What do you think?
Rate this book
Chihlimbar
Cînd biografiei balcanizate a muzicianului franco-flamand Josquin des Prez i se adaugă o călătorie în Dobrogea, fresca istorică se scorojeşte brusc ca într-o reclamă şi devine o parodie sprintenă. Aici Hanul Ancuţei e, cum-necum, o tabără de creaţie, cu fonduri renascentiste nerambursabile, pentru scriitorii şi muzicienii dintr-o Uniune Europeană medievală. Singurătatea lipseşte din acest roman. Se glumeşte, în gînd sau nu, cu pretexte gîrlă, de la concursul scolastic pentru cea mai complicată alegorie despre Dumnezeu la conflictul dintre birocraţie şi amour courtois. Este o variantă europeană a celor 1.001 de nopţi, una în care se trăieşte din dragoste, pe muzică şi fără discernămînt. Romanul de iubire este camuflat într-o cercetare a „trecutului absolut”, stocat integral în „grădina întristării şi havuzul snoavelor” ca într-un hard disk.
Bogdan Crețu în Observator Cultural 914, 16/03/2018:
”Chihlimbar e un amestec fericit de parodie, lirism, erudiție și apetit pentru povestire, o combinație inedită de comic și dramatism, dar e, mai presus de toate, o carte despre literatură. Despre modul în care toate poveștile se leagă în una singură („eu cunosc toate poveștile care se varsă în această poveste“, spune, la un moment dat, Josquin), despre firescul insinuării ficțiunii în realitate și a realității în ficțiune, despre felul în care lumea poate fi salvată nu doar de la banalitate, dar și de la lipsa de sens, de la absența unui rost abia atunci cînd este prinsă în literatură.”
Bogdan Crețu în Observator Cultural 914, 16/03/2018:
”Chihlimbar e un amestec fericit de parodie, lirism, erudiție și apetit pentru povestire, o combinație inedită de comic și dramatism, dar e, mai presus de toate, o carte despre literatură. Despre modul în care toate poveștile se leagă în una singură („eu cunosc toate poveștile care se varsă în această poveste“, spune, la un moment dat, Josquin), despre firescul insinuării ficțiunii în realitate și a realității în ficțiune, despre felul în care lumea poate fi salvată nu doar de la banalitate, dar și de la lipsa de sens, de la absența unui rost abia atunci cînd este prinsă în literatură.”
- GenresRomanian Literature
269 pages, Paperback
First published December 1, 2017
6 people are currently reading
90 people want to read
About the author
Cătălin Pavel
27 books146 followersCătălin Pavel (n. 1976) este scriitor și arheolog. A urmat studii doctorale și postdoctorale la Univ. of Oxford, Univ. Paris 1 Panthéon-Sorbonne, Institutul Arheologic Albright din Ierusalim, Univ. Hamburg și Colegiul Noua Europă din București. A participat la săpături arheologice în țară, în Germania, Franța, Anglia, Maroc, Israel și în special în Turcia (la Milet, Gordion și, în 2005–2010, la Troia). A predat arheologie, artă clasică și teme arheologice în literatură în București, Cluj și Atlanta, iar în prezent este conferențiar universitar la Univ. „Ovidius” din Constanța, unde coordonează doctorate și conduce săpăturile arheologice ale universității la Histria. Romane: Aproape a șaptea parte din lume (Humanitas, 2010, Premiul de debut Bibliofagia/UniCredit, tr. fr. de F. Courriol, La septième partie du monde, Éditions Non Lieu, 2017), Nicio clipă Portasar (Cartea Românească, 2015), Trecerea (Cartea Românească, 2016, Premiul „Ziarul de Iași”, nominalizat la Premiile USR), Chihlimbar (Polirom, 2017, Premiul USR, Dobrogea), Toate greșelile care se pot face (Humanitas, 2022, Premiul USR, Dobrogea). Li se adaugă volumul de proză scurtă Adevărul despre vacanțe (Humanitas, 2023). Lucrări de specialitate: Describing and Interpreting the Past – European and American Approaches to the Written Record of the Excavation, Ed. Univ. din București, 2010); Dicţionar de mitologie greco-romană: Zei, eroi, mituri (coautor și coeditor, Corint, 2011); Arheologia iubirii: De la Neanderthal la Taj Mahal (Humanitas, 2019, nominalizată la Premiile „Observator cultural”, tr. fr. de J.-L. Courriol, Archéologie de l’amour, Éditions de l’Aube, 2022, tr. it. de B. Mazzoni, L’archeologia dell’amore, Neo Edizioni, 2022); Animalele care ne fac oameni: Blană, cozi și pene în arheologie (Humanitas, 2021; Premiul Societății de Științe Istorice din România, nominalizat la premiile Monica Lovinescu). A tradus din germană romanul lui Volker Weidermann, Ostende 1936 (Cartea Românească, 2022). Cele mai recente cărți ale sale, și singurele care merită citite, sunt un roman de aventuri pentru copii de 8-13 ani, Muntele cu uși (Humanitas Junior, 2024) și o carte pentru liceeni și studenți (Elefantul lui Carol cel Mare. Un anti-manual de istorie, ART, 2025).
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 8 of 8 reviews
December 27, 2021
Roman halucinant, cu suprapuneri, întretăieri și reveniri de planuri narative (și referințe culturale dintre cele mai exotice) din viața lui Josquin, muzicant medieval-renascentist-contemporan în vizită prin „sistemul lumii” și în trecutul/viitorul său și al tovarășilor săi de basm. Romanț comic oriental de aventuri amoroase și chefuri sapiențiale, în care lăutari (inclusiv Dimitrie Cantemir) se întâlnesc cu trubaduri, străzile din Alicante se continuă miraculos în Balcic, iar cavaleri din Flandra, Liechtenstein și Toscana, transformați în tâlhari locali, ajung la o nuntă românească unde participă la un turnir de povești tip dezbateri teodiceice cu poliția locală.
Mult prea straniu pentru a zăbovi asupra semnificațiilor sau trimiterilor livrești în speranța că acestea ar ascunde/ar putea releva vreun sens mai adânc decât ceea ce se povestește, poetic. Astfel, detaliile, inclusiv cele narative, devin „de atmosferă”, intrând în consonanță cu efectele numelor obiectelor lumii descrise și ale (para)referințelor istorice, care capătă în primul rând rol expresiv, stilistic. Halucinațiile sunt întrerupte, tipic bețiilor continue, de momente de luciditate extremă, precum cele care deslușesc – cu mare rafinament – profunzimile psihologice ale unor relații amoroase tensionate/imposibile, precum cele dintre Magde și soldatul semiparalizat, Argint și femeia-obsedată-de-bărbații-terminați sau cele ale lui Josquin însuși, prima, cu vânzătoarea de portocale din Hamburg, Ilona, regăsită după 20 de ani în Dobrogea și, cea de a doua, cu amanta papei Alexandru al VI-lea Borgia, la Roma.
Fragment tipic: „Magde își aminti că în seara aia se dusese direct acasă, unde își pusese un șorț cu o plăcintă mare de vișine brodată pe el și cu deviza lui Bertran de Born scrisă deasupra în semicerc și chiar făcuse o plăcintă cu vișine, care nu ieșise, iar restul serii îl petrecuse aranjând jucăriile și gândindu-se cui le-ar putea da și cui le-ar putea vinde, mai ales seria de ghitare pe roți, care în loc de corzi aveau de fapt corzi de arbaletă. O singură dată fusese deranjată de cineva de la conac. Gschaldt era thuringian din Sonneberg și specialist în jucării […] și acum Gschaldt venise tot să se tânguiască, să-i aducă bunătăți și să încerce s-o convingă să se întoarcă, căci la asta se limitau acum îndatoririle lui de valet credincios, însă ea îl repezise și nu voia să accepte nimic, în afară de o cutie cu prăjituri pe care o luă, de vreme ce plăcinta nu ieșise, și din care mâncă încetișor după ce rămase singură în lumina care venea de la lucarna stropită de ploaie. Ploaia fu o adăugire a lui Josquin; Magde nu pomenise de vreo ploaie. Să fie oare cu putință ca atâtea detalii să fi însoțit existența Magdei, existență totuși complet separată de a lui și să fi fost această condamnare la istorie o condamnare la singurătate?” (p.124).
Alte sentințe, pilde, paradoxuri: „când cineva povestește ceva, povestește exact ceea ce tu ai trăit, nicidecum altceva” (p. 186), „trăim în mai multe lumi deodată, altminteri n-am îmbătrâni niciodată” (p.78), „era paradoxală prezența în cantitate mare a lucrurilor bune și foarte bune în lume, când aceasta este îndeobște mizerabilă” (p.32), „memoria era o sală a armelor; faptul cutare stătea într-o cămașă de zale care îl proteja împotriva unei epuizări timpurii, dar care de multe ori era totuși străpunsă de vârful ascuțit al creierului” (p.39), „ca să înțelegi un loc sau o femeie nu e suficient să le cunoști – trebuie să te întorci la ele; ca să te întorci, trebuie să pleci” (p. 252). „Rătăcirea lui Josquin” (un posibil subtitlu al romanului) constituie chiar istoria acestor plecări și reveniri, încercarea sa de „a da corp acestei vieți misterioase” (p. 264) – „viață misterioasă” care este, fie viața sa de ficțiune trubadurescă, fie viața în genere, în sens filozofic, transpusă poeticește în acest roman.
Mult prea straniu pentru a zăbovi asupra semnificațiilor sau trimiterilor livrești în speranța că acestea ar ascunde/ar putea releva vreun sens mai adânc decât ceea ce se povestește, poetic. Astfel, detaliile, inclusiv cele narative, devin „de atmosferă”, intrând în consonanță cu efectele numelor obiectelor lumii descrise și ale (para)referințelor istorice, care capătă în primul rând rol expresiv, stilistic. Halucinațiile sunt întrerupte, tipic bețiilor continue, de momente de luciditate extremă, precum cele care deslușesc – cu mare rafinament – profunzimile psihologice ale unor relații amoroase tensionate/imposibile, precum cele dintre Magde și soldatul semiparalizat, Argint și femeia-obsedată-de-bărbații-terminați sau cele ale lui Josquin însuși, prima, cu vânzătoarea de portocale din Hamburg, Ilona, regăsită după 20 de ani în Dobrogea și, cea de a doua, cu amanta papei Alexandru al VI-lea Borgia, la Roma.
Fragment tipic: „Magde își aminti că în seara aia se dusese direct acasă, unde își pusese un șorț cu o plăcintă mare de vișine brodată pe el și cu deviza lui Bertran de Born scrisă deasupra în semicerc și chiar făcuse o plăcintă cu vișine, care nu ieșise, iar restul serii îl petrecuse aranjând jucăriile și gândindu-se cui le-ar putea da și cui le-ar putea vinde, mai ales seria de ghitare pe roți, care în loc de corzi aveau de fapt corzi de arbaletă. O singură dată fusese deranjată de cineva de la conac. Gschaldt era thuringian din Sonneberg și specialist în jucării […] și acum Gschaldt venise tot să se tânguiască, să-i aducă bunătăți și să încerce s-o convingă să se întoarcă, căci la asta se limitau acum îndatoririle lui de valet credincios, însă ea îl repezise și nu voia să accepte nimic, în afară de o cutie cu prăjituri pe care o luă, de vreme ce plăcinta nu ieșise, și din care mâncă încetișor după ce rămase singură în lumina care venea de la lucarna stropită de ploaie. Ploaia fu o adăugire a lui Josquin; Magde nu pomenise de vreo ploaie. Să fie oare cu putință ca atâtea detalii să fi însoțit existența Magdei, existență totuși complet separată de a lui și să fi fost această condamnare la istorie o condamnare la singurătate?” (p.124).
Alte sentințe, pilde, paradoxuri: „când cineva povestește ceva, povestește exact ceea ce tu ai trăit, nicidecum altceva” (p. 186), „trăim în mai multe lumi deodată, altminteri n-am îmbătrâni niciodată” (p.78), „era paradoxală prezența în cantitate mare a lucrurilor bune și foarte bune în lume, când aceasta este îndeobște mizerabilă” (p.32), „memoria era o sală a armelor; faptul cutare stătea într-o cămașă de zale care îl proteja împotriva unei epuizări timpurii, dar care de multe ori era totuși străpunsă de vârful ascuțit al creierului” (p.39), „ca să înțelegi un loc sau o femeie nu e suficient să le cunoști – trebuie să te întorci la ele; ca să te întorci, trebuie să pleci” (p. 252). „Rătăcirea lui Josquin” (un posibil subtitlu al romanului) constituie chiar istoria acestor plecări și reveniri, încercarea sa de „a da corp acestei vieți misterioase” (p. 264) – „viață misterioasă” care este, fie viața sa de ficțiune trubadurescă, fie viața în genere, în sens filozofic, transpusă poeticește în acest roman.
Read
March 6, 2018fragment de cronica, Adriana Bittel - "Chihlimbar e compus din poveştile imbricate - de aventuri, de dragoste, de arme - ale unor "personaje de cuvinte" ce reiau în cheie parodică teme şi procedee livreşti. Eroul-liant între prezent-trecut-viitor, trăite simultan, e trubadurul Josquin de Prez, care descoperă doar ceea ce copiilor le e dat să vadă: tunelurile de comunicare dintre realitatea concretă şi realitatea artelor. Nu degeaba e muzicant, filosof, povestitor ambulant cu puterea de a revela ascultătorilor frumuseţea nevăzută a vieţii. Tovarăşii lui de drumuri, isprăvi şi băutură au fiecare propria poveste ciudată, ruptă şi reînnodată pe parcurs. Există la un moment dat şi un turnir de snoave şi alegorii despre existenţa lui Dumnezeu, la care participă mai toate personajele şi se termină cu o bătaie comică între tabere, ca în filmele de capă şi spadă. Cu un stil cizelat bijutereşte, plin de sugestii poetice şi sclipiri diamantine, "Chihlimbar" te ameţeşte şi te binedispune ca o tărie dublu rafinată."
May 2, 2018
"Aşa începe povestea, deşi, ca de obicei, începutul este doar sfîrşitul altei poveşti sau sfîrşitul comun a cincizeci de poveşti, cum îţi dai seama şi singur." Cătălin Pavel, „Chihlimbar”, (Polirom, 2017, p.12)
Habar n-am despre ce-i această carte. Cum să povestești o poveste fără poveste, fără început și fără sfârșit, fără repere sigure ori cu repere într-atât de vagi, precum lumea care te înconjoară? Ori mai multe lumi, lumea întâi și lumea a doua, or mai fi și altele… Oricum ne înțelegem și o înțelegem, că doar n-om fi din Argentina?
Am mai pățit asta și cu un film francez de prin 2001 (o fi deja vechi?) de care s-au îndrăgostit toți și pe care aș fi incapabil să vi-l povestesc și din care nu mi-a rămas bine gravat în memorie decât personajul, Amélie Poulain...
Ah da, personajele din carte: Josquin, Ilona, Magde… Ceva cu muzică sau, mai potrivit (aici) zis, trubaduri, ceva cu cruciade, ceva cu orașe și haiduci, ori briganzi, ca să corespundem mai bine tonului acestei scrieri… Bandiți de drumul mare care se cuvine să joace la aceeași nuntă cu potera, nu-i așa ? Căci altfel, cum s-ar defini ei, dacă nu prin existența celorlalți? Cazuistică accidentală, doar atât. Căci altfel cum s-ar deosebi ei de un Argint? Aici ar fi și inutil să vă zic că acesta din urmă e un funcționar de la primărie. Și ce altceva ar face ei toți împreună dacă nu l-ar căuta pe Dumnezeu, în pilde și povești, unde să-l mai cauți dacă nu acolo?
Până și un Dimitrie Cantemir apare din când în când în acest caleidoscop și nici nu l-ai mai vedea altfel decât cu un acordeon în brațe. Aici chiar mă simt obligat să zic că prefer, și de departe, predestinaţia-i de scamator inocent și talentat inventată de Cătălin Pavel. Dar poate asta a și fost în realitate, iar restul nu sunt decât o invenție din cu totul altă poveste?
Iată că am ajuns, pe cărări la fel de întortocheate precum cele din carte, și la autorul ei. Totuși e bine când cărțile nu sunt scrise de scriitori de mesrie. Ce-o mai fi și meseria asta de scriitor, nu mai știe nimeni, dar atunci când citești texte compuse de medici, ingineri ori arheologi înțelegi că acești oameni chiar pricep ceva în felul cum funcționează această adunătură de materie din jurul nostru.
Și tot nu v-am spus nimic despre carte... Dar ce altceva poți povesti despre ea, decât acea plăcere lichefiată în care te scufunzi citind-o? O carte de limbaj, o carte de atmosferă, o carte de lichid amniotic. O carte în care intri ca într-o beție europeană. E acel Millefiori al nostru pe care îl visăm și-l ducem dintr-un loc în altul, dintr-un secol în altul, visând, construind, distrugând, mai și murind din prostie sau de molime continentale...
Privește o bucată de chihlimbar, imaginează-ți pentru o clipă că în forma lui inițială a fost un lichid, sai în această sevă și închide-o în urma ta!
(Dar no fi lichidul mai mult o caracteristică ce ar descrie timpul decât materia? Ce-o fi considerat solid astăzi, mai rămâne oare solid din perspectiva zecilor și sutelor de mii de ani? Pangea s-a scurs și ea în picături...)
Habar n-am despre ce-i această carte. Cum să povestești o poveste fără poveste, fără început și fără sfârșit, fără repere sigure ori cu repere într-atât de vagi, precum lumea care te înconjoară? Ori mai multe lumi, lumea întâi și lumea a doua, or mai fi și altele… Oricum ne înțelegem și o înțelegem, că doar n-om fi din Argentina?
Am mai pățit asta și cu un film francez de prin 2001 (o fi deja vechi?) de care s-au îndrăgostit toți și pe care aș fi incapabil să vi-l povestesc și din care nu mi-a rămas bine gravat în memorie decât personajul, Amélie Poulain...
Ah da, personajele din carte: Josquin, Ilona, Magde… Ceva cu muzică sau, mai potrivit (aici) zis, trubaduri, ceva cu cruciade, ceva cu orașe și haiduci, ori briganzi, ca să corespundem mai bine tonului acestei scrieri… Bandiți de drumul mare care se cuvine să joace la aceeași nuntă cu potera, nu-i așa ? Căci altfel, cum s-ar defini ei, dacă nu prin existența celorlalți? Cazuistică accidentală, doar atât. Căci altfel cum s-ar deosebi ei de un Argint? Aici ar fi și inutil să vă zic că acesta din urmă e un funcționar de la primărie. Și ce altceva ar face ei toți împreună dacă nu l-ar căuta pe Dumnezeu, în pilde și povești, unde să-l mai cauți dacă nu acolo?
Până și un Dimitrie Cantemir apare din când în când în acest caleidoscop și nici nu l-ai mai vedea altfel decât cu un acordeon în brațe. Aici chiar mă simt obligat să zic că prefer, și de departe, predestinaţia-i de scamator inocent și talentat inventată de Cătălin Pavel. Dar poate asta a și fost în realitate, iar restul nu sunt decât o invenție din cu totul altă poveste?
Iată că am ajuns, pe cărări la fel de întortocheate precum cele din carte, și la autorul ei. Totuși e bine când cărțile nu sunt scrise de scriitori de mesrie. Ce-o mai fi și meseria asta de scriitor, nu mai știe nimeni, dar atunci când citești texte compuse de medici, ingineri ori arheologi înțelegi că acești oameni chiar pricep ceva în felul cum funcționează această adunătură de materie din jurul nostru.
Și tot nu v-am spus nimic despre carte... Dar ce altceva poți povesti despre ea, decât acea plăcere lichefiată în care te scufunzi citind-o? O carte de limbaj, o carte de atmosferă, o carte de lichid amniotic. O carte în care intri ca într-o beție europeană. E acel Millefiori al nostru pe care îl visăm și-l ducem dintr-un loc în altul, dintr-un secol în altul, visând, construind, distrugând, mai și murind din prostie sau de molime continentale...
Privește o bucată de chihlimbar, imaginează-ți pentru o clipă că în forma lui inițială a fost un lichid, sai în această sevă și închide-o în urma ta!
(Dar no fi lichidul mai mult o caracteristică ce ar descrie timpul decât materia? Ce-o fi considerat solid astăzi, mai rămâne oare solid din perspectiva zecilor și sutelor de mii de ani? Pangea s-a scurs și ea în picături...)
August 20, 2023
O poveste cam greu de înțeles pentru mine.
January 28, 2023
Am fost foarte curioasă să aflu cât de departe poate ajunge imaginația unui arheolog, acesta a fost principalul motiv pentru care am citit Chihlimbar de Cătălin Pavel. Un alt motiv ar fi că îmi place mult cum sună cuvântul chihlimbar și semnificația lui, capacitatea de păstra intact o bucățică de istorie.
Josquin (știți să-l faceți pe chiu?) este un trubadur flamand care ajunge în Dobrogea unde o regăsește pe Ilona, iubita lui de acum douăzeci de ani sau aceasta este doar una dintre poveștile spuse de Josquin.
Chihlimbar poate fi considerată și o colecție de întâmplări medievale, fiecare persoană întâlnită pe drum de Josquin de abia așteaptă să-și spuna povestea de viață.
Din punct de vedere al limbajului folosit mi s-a părut o carte destul de greu de citit, scriitorul folosește extrem de multe cuvinte care nu sunt folosite in limbajul uzual atât termeni științifici cât și arhaisme puse toate laolaltă (am stat și am căutat în dicționar fiecare cuvânt în parte) și menționează numele multor scriitori latini, filozofi și trubaduri (de asemenea am căutat informații despre fiecare persoană și operă menționată). Am avut de mai multe ori impresia că scriitorul aruncă într-o propoziție cuvinte la întâmplare și iese ce iese (o parodie).
O luă încet spre primărie, lăsând în urma lui grămăjoare de diezi pe care copitele cailor aveau să-i împingă în praful de scorțișoară
Așteptând poștalionul, intră în vorbă cu un bătrân care îl întrebase dacă vrea o murătură și Josquin zisese că da, căutând în minte ce înseamnă murătură, un termen foarte tehnic din industria aviatică?
Gândindu-mă mai bine, Chihlimbar poate fi considerată o carte de povestiri medievale prezentate în manieră de stand-up. Toti povestitorii ar putea fi din zilele noastre însă amintirile depănate sunt din alte timpuri.
Așa începe povestea, deși, ca de obicei, începutul este doar sfârșitul altei povești sau sfârșitul comun a cincizeci de povești, cum îți dai seama și singur.
Între iubire și neiubire există nenumărate iubiri.
Josquin (știți să-l faceți pe chiu?) este un trubadur flamand care ajunge în Dobrogea unde o regăsește pe Ilona, iubita lui de acum douăzeci de ani sau aceasta este doar una dintre poveștile spuse de Josquin.
Chihlimbar poate fi considerată și o colecție de întâmplări medievale, fiecare persoană întâlnită pe drum de Josquin de abia așteaptă să-și spuna povestea de viață.
Din punct de vedere al limbajului folosit mi s-a părut o carte destul de greu de citit, scriitorul folosește extrem de multe cuvinte care nu sunt folosite in limbajul uzual atât termeni științifici cât și arhaisme puse toate laolaltă (am stat și am căutat în dicționar fiecare cuvânt în parte) și menționează numele multor scriitori latini, filozofi și trubaduri (de asemenea am căutat informații despre fiecare persoană și operă menționată). Am avut de mai multe ori impresia că scriitorul aruncă într-o propoziție cuvinte la întâmplare și iese ce iese (o parodie).
O luă încet spre primărie, lăsând în urma lui grămăjoare de diezi pe care copitele cailor aveau să-i împingă în praful de scorțișoară
Așteptând poștalionul, intră în vorbă cu un bătrân care îl întrebase dacă vrea o murătură și Josquin zisese că da, căutând în minte ce înseamnă murătură, un termen foarte tehnic din industria aviatică?
Gândindu-mă mai bine, Chihlimbar poate fi considerată o carte de povestiri medievale prezentate în manieră de stand-up. Toti povestitorii ar putea fi din zilele noastre însă amintirile depănate sunt din alte timpuri.
Așa începe povestea, deși, ca de obicei, începutul este doar sfârșitul altei povești sau sfârșitul comun a cincizeci de povești, cum îți dai seama și singur.
Între iubire și neiubire există nenumărate iubiri.
September 22, 2019
Josquin, un muzician medieval, ajunge pe meleagurile dobrogene pentru a-și reîntâlni iubirea vieții (sau, mai bine zis, una dintre ele). De la această premisă, putem spune, își imaginează Cătălin Pavel un adevărat experiment literar, o amestecătură de sentimente, acțiuni și evenimente care pot zgudui de tot cititorul neatent. Nimic nu este aici normal și încondeiatul de propoziții și de fraze te transportă permanent între trecut și prezent, între Evul Mediu și contemporaneitate, între Renaștere și tărâmuri și obiceiuri românești, între Dimitrie Cantemir și Sforza sau Matei Corvin.
Nu este deloc ușor să înțelegi acest roman, după cum nu este deloc ușor să scrii așa ceva.
Nu este deloc ușor să înțelegi acest roman, după cum nu este deloc ușor să scrii așa ceva.
August 8, 2025
Romanul Chihlimbar de Cătălin Pavel m-a mirat de la primele pagini și am rămas până la final în această stare. Este cea mai originală carte a unui autor de beletristică română contemporană pe care am citit-o în ultimii ani. Stilul și limbajul sunt insolite. Pare un poem în proză, lucru trădat de similaritatea frazelor din volumul de poezii Tulburarea la ființele vii al aceluiași autor. Epic este ferm ancorat în realismul magic. Personalitatea solară, tonică a autorului se reflectă în tonul cărții. Cătălin Pavel excelează la crearea personajelor, cele principale dar și cele conturate din câteva tușe bine alese. Un Dimitrie Cantemir reînchipuit în țigan acordeonist este de neuitat. Dacă adaug și referințele și umorul reminiscente lui Umberto Eco rețeta succesului este de înțeles.
Displaying 1 - 8 of 8 reviews