Trei poveşti se întretaie miraculos: episcopul Emanuel, cel ce şi-a găsit credinţa ȋn temniţele Siguranţei comuniste, ajuns un personaj legendar printre credincioşii de la marginea deşertului arab, tânărul Judecător ce renunţă la viaţa liniştită dintr-un oraş transilvan pentru a duce un manuscris în ciuda tuturor avertismentelor şi Anna, moştenitoarea misterioasei familii Kende de care se leagă multe dintre evenimentele sinistre ale istoriei ultimelor veacuri. Cu fiecare capitol se revelează o taină şi ȋncepe o nouă provocare fiindcă tot ceea ce e aparent banal are un scop şi o ȋnsemnătate ce trebuie descoperite. Aventura ȋncepută brusc ȋşi duce personajele dintr-o biserică fortificată din Ardeal pȃnă ȋn deşertul sirian şi, ȋn sfȃrşit, la Roma, unde se vor dezlega toate firele unei conspiraţii străvechi. Nu e nici zi, nici noapte, totul se amestecă, nimic nu mai e interzis, cum nimic nu mai e clar, lumina şi întunericul se amestecă şi creează Marea Iluzie. Acesta este Crepusculul.
Încă de când am citit cartea de debut a lui Adrian Petru Stepan, „Fiecare zi e uimitoare”, am fost atrasă de abilitatea de povestire pe care am regăsit-o în paginile cărții. Această abilitate de a povesti frumos am regăsit-o și în cartea „Crepuscul”.
„Crepuscul” este o carte interesantă, scrisă frumos. Ea prezintă o poveste plină de conspirații, de personaje cu personalități ambigue, care își arată adevăratele fețe, atunci când sunt acaparați de diverse interese. În viziunea mea, această carte este o reprezentare a realității care ne înconjoară, a modului în care banii și puterea pot să schimbe un om, indiferent de mediul din care provine, de credință și de pregătire.