles. He led a lavish lifestyle, building the ornate Château de Monte-Cristo near Paris, employing large staffs, and supporting many friends and relatives. His generosity and appetite for life often outpaced his income, leading to mounting debts. Still, his creative drive rarely waned.
Dumas’s mixed-race background was a source of both pride and tension in his life. He was outspoken about his heritage and used his platform to address race and injustice. In his novel Georges, he explored issues of colonialism and identity through a Creole protagonist. Though he encountered racism, he refused to be silenced, famously replying to a racial insult by pointing to his ancestry and achievements with dignity and wit.
Later in life, Dumas continued writing and traveling, spending time in Belgium, Italy, and Russia. He supported nationalist causes, particularly Italian unification, and even founded a newspaper to advocate for Giuseppe Garibaldi. Though his popularity waned somewhat in his final years, his literary legacy grew steadily. He wrote in a style that was accessible, entertaining, and emotionally reso
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 4 of 4 reviews
December 3, 2017
Рим. Вечният град. Люлката на цивилизацията. В "Цезар" Александър Дюма не се спира единствено до описанието на героя, завоевателя, военния гений Цезар, но също така ни потапя и в цялостната обстановка на духа на едно от най-бурните времена. Паралелно с развиващата се история чрез вмъкнат похват на майсторска сатирична повествователна трагикомедия биват разгърнати детайлно образите на силните на деня през първи век пр. н. е. - Помпей, Крас, Цицерон, Катон, Клодий, Брут, Антоний - и по този начин картината на времето се превръща в кипящо, пулсиращо, променливо сърце. Сърце, което дарява, предава, изменя се постоянно според повеите на вятъра, но което накрая зачита само онзи, който е проявил смелостта и дързостта да остане чрез действията си завинаги безсмъртен.
February 29, 2016
I have loved it very much.
A very good and entertaining read, if you want to know ancient history but you lack the pacience for reading history books :)
A very good and entertaining read, if you want to know ancient history but you lack the pacience for reading history books :)
May 11, 2019
Everything I know of Julius Caesar comes from this book.
That and the TV series: Rome.
That and the TV series: Rome.
November 2, 2021
Cezar s-a născut la 10 iulie, cu o sută de ani înaintea erei noastre şi, după părerea noastră ― pe care o vom explica mai târziu ― el a fost unul din precursorii religiei creştine.
Nicio genealogie modernă, oricât de ambiţioasă ar fi, nu s-ar putea compara cu a lui Cezar: nici a lui Merode, care pretinde că se trage din Meroveu, nici a lui Levis, care susţine că este văr cu Fecioara Maria.
Ascultaţi-l chiar pe Cezar făcând elogiul funebru al mătuşii sale Iulia, soţia lui Marius cel Bătrân: „Străbuna mea, din partea mamei, cobora din Ancus Marcius, unul din primii regi ai Romei, iar tatăl meu aparţinea familiei Iulia, care se trage din Venus; aşadar, în familia mea se găseşte sfinţenia regilor, care sunt stăpânii oamenilor şi majestatea zeilor, care sini stăpânii regilor”.
Poate că noi, cei moderni, sceptici cum suntem din fire, ne-am putea îndoi de această genealogie, însă cu optzeci de ani înaintea erei noastre, adică în timpul când Cezar îşi ţinea discursul, nimeni nu se îndoia de acest lucru.
Într-adevăr, Cezar întrunea în persoana lui, transmise de-a lungul secolelor, multe din calităţile celui de al patrulea rege al Romei, care, după spusele istoricilor, îmbina vitejia lui Romulus, predecesorul său, cu înţelepciunea lui Numa ― bunicul său. Numa fusese acela care mărise şi întinsese teritoriul roman până la mare, întemeiase colonia de Ia Ostia, construise primul pod stabil peste Tibru, închisese în Pomerium muntele lui Mars şi muntele Aventin şi organizase ― dacă acest cuvânt se poate folosi pentru antichitate ― acea faimoasă comună romană, plebe agricolă care a dat Republicii atâţia oameni de seamă.
Pe de altă parte, Venus l-a răsfăţat cu darurile ei. Cezar este înalt şi subţire, are pielea albă şi fină, piciorul şi mâna ― modelate după piciorul şi mâna zeiţei fortunei şi a frumuseţii; are ochi negri şi plini de viaţă, spune Suetoniu, „are ochi de şoim”, spune Dante, iar nasul uşor încovoiat asemenea cu ciocul şoimului sau al vulturului, îi dau o înfăţişare pe care o au numai animalele nobile sau oamenii, cu adevărat mari.
Eleganţa lui este proverbială. Îşi epilează pielea cu grijă; încă din tinereţe are păr puţin, ceea ce îl va duce la o chelie precoce. De aceea îşi piaptănă cu mare artă părul dinspre spate spre frunte, lucru ce îl face pe Cicero să nu aibă încredere în acest tânăr atât de bine pieptănat care se scarpină cu un singur deget ca să nu-şi strice aranjamentul părului. Insă Sylla, care este un politician mai abil decât avocatul din Tusculum şi are ochi cu mult mai pătrunzători decât amicul lui Atticus, Sylla, văzându-l călcând alene pe poalele togii, îl arată cu degetul spunând: „Atenţie la acest tânăr care poartă cingătoarea ca fetele!”
Despre prima tinereţe a lui Cezar nu se cunosc prea multe amănunte.
Roma, ocupată cu luptele sângeroase dintre Marius şi Sylla, nu dă atenţie acestui copil care creşte în umbră.
Cezar împlinise şaisprezece ani când dictatorul remarca în Forum, în Câmpul lui Marte, pe Via Appia, un frumos adolescent ce păşea cu capul sus, cu figura zâmbitoare; se urca rar ― sau chiar deloc ― în lectică şi strângea mâinile cele mai aspre cu mâna lui albă şi catifelată, spre deosebire de Scipio Nasica sau Emilianus, nu ne amintim precis, care întrebase odată un ţăran: „Dar ce, prietene, mergi în mâini?” Tânărul acesta îi cunoştea pe nume până şi pe sclavi; el trece mândru prin faţa celor puternici, fără să-şi plece capul înaintea lor, dar este curtenitor şi atent cu plebeul în tunică; el este vesel într-o vreme când toată lumea îşi ascunde banii, popular într-un moment în care popularitatea este un motiv de exil.
Dar, pe lângă toate acestea, el este şi nepotul lui Marius.
Nicio genealogie modernă, oricât de ambiţioasă ar fi, nu s-ar putea compara cu a lui Cezar: nici a lui Merode, care pretinde că se trage din Meroveu, nici a lui Levis, care susţine că este văr cu Fecioara Maria.
Ascultaţi-l chiar pe Cezar făcând elogiul funebru al mătuşii sale Iulia, soţia lui Marius cel Bătrân: „Străbuna mea, din partea mamei, cobora din Ancus Marcius, unul din primii regi ai Romei, iar tatăl meu aparţinea familiei Iulia, care se trage din Venus; aşadar, în familia mea se găseşte sfinţenia regilor, care sunt stăpânii oamenilor şi majestatea zeilor, care sini stăpânii regilor”.
Poate că noi, cei moderni, sceptici cum suntem din fire, ne-am putea îndoi de această genealogie, însă cu optzeci de ani înaintea erei noastre, adică în timpul când Cezar îşi ţinea discursul, nimeni nu se îndoia de acest lucru.
Într-adevăr, Cezar întrunea în persoana lui, transmise de-a lungul secolelor, multe din calităţile celui de al patrulea rege al Romei, care, după spusele istoricilor, îmbina vitejia lui Romulus, predecesorul său, cu înţelepciunea lui Numa ― bunicul său. Numa fusese acela care mărise şi întinsese teritoriul roman până la mare, întemeiase colonia de Ia Ostia, construise primul pod stabil peste Tibru, închisese în Pomerium muntele lui Mars şi muntele Aventin şi organizase ― dacă acest cuvânt se poate folosi pentru antichitate ― acea faimoasă comună romană, plebe agricolă care a dat Republicii atâţia oameni de seamă.
Pe de altă parte, Venus l-a răsfăţat cu darurile ei. Cezar este înalt şi subţire, are pielea albă şi fină, piciorul şi mâna ― modelate după piciorul şi mâna zeiţei fortunei şi a frumuseţii; are ochi negri şi plini de viaţă, spune Suetoniu, „are ochi de şoim”, spune Dante, iar nasul uşor încovoiat asemenea cu ciocul şoimului sau al vulturului, îi dau o înfăţişare pe care o au numai animalele nobile sau oamenii, cu adevărat mari.
Eleganţa lui este proverbială. Îşi epilează pielea cu grijă; încă din tinereţe are păr puţin, ceea ce îl va duce la o chelie precoce. De aceea îşi piaptănă cu mare artă părul dinspre spate spre frunte, lucru ce îl face pe Cicero să nu aibă încredere în acest tânăr atât de bine pieptănat care se scarpină cu un singur deget ca să nu-şi strice aranjamentul părului. Insă Sylla, care este un politician mai abil decât avocatul din Tusculum şi are ochi cu mult mai pătrunzători decât amicul lui Atticus, Sylla, văzându-l călcând alene pe poalele togii, îl arată cu degetul spunând: „Atenţie la acest tânăr care poartă cingătoarea ca fetele!”
Despre prima tinereţe a lui Cezar nu se cunosc prea multe amănunte.
Roma, ocupată cu luptele sângeroase dintre Marius şi Sylla, nu dă atenţie acestui copil care creşte în umbră.
Cezar împlinise şaisprezece ani când dictatorul remarca în Forum, în Câmpul lui Marte, pe Via Appia, un frumos adolescent ce păşea cu capul sus, cu figura zâmbitoare; se urca rar ― sau chiar deloc ― în lectică şi strângea mâinile cele mai aspre cu mâna lui albă şi catifelată, spre deosebire de Scipio Nasica sau Emilianus, nu ne amintim precis, care întrebase odată un ţăran: „Dar ce, prietene, mergi în mâini?” Tânărul acesta îi cunoştea pe nume până şi pe sclavi; el trece mândru prin faţa celor puternici, fără să-şi plece capul înaintea lor, dar este curtenitor şi atent cu plebeul în tunică; el este vesel într-o vreme când toată lumea îşi ascunde banii, popular într-un moment în care popularitatea este un motiv de exil.
Dar, pe lângă toate acestea, el este şi nepotul lui Marius.
Displaying 1 - 4 of 4 reviews