What do you think?
Rate this book
Любовният роман на един махараджа
La dame de Malacca est l’un des rares romans français ayant pour cadre la Malaisie alors sous domination britannique. Dans ce livre, l’auteur dépeint avec un humour caustique la bonne société victorienne dans ses travers les plus ridicules, ses hiérarchies sans pitié dont les personnages deviennent presque des caricatures. Malgré cette rigidité ou peut-être à cause d’elle une histoire merveilleuse va naître. Drôle, acerbe et romantique, ce roman nous fait découvrir un petit sultanat sur les côtes de Malacca au bord de la baie du Bengale.
Dans la Malaisie des années trente, une jeune femme débarque au Malacca nouvellement mariée à un Major de l’armée anglaise. C’est dans une société étriquée, étouffée par ses codes moraux et sociaux qu’Audrey fait son apprentissage de la vie aux colonies.
Intelligente, curieuse et belle, Audrey va évidemment donner du fil à retordre aux belles âmes puritaines...
Ce livre de Kailash Éditions, réalisé en coopération avec Les Éditions de Londres, est un inédit numérique.
Dans la Malaisie des années trente, une jeune femme débarque au Malacca nouvellement mariée à un Major de l’armée anglaise. C’est dans une société étriquée, étouffée par ses codes moraux et sociaux qu’Audrey fait son apprentissage de la vie aux colonies.
Intelligente, curieuse et belle, Audrey va évidemment donner du fil à retordre aux belles âmes puritaines...
Ce livre de Kailash Éditions, réalisé en coopération avec Les Éditions de Londres, est un inédit numérique.
286 pages, Paperback
First published January 1, 1935
1 person is currently reading
19 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 2 of 2 reviews
October 3, 2023
Книга, пълна с наивност, завист, клюки, лицемерие, отмъщение...
Не ми хареса.
Не ми хареса.
February 18, 2022
Acum câţiva ani, pe când călătoream prin Insulinda şi mă găseam la Rahajang, am vizitat mica grădină zoologică, aşezată afară din oraş, la marginea bazei maritime britanice, faţă-n faţă cu sălbaticele coline ale Udaigorului.
Nu era tocmai un parc zoologic, ci mai mult un târg pentru animale. Acolo se aflau închise toate sălbăticiunile prinse de prin marile păduri de palmieri şi arbori de cauciuc, pe care numai un golf strâmt le despărţea de grădină. Tigri muşchiuloşi, mormăind în cuştile lor de bambus, păreau dintr-un „film documentar”. Jinduind spre azur, păsările strălucitoare surprinse în închisoarea lor, se izbeau cu capul de zăbrelele coliviilor. Mă atrăgeau cu deosebire nişte maimuţe ţipătoare cu braţe de păianjeni, pentru care îmi umplusem buzunarele cu alune.
Grădina cobora pieziş spre golf. În spatele meu, cam la douăzeci de minute de drum cu automobilul, se vedea un oraş civilizat, iar în faţa mea, cam la o bătaie de puşcă, se înălţau misterioasele păduri ale sultanului din Udaigor. Pe când eram gata să urc în automobil şi aruncam o privire către întunecatele ţărmuri împădurite, ochii îmi fură atraşi de o clădire ciudată. Părea o mare pată cenuşie, o lucrare de zidărie desigur, dar pentru care scop? Şi când îmi potriveam binoclul să văd mai bine, o voce puţin cam aspră mă întrebă:
— Vă plac pădurile acestea? Îmi pare că nu sunteţi englez?
Era un japonez mărunt, prea slab pentru vestmântul lui, care ieşise ca din pământ, şi care, din dosul ochelarilor săi, mă privea cu ochi pătrunzători.
— Într-adevăr, domnule, sunt francez.
— Ah! Parisul, oftă el. Sunteţi norocos. Am trăit acolo trei ani, şi l-am părăsit cu adâncă părere de rău.
Se exprimase într-o franceză corectă şi surâdea cu un zâmbet duios.
— Da, priveliştea e foarte frumoasă de aici, stărui el. Cunoaşteţi Udaigorul?
— Vai! nu.
— Credeţi c-o să vă duceţi pe acolo?
— Nu sunt aici decât în trecere, îi răspunsei.
Nu era tocmai un parc zoologic, ci mai mult un târg pentru animale. Acolo se aflau închise toate sălbăticiunile prinse de prin marile păduri de palmieri şi arbori de cauciuc, pe care numai un golf strâmt le despărţea de grădină. Tigri muşchiuloşi, mormăind în cuştile lor de bambus, păreau dintr-un „film documentar”. Jinduind spre azur, păsările strălucitoare surprinse în închisoarea lor, se izbeau cu capul de zăbrelele coliviilor. Mă atrăgeau cu deosebire nişte maimuţe ţipătoare cu braţe de păianjeni, pentru care îmi umplusem buzunarele cu alune.
Grădina cobora pieziş spre golf. În spatele meu, cam la douăzeci de minute de drum cu automobilul, se vedea un oraş civilizat, iar în faţa mea, cam la o bătaie de puşcă, se înălţau misterioasele păduri ale sultanului din Udaigor. Pe când eram gata să urc în automobil şi aruncam o privire către întunecatele ţărmuri împădurite, ochii îmi fură atraşi de o clădire ciudată. Părea o mare pată cenuşie, o lucrare de zidărie desigur, dar pentru care scop? Şi când îmi potriveam binoclul să văd mai bine, o voce puţin cam aspră mă întrebă:
— Vă plac pădurile acestea? Îmi pare că nu sunteţi englez?
Era un japonez mărunt, prea slab pentru vestmântul lui, care ieşise ca din pământ, şi care, din dosul ochelarilor săi, mă privea cu ochi pătrunzători.
— Într-adevăr, domnule, sunt francez.
— Ah! Parisul, oftă el. Sunteţi norocos. Am trăit acolo trei ani, şi l-am părăsit cu adâncă părere de rău.
Se exprimase într-o franceză corectă şi surâdea cu un zâmbet duios.
— Da, priveliştea e foarte frumoasă de aici, stărui el. Cunoaşteţi Udaigorul?
— Vai! nu.
— Credeţi c-o să vă duceţi pe acolo?
— Nu sunt aici decât în trecere, îi răspunsei.
Displaying 1 - 2 of 2 reviews