i-am dat două stele în loc de una numai datorită unui text din anexă, intitulat “Arta pârțului” – e vorba de 35 de pagini de clasificări și descrieri amănunțite ale (multelor) tipuri de vânturi, iar textul nici măcar nu îi aparține lui Dalí, ci se pare că datează din secolul XIX. în orice caz, a fost cel mai bun capitol din cartea asta.
Dalí nu are talent la scris și basta. rău e că ține, totuși, cu orice preț să publice un jurnal, așa că n-are decât să găsească un alt mod prin care să-și impresioneze cititorii...
ah, știu. în loc să scriu ceva de valoare pentru cei care-mi admiră arta și vor să afle mai multe despre mine, hai mai bine să le-arăt ce persoană detestabilă sunt eu de fapt. bă, proștilor, io mă *** pă arta voastră. sunt geniu smr familia mea.
lăsând gluma deoparte (deși fix ăsta e tonul jurnalului), e plină istoria literaturii europene de astfel de texte scrise de bărbați care vor să-și reafirme lor însuși inteligența, originalitatea și, mai presus de toate, masculinitatea, prin diverse mijloace. nu am găsit absolut nimic șocant la abordarea lui Dalí, care ne amintește odată la câteva pagini că sunt salvatorul artei moderne și unicul continuator al suprarealismului, ori că gelozia celorlalți pictori a fost întotdeauna termometrul succesului meu, el fiind, nu-i așa, un adevărat geniu modern. de asemenea, am certitudinea că aptitudinile mele de analist și de psiholog sunt superioare celor ale lui Proust, iar ieri, 9 septembrie, am făcut calcule contabile spre a vedea dacă genialitatea mea a mai crescut.
ok, am înțeles, e foarte edgy ca la 60 de ani să ai personalitatea unui... trapper licean care la fiecare două versuri își atestă faima, opulența etc. o să ziceți că-i cel puțin deplasată comparația, dar îmi permit s-o fac după ce l-am citit pe Dalí. cel mai amuzant mi se pare că sub masca asta de geniu revoluționar al artei se ascunde fix un bărbat tradiționalist și conservator – ceea ce nu e neapărat surprinzător, având în vedere că suntem în secolul 20, când moderniștii pur și simplu explorează noi forme prin care să reitereze aceleași valori tradiționale (șoc!). dar vorbim totuși de anii ‘50-‘60 aici, deci nu înțeleg pe cine mai putea să vrăjească Dalí cu aroganța asta asumată și cu falsa lui sinceritate. păcat, pentru că jurnalul ăsta putea să fie cu totul altceva.