„Romanul de debut al lui Dinu Guţu se mişcă între două lumi – harnicii scriitori de proiecte ONG-iste şi ultraşii. În ambele zone, Guţu face treabă bună – disecă umanitatea forfotitoare a suporterilor dinamovişti, cu adversităţile, combinaţiile şi petrecerile pe care le fac cînd sînt în deplasări, şi dă la iveală strategiile cinice din industria atît de profitabilă a oamenilor frumoşi din ONG-uri: avem dimensiune romă în proiect? Cum să nu! Sînt incluse femeile? Nu se pune problema. Avem dimensiune LGBT? Aveeem. Realismul e pop, fără bovarisme dostoievskiene, dar cu atît mai eficient. Dacă în descrierea burgheziei civice se simte o oarecare ostentaţie demonstrativă, în survolul «ultimilor oameni» din galerii Guţu se lasă furat de poveste şi dă măsura talentului de scriitor – personajele au culoare, sînt conturate în tuşe concise, iar umorul e irezistibil. Sînt pasaje la care am rîs în hohote.” (Adrian Schiop)
„Iată povestea «noilor rebeli fără cauză». Plictisiţi şi cinici, căutînd confuz ultima sursă de motivare nu pentru a trăi, ci pentru a supravieţui într-o lume tot mai vlăguită şi lipsită de sens. «Rebeliunea» care le mai dă sens este de fapt un refugiu în lucrurile mărunte de zi cu zi. Singura poveste mare care le-a mai rămas, singura insulă unde mai există viaţă, este galeria de fotbal. Un fotbal care trăieşte şi el din amintirea vremurilor de glorie. Volumul este o frescă succintă a unei societăţi şi a unei generaţii în derivă care caută să se salveze, caută un loc de refugiu şi sens. Oare cum o va face?” (Vasile Ernu)
Plăcută lectură și chiar amuzantă pe alocuri, însă nu mi s-a părut a fi chiar un roman, ci mai mult o adunătură de povestiri bine legate. Limbajul este ,,colorat’’ și nu putea fi altfel, ar fi ieșit ceva plictisitor fără cuvintele și expresiile argotice. Poveștile sunt bune și aduc aspecte mai mult sau mai puțin cunoscute din viața anumitor grupuri sociale din diferite zone ale societății.
,,Intru printre rânduri și mă apucă o anxietate teribilă. Brusc îmi dau seama că providența mi-a anulat cea mai mișto tipă din ultimii ani.’’
Pag. 96
,,În camera lui Ursu, pe canapea e aruncată cartea lui Călinescu cu cele cinci fețe ale modernității lângă grinderul cu iarbă.’’
În ce mă privește, romanul putea fi bine-mersi o colecție de povestiri, asta pentru că nu l-am simțit prea închegat, deși se repetă teme și personaje.
Am învățat din el că pe ultrași nu îi preocupă fotbalul în sine, ci comunitatea, băutura, deplasările și hainele de firmă, iar viața în SNSPA și scrisul de proiecte europene suck pe multe niveluri. (Ah, da, și a spune că e un roman pentru fanii Dinamo e ca și cum ai spune că Open e pentru fanii tenisului sau ai lui Agassi).
Personajele sînt vii și colorate, deși cam mult își bagă și scot uneltele din dotare, dar, recunosc, nici nu știu să mai fi citit o carte aflată așa de la marginea societății (și-a literaturii contemporane), iar pe mine și pe naratorul ne desparte cel puțin un deceniu și o îndelungată existență pronvincială (a mea, desigur). Cu toate astea (personaje vii etc.), nu m-a sensibilizat nici unul, nici măcar Vlad - un alter ego al autorului, ni se spune. Adică are experiențe, i se întîmplă lucruri, dar eu ca cititor n-am reușit să mă atașez de el, să-mi pese, să țin cu el.
Partea foarte bună e că „Intervenția” se citește rapid, e alertă și amuzantă, un stil care (ar putea?) prinde foarte bine la generația tînără de cititori, mai ales cei porniți să dea în cap din principiu literaturii contemporane. Sigur că m-aș putea lipsi de expresii adoptate din engleză, dar ce știu eu? Limba evoluează și noi cu ea, asta e.
Capitolul meu preferat, „Ferentari în aprilie”, m-a distrat copios, bîrfe și anecdote despre scriitori & co. aș putea citi toată ziua, fără să mă satur. (Motârcel ftw!) 3.5*
Are niște aspecte interesante, e ceva diferit, dar totuși șablonard până la urmă. Autorul umanizează ceea ce își dorește să umanizeze și restul e trecut prin tușe satirice groase - înțeleg că a avut ce a avut cu oengiștii, dar încă mă întreb de ce a ținut să fie atât de aspru față de hipsteri, de artiști... (Eram acolo când s-a petrecut evenimentul de „performance writing”, după care a fost modelată scena cu hipsterii care se plâng că nu există și în România așa ceva; spre deosebire de Dinu Guțu din realitate, personajul său s-a ridicat și s-a revoltat, că de ce nu ne mutăm în Berlin... Ca o paranteză, mi s-au părut până și chiriile din București prea scumpe pentru a-mi permite să mai am timp de consumat și practicat artă, e clar că nu toți sunt la fel de privilegiați și că își pot face loc, în mod explicabil, și resentimentele.)
De fapt, nu știu de ce mă mir: Dinu Guțu nu poate scrie și avea alte convingeri decât cele ale unui om trecut prin „școala vieții” și prin furcile unui tip de colectivitate socială care nu admite prea mult individualism, iar în cartea aceasta și-a vărsat energiile subiective pe care nu le putea include în lucrarea sa academică despre ultrași (aproape așa cum Schiop a explorat Ferentariul în ambele registre). Deci pare să fie o carte „one-off”, nu debutul vreunei cariere literare... E mai interesant de citit din unghi sociologic decât pur literar.
Noroc, mister! Iti dau patru stele, asa cu o usoara indulgenta, pentru ca asteptam un pic mai mult de la un subiect pana acum neabordat in fictiunea autohtona. Ca minusuri principale, cronologia fragmentata si mai ales sfarsitul abrupt al povestirilor, indeosebi cel cu deplasarea de la Giurgiu. Cateva cacofonii pe ici, pe colo, dar asta conteaza mai putin. Foarte bun capitolul "Cluj" si cel cu protestul din 2012, randurile despre Cobain, dar mai ales climaxul din "Belgrad", desi introducerea in scena a lui Ivan Bogdanov, sub pseudonim, e utopica si cam trasa de par. Finalul cartii, de altfel, e bine gandit si lasa locul unui posibil sequel, ceea ce mi-as si dori sa citesc.
Debutul lui Dinu în proza contemporană, prin capitole formate din povestiri scurte și destul de intense... nu știu ce să zic. Cu siguranță aveam așteptări peste medie ținând cont că pe spatele cărții avea o recenzie foarte faină scrisă chiar de Adi care pentru mine este tatăl romanelor cu manele și cu persoanele (semi) marginalizate ale societății bucureștene . Dinu încearcă un fel de introducere treptată a ceea ce se va întâmpla și în Perestroika Boys , de data asta cu un număr redus de glume inofensive despre români vs moldoveni. Pe scurt, e un roman lejer ce se poate citi cu ușurință într-o zi de vară la umbră ținând cont de faptul că nu necesită o atenție extrem de sporită la detaliu și că majoritatea textului e format din dialog iar descrierile sunt scurte și la obiect.
Interesantă socilogic, m-a captivat lumea ultrașilor, pusă în oglindă cu cea a hipsterilor corporatiști și cu mediul academic. Autorul a scris și o lucrare de doctorat pe fenomenul ultrașilor, dar mi se pare că în roman putea să intre și mai adânc.
A pus în pagină niște personaje tari, dar le-a lăsat de izbeliște pe alocuri. De asemenea, e mult mai fragmentară decât mi-aș fi dorit, e un fir narativ anemic. Putea foarte bine să fie o variațiune de povestiri pe același subiect.
Dar, una peste alta e o carte care merită atenția, mi-a plăcut să o citesc și are mai multe calități decât defecte.
of.. de ce bărbații random au obiceiul de a se crede suficient de importanți ca să publice cărți tip jumate memorii jumate ficțiune despre ei înșiși? ca parte dezinteresată pot să zic că cinismul primitiv și meangirlismurile chiar provoacă un ușor amuzament, ce-i drept pe seama autorului. nu ești patrick bateman sau regina george frate
Mi-a placut mult mai putin decat ma asteptam. Singura parte pe care am gasit-o interesanta a fost cea in care se demasca impostura din mediul academic romanesc. In rest, destul de slab, mai ales finalul.
Interesantă carte, scrisă într-un fel postmodern extrem, plină de slang și libraj de stradă. Oricum, foarte amuzantă și unică, prezintă viața cotidiană într-un grup de ultrași hardcore din România.