What do you think?
Rate this book
Trei dinți din față
"Trei dinti din fata" este romanul mutilarii destinelor celor care traiesc intr-un regim istoric absurd, in deceniul simulacrului destalinizarii. In corpul textului sorescian palpita iubirea ca esec. Este un roman alambicat, atat in relatii sociale, cat si umane, a carui scriitura densa il poate face dificil. Cel putin la o prima lectura. Este, in fond, un roman greu, al caracterelor, straniului si inconsecventei unei lumi lipsite de valori si repere. Personajele sunt chinuite si contorsionate de spaime, temeri, griji ale zilei de maine.
540 pages, Paperback
First published January 1, 1977
42 people are currently reading
920 people want to read
About the author
Marin Sorescu
146 books169 followersIn 1964 the Romanian Communist government relaxed its censorship policies, signaling a new openness to free expression. The nation's poets heeded that signal, and Romanian poetry experienced a striking revival. Poet and playwright Marin Sorescu is perhaps one of the most popular figures to emerge from Romanian literary culture in the years since.
Sorescu writes in a plainspoken, down-to-earth style spiced with sly humor. He responds to the hardships of Romanian life not with grand rhetoric or fire-and-brimstone sermons, but with what translator Michael Hamburger describes as "ironic verse fables," as quoted by Dennis Deletant in the Times Literary Supplement. Virgil Nemoianu, also writing in the Times Literary Supplement, comments that "[Sorescu's] reactions to an increasingly absurd political regime were always cleverly balanced: he never engaged in the servile praise of leader and party usually required of Romanian poets, but nor did he venture into dissidence. He was content to let irony do its job."
His choice of irony over confrontation has made it possible for Sorescu to publish freely and frequently. The journal he edited for years, Revista Ramuri, managed like his poetry to stay within the bounds expected by the Romanian regime. Sorescu's plays, however, have not always fared as well. Both Iona and Exista nervi played to packed houses in Bucharest, the former in 1969 and the latter in 1982. But both plays were quickly withdrawn, their content deemed too controversial. Nonetheless, notes Deletant, the success of these pieces during their brief runs solidified "Sorescu's status as one of the leading writers of his generation."
Sorescu's plays and poetry have earned him, Deletant further states, "an unequaled audience" at home in Romania. And translations of his work into English have helped him build a secure international reputation. The qualities that have allowed his writings to flourish on Romania's state-controlled literary scene may contribute to his popularity abroad as well. There is a universality to Sorescu's conversational tone and ironic perspective, what Nemoianu calls "his rueful jocularity and the good-natured cynicism." George Szirtes, writing in Times Literary Supplement, finds in Sorescu's voice "the wry wisdom that sees through everything and yet continues to hope and despair."
source: Poetry Foundation
Sorescu writes in a plainspoken, down-to-earth style spiced with sly humor. He responds to the hardships of Romanian life not with grand rhetoric or fire-and-brimstone sermons, but with what translator Michael Hamburger describes as "ironic verse fables," as quoted by Dennis Deletant in the Times Literary Supplement. Virgil Nemoianu, also writing in the Times Literary Supplement, comments that "[Sorescu's] reactions to an increasingly absurd political regime were always cleverly balanced: he never engaged in the servile praise of leader and party usually required of Romanian poets, but nor did he venture into dissidence. He was content to let irony do its job."
His choice of irony over confrontation has made it possible for Sorescu to publish freely and frequently. The journal he edited for years, Revista Ramuri, managed like his poetry to stay within the bounds expected by the Romanian regime. Sorescu's plays, however, have not always fared as well. Both Iona and Exista nervi played to packed houses in Bucharest, the former in 1969 and the latter in 1982. But both plays were quickly withdrawn, their content deemed too controversial. Nonetheless, notes Deletant, the success of these pieces during their brief runs solidified "Sorescu's status as one of the leading writers of his generation."
Sorescu's plays and poetry have earned him, Deletant further states, "an unequaled audience" at home in Romania. And translations of his work into English have helped him build a secure international reputation. The qualities that have allowed his writings to flourish on Romania's state-controlled literary scene may contribute to his popularity abroad as well. There is a universality to Sorescu's conversational tone and ironic perspective, what Nemoianu calls "his rueful jocularity and the good-natured cynicism." George Szirtes, writing in Times Literary Supplement, finds in Sorescu's voice "the wry wisdom that sees through everything and yet continues to hope and despair."
source: Poetry Foundation
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 51 reviews
June 19, 2014
Mă feresc, involuntar cred, de autorii autohtoni și câteodată mă și tem de ei. Simt diferit când citesc un romancier român. S-ar putea să fie din pricina cuvintelor, netrecute prin filtrul subiectiv al unui traducător, dar s-ar putea, la fel de bine, să fie altceva.
Am început "Trei dinți din față" nu-știu-de-ce și m-a prins. Criticii de la sfârșitul cărții nu-i acordau prea mult credit, nu păreau să îl poată integra într-o galerie anume, nici nu remarcau vreo sclipire, iar unii dintre ei sesizau "încărcătură suplimentară mai peste tot" (M. Ungureanu). Mie mi-a plăcut, totuși. Narațiunea curge foarte frumos, chiar și cu încărcătura aceea care nu prea m-a deranjat. M-au făcut să tresar o mulțime de pasaje, printre care:
Fericirea nu e interesantă ca literatura. E o lumină intensă, care, tocmai pentru că e intensă, concentrată, nu are nuanțe și pare banală.
Pitagora susținea că trebuie să existe un spațiu gol pe care-l respiră cerul. Venea cumva acum din acel spațiu gol? Se trezea încetul cu încetul la o existență nouă, într-o altă găoace a timpului. Adevărata existență, până atunci nici nu existase, fusese trăită de altcineva, se lăsase trăită, târâtă în mijlocul fi-in-ță-rii, viețuind despărțită pe silabe.
Un abur într-o oglindă e viața. Nu, nici măcar venețiană, o oglindă d-aia de lampă. Și, visând, ți se fâlfâie pe la nas posibilitatea, mai precis inevitabilul propriei evaporări. Ele fac ochiuri în tine (visele), sunt alți pori, spirituali, sufletești, imateriali, de natură ideală, mă rog, cum vrei să-i numești, prin care respiri - respiră pielea ta conștiincioasă (cu conștiință). Iată, cum intrăm în filosofie, nu mai găsim termeni potriviți și trebuie să dau în paranteză al doilea cuvânt.
Știu că am câteodată tendința să generalizez pentru roman, ca întreg, din pricina unor formulări cuceritoare. Dar merită, de data asta. Povestea în sine are ceva aparte, aproape fantastic (episodul cu fuga Olgăi din parc, cel cu Val în Delta Dunării, etc.), deși se insistă foarte mult pe ideea de realitate; personajele sunt tare interesante - Tudor, mai ales, iar contextul istoric al societății post-belice aflate în plină modificare socialist-comunistă a fost, în acest caz, interesant de urmărit. Mai e cunoscut și faptul că romanul sorescian a suferit destul de mult din pricina cenzurii, iar în ediția mea (BPT 2009), pasajele afectate erau bolduite - și asta mi-a plăcut, pentru că a făcut evidentă mentalitatea cenzorilor din acea vreme.
Poate că nu are acea sclipire pe care o dorește toată lumea, dar eu nu am căutat-o niciun moment. Am lăsat romanul să mă poarte. Și a fost bine.
Am început "Trei dinți din față" nu-știu-de-ce și m-a prins. Criticii de la sfârșitul cărții nu-i acordau prea mult credit, nu păreau să îl poată integra într-o galerie anume, nici nu remarcau vreo sclipire, iar unii dintre ei sesizau "încărcătură suplimentară mai peste tot" (M. Ungureanu). Mie mi-a plăcut, totuși. Narațiunea curge foarte frumos, chiar și cu încărcătura aceea care nu prea m-a deranjat. M-au făcut să tresar o mulțime de pasaje, printre care:
Fericirea nu e interesantă ca literatura. E o lumină intensă, care, tocmai pentru că e intensă, concentrată, nu are nuanțe și pare banală.
Pitagora susținea că trebuie să existe un spațiu gol pe care-l respiră cerul. Venea cumva acum din acel spațiu gol? Se trezea încetul cu încetul la o existență nouă, într-o altă găoace a timpului. Adevărata existență, până atunci nici nu existase, fusese trăită de altcineva, se lăsase trăită, târâtă în mijlocul fi-in-ță-rii, viețuind despărțită pe silabe.
Un abur într-o oglindă e viața. Nu, nici măcar venețiană, o oglindă d-aia de lampă. Și, visând, ți se fâlfâie pe la nas posibilitatea, mai precis inevitabilul propriei evaporări. Ele fac ochiuri în tine (visele), sunt alți pori, spirituali, sufletești, imateriali, de natură ideală, mă rog, cum vrei să-i numești, prin care respiri - respiră pielea ta conștiincioasă (cu conștiință). Iată, cum intrăm în filosofie, nu mai găsim termeni potriviți și trebuie să dau în paranteză al doilea cuvânt.
Știu că am câteodată tendința să generalizez pentru roman, ca întreg, din pricina unor formulări cuceritoare. Dar merită, de data asta. Povestea în sine are ceva aparte, aproape fantastic (episodul cu fuga Olgăi din parc, cel cu Val în Delta Dunării, etc.), deși se insistă foarte mult pe ideea de realitate; personajele sunt tare interesante - Tudor, mai ales, iar contextul istoric al societății post-belice aflate în plină modificare socialist-comunistă a fost, în acest caz, interesant de urmărit. Mai e cunoscut și faptul că romanul sorescian a suferit destul de mult din pricina cenzurii, iar în ediția mea (BPT 2009), pasajele afectate erau bolduite - și asta mi-a plăcut, pentru că a făcut evidentă mentalitatea cenzorilor din acea vreme.
Poate că nu are acea sclipire pe care o dorește toată lumea, dar eu nu am căutat-o niciun moment. Am lăsat romanul să mă poarte. Și a fost bine.
September 13, 2012
"Trei dinti din fata" e o experienta in sine. Complexitatea, greutatea romanului atinge cote superlative. Sorescu poetizeaza un univers prozaic, realizeaza o panza de aluzii, trimiteri, constatari, introspectii. Semnificatia romanului este marcata de fiecare personaj-plan. E atat de complex incat nu poate fi citit "repede", fara digresiuni, e o lectura care te oboseste, esti cand Tudor, cand Val, cautand-o pe Olga, ramai insa un Adrian. Personajele sunt atat de bine construite, dialogul atat de firesc si introspectia atat de acuta incat nu suporta comparatie in literatura romana.
July 24, 2018
Cred că de la Marin Preda nu am mai citit ceva românesc care să îmi facă atât de multă plăcere. Cinci stele, fără dubii.
July 19, 2024
Cum poate arăta un roman scris de un poet altfel decât o paralelă lirică între real și abstract în care putem desluși "frânturi" din autor în fiecare dintre protagoniști?
Prietenie, iubire, gelozie. Practic e o carte ca un vis trăit în realitate...
Prietenie, iubire, gelozie. Practic e o carte ca un vis trăit în realitate...
August 11, 2021
♡ "nu simt decât că am un curcubeu în cap... și trebuie să beau întruna apă ca să nu se evapore... și să stau în lumină ca să sclipească... să-l pot vedea"
♡ "Vina mea e că m-am băgat și-am încercat să fac imposibilul, să dau viață unei scheme, să inventez, să pompez poezia și filozofia în niște plămâni morți.[...] Te-am citit, torni borsec în sirop."
♡ "Călcăm pe fantastic și nu știm ce tălpi fantastice avem."
♡ "Amărăciunea din suflet, gâlma de amărăciune, se făcuse acolo o gâlmă, o purtă cu el ca un cangur, o canguroaică - puiul, în marsupiu. Sufletul nostru, ia te uită, are și-o gâlmă de amărăciune!, pulsa ca o inimă. O inimă în suflet nu e deloc o tautologie. Și simțea fiecare pulsație, ca și când aceasta i-ar fi luat sânge din sângele lui. Sânge din sângele meu, nu e un copil, ci o pocitanie de necaz, de nerealizare, de cai verzi pe pereți. Și l-ar fi anemiat încontinuu. Era intr-o hemoragie de melancolie, acea stare care prozaic și concentrat se numește "întors pe dos". Și am adăuga: și iarăși pe față, și iarăși pe dos."
October 11, 2022
"Există oameni care te fac să fii mândru că i-ai cunoscut, alături de ei te simți și tu mai bun, mai dăruit, și chiar ești, pentru că astfel de indivizi sunt ca magnetul, care știu să răscolească toată pilitura de fier din jurul tău, să-ți înlăture praful și rugina de pe sentimente, senzații, îți ascut auzul, văzul, nervii... Simți atunci că omul e vecin cu Dumnezeu..."
" - Nu ți se pare că viața asta are un haz nebun ?
- Multe nebunii ne-au scăpat necunoscute, spuse Olga."
"Idealul văzut de aproape îți dă un pumn în nas de ți-l face pătlăgea."
"Ceea ce crezi că e catastrofă în existența altor femei nu depășește valoarea unei griji."
"Am o cafea foarte bună, spuse el. Mi-o prăjesc eu și-o fierb în nisip. Nisipul mi-l aleg singur, de pe plaja mării. Acolo unde Dunărea se varsă în mare. E un nisip cu hieroglife."
" - Nu ți se pare că viața asta are un haz nebun ?
- Multe nebunii ne-au scăpat necunoscute, spuse Olga."
"Idealul văzut de aproape îți dă un pumn în nas de ți-l face pătlăgea."
"Ceea ce crezi că e catastrofă în existența altor femei nu depășește valoarea unei griji."
"Am o cafea foarte bună, spuse el. Mi-o prăjesc eu și-o fierb în nisip. Nisipul mi-l aleg singur, de pe plaja mării. Acolo unde Dunărea se varsă în mare. E un nisip cu hieroglife."
January 13, 2023
Deși acest roman mi s-a părut destul de dificil de parcurs, prin complexitatea sa și prin stilul inconfundabil al autorului, referindu-mă la poetica lui scriere, l-am considerat captivant, mai ales datorită manierei umoristice în care sunt prezentate crudele destine ale celor trei prieteni: Val, Tudor și Adrian.
Trăim în anii '50, într-un regim politic dificil pentru elita de intelectuali și pentru tinerii "neadaptați" sistemului, unde slujbele nu pot fi păstrate dacă îndrăznești să îți expui o părere în antiteză cu cea a superiorilor.
Sunt abordate teme precum: pretenia, iubirea, moartea, cenzura politică, arta, Sorescu defilând cu ale sale cunoștințe intelectuale.
Nu am notat-o cu punctaj maxim, deoarece unele evenimente mi s-au părut imposibile și nu am putut sa accept ideea unui numar atat de mare de coincidențe.
Alte episoade mi s-au parut aproape absurde, chiar la limita fantasticului, deși autorul insistă pe ideea realului, oferind indicii palpabile.
Personajul meu preferat rămâne Tudor Frățilă, cel batjocorit la redacție, cel timid și ghinionist în dragoste, cel dornic să-i ajute pe toți, dar mai ales cel mutilat de sistem în scopul reeducării.
Trăim în anii '50, într-un regim politic dificil pentru elita de intelectuali și pentru tinerii "neadaptați" sistemului, unde slujbele nu pot fi păstrate dacă îndrăznești să îți expui o părere în antiteză cu cea a superiorilor.
Sunt abordate teme precum: pretenia, iubirea, moartea, cenzura politică, arta, Sorescu defilând cu ale sale cunoștințe intelectuale.
Nu am notat-o cu punctaj maxim, deoarece unele evenimente mi s-au părut imposibile și nu am putut sa accept ideea unui numar atat de mare de coincidențe.
Alte episoade mi s-au parut aproape absurde, chiar la limita fantasticului, deși autorul insistă pe ideea realului, oferind indicii palpabile.
Personajul meu preferat rămâne Tudor Frățilă, cel batjocorit la redacție, cel timid și ghinionist în dragoste, cel dornic să-i ajute pe toți, dar mai ales cel mutilat de sistem în scopul reeducării.
August 24, 2017
Romanul e excelent, merită nota 10, cu atât mai mult cu cât e parte a literaturii române, ce începe să fie încurajată în ultimul timp. Peste toate, modul de a folosi înţelesul cuvintelor este o semnătură inconfundabilă a lui Sorescu, lucru ce face din Trei dinţi din faţă o reeditare de succes.
Citește continuarea aici: https://hyperliteratura.ro/trei-dinti...
Citește continuarea aici: https://hyperliteratura.ro/trei-dinti...
August 1, 2022
în capul meu Val și Olga au rămas pentru totdeauna în parc
September 4, 2024
Complexă, grea, plină de simbolistică și umor dozat acolo unde îi este locul
March 5, 2015
Genial! M-a prins de la bun inceput si chiar si mult dupa ce-am inchis-o am continuat sa-mi pun intrebari. A must-read!
September 4, 2015
Sorescu-mi insoreşte zilele...
November 27, 2023
Scris in 1978, primul roman al lui Sorescu se dovedeste o capodopera. Am plonjat in acest roman fara sa citesc nicio recenzie, fara sa fiu pregatita in niciun fel pentru ce va urma. Romanul este atipic, povestea nu este liniara, ci mai degraba sunt fragmente si perspective care povestesc o parte din viata a trei prieteni idealisti si talentati care traiesc in comunismul de la sfarsitul anilor' 50 - inceputul anilor '60 ( "Nimeni nu mai e nebun in socialism." ). Comunismul este caricaturizat prin replici, comic sau absurd de situatii (ce poate fi mai tragi-comic decat un sculptor talentat care este obligat sa lucreze la departamentul de papusi de la fabrica de cauciucuri?), insa lupa este pusa asupra destinelor protagonistilor (Val - sculptorul, Tudor - jurnalistul cu vana de scriitor realist, Adrian - poetul, Olga - sotia lui Sandru si iubita lui Val), a caror poveste le pune in evidenta caracterele, prietenia, dar mai ales idealismul.
Sorescu reuseste sa surprinda verva tinerilor, umorul lor se intalneste la tot pasul in replici amuzante ( "As bea un ceai, parca a-nceput sa ma-ntepe in dreptul inimii…poate-o dau afara…poate-o elimin." ), si - ca cititor- iti doresti din toata inima ca acestor personaje sa le mearga bine... si totusi, romanul acesta nu este unul cu un final fericit, ci unul care dezvaluie "viata ca o tentativa de omor" , cum spune Tudor, spre finalul romanului. Toti cei trei prieteni sunt loviti, toti isi pierd dintii, cu cat sunt mai idealisti, cu atat mai tare sunt raniti de viata.
"Lui Val ii picasera trei dinti din fata, ca la un meci de box, cand adversarul iti speculeaza un moment de neatentie si te izbeste cu toata puterea peste gura. […] Si dintii poate cazusera singuri- adica numai din cauza durerii sufletesti, de asta nu-ti cad dintii, nu intotdeauna, ii veni in minte imaginea copiilor, isi leaga c-o sfoara dintii si-i scot, innodand sfoara de clanta usii. Ai lui Val parca fusesera legati de-o ghiulea si aruncati in slavi cand se trasese cu tunul. "
Cartea aceasta nu este usor de citit, poate tocmai din cauza structurii ei, care este alambicata si cu focusuri inegale, insa dupa o vreme, te prinde. Fara sa iti dai seama esti captiv in curentul povestii. La final, iti dai seama ca ai citit un roman ca niciun altul.
Sorescu reuseste sa surprinda verva tinerilor, umorul lor se intalneste la tot pasul in replici amuzante ( "As bea un ceai, parca a-nceput sa ma-ntepe in dreptul inimii…poate-o dau afara…poate-o elimin." ), si - ca cititor- iti doresti din toata inima ca acestor personaje sa le mearga bine... si totusi, romanul acesta nu este unul cu un final fericit, ci unul care dezvaluie "viata ca o tentativa de omor" , cum spune Tudor, spre finalul romanului. Toti cei trei prieteni sunt loviti, toti isi pierd dintii, cu cat sunt mai idealisti, cu atat mai tare sunt raniti de viata.
"Lui Val ii picasera trei dinti din fata, ca la un meci de box, cand adversarul iti speculeaza un moment de neatentie si te izbeste cu toata puterea peste gura. […] Si dintii poate cazusera singuri- adica numai din cauza durerii sufletesti, de asta nu-ti cad dintii, nu intotdeauna, ii veni in minte imaginea copiilor, isi leaga c-o sfoara dintii si-i scot, innodand sfoara de clanta usii. Ai lui Val parca fusesera legati de-o ghiulea si aruncati in slavi cand se trasese cu tunul. "
Cartea aceasta nu este usor de citit, poate tocmai din cauza structurii ei, care este alambicata si cu focusuri inegale, insa dupa o vreme, te prinde. Fara sa iti dai seama esti captiv in curentul povestii. La final, iti dai seama ca ai citit un roman ca niciun altul.
August 24, 2020
„N-avea bagaj mult. Tudor se aștepta la cine știe ce geamantan, să nu-l poată duce, pentru că hamalii, când îi cauți, ia-i de unde nu-s, și când n-ai nevoie de ei, ți se vâră în suflet la fiecare pas. Odată o să le dau sufletul să mi-l care, să mi-l ducă.”
„Mintal... ar mai merge cum ar mai merge... nu simt decât că am un curcubeu în cap... și trebuie să beau întruna apă ca să nu se evapore... și să stau în lumină ca să sclipească... să-l pot vedea, însă din punct de vedere material și, mă rog... social, și... și eu tot cu dinții scoși.”
„Simțea – nu știu după ce – că ea trebuia să fie pe-acolo. În același oraș cu el, în aceeași viață.”
„Mintal... ar mai merge cum ar mai merge... nu simt decât că am un curcubeu în cap... și trebuie să beau întruna apă ca să nu se evapore... și să stau în lumină ca să sclipească... să-l pot vedea, însă din punct de vedere material și, mă rog... social, și... și eu tot cu dinții scoși.”
„Simțea – nu știu după ce – că ea trebuia să fie pe-acolo. În același oraș cu el, în aceeași viață.”
July 5, 2022
Era nemulțumit din nou de sine însuși - nemulțumirea de sine - asta-l rodea pe el cel mai tare. Sentimentul neîmplinirii, al ratării, al scufundării printre golurile acelea dintre pietrele de pe caldarâm pe unde crește iarba, în neant, direct în neant.
Numai dragostea îți ridică ochii spre stele, vezi că ești și tu o părticică din univers, un centru. Și fericirea lumii, echilibrul, depind și de fericirea ta, cât suflet și câtă faptă pui în iubire.
Sufletul îi era un pahar cu apă curată pe masa unui vapor în furtună.
Numai dragostea îți ridică ochii spre stele, vezi că ești și tu o părticică din univers, un centru. Și fericirea lumii, echilibrul, depind și de fericirea ta, cât suflet și câtă faptă pui în iubire.
Sufletul îi era un pahar cu apă curată pe masa unui vapor în furtună.
February 22, 2021
„UNEORI i se părea că nu mai ştie să gândească. A uitat. A uitat mecanismul. Cum se întâmplă cu ceicare paralizează: nu mai ţin minte cum, în ce fel, pe ce bază s-au mişcat până adineauri. Sau celor care lepiere glasul dintr-odată. Realitatea i se prezenta fără continuitate, iar el stătea în faţa ei holbat, cu aceaexpresie tâmpă a omului care primeşte o lovitură puternică în plex şi zice: ha! Ori poate să exclame: ha!fără nicio lovitură. Cazul lui. Ceea ce era mai periculos era că faţa îi exprima totuşi, în astfel demomente, inteligenţă (nu chiar atâta cât ar fi fost el dispus să vadă în oglindă), cu atât mai expresivă, cucât el era mai static în gândire. Stătut în gândire. Inteligenţă statică. De aceea, trebuie să mă feresc de ceicare par. Dau cu parul, cu părerea.”
July 12, 2020
Cuvintele se împletesc cu apa, cu peștii, cu moartea, cu viața. În ediția necenzurată se dezvăluie încetișor o viață mestecată lent de comunsimul timpului, o lume prozaică protejând suflete aflate pe muchia patologicului; un patologic de vis, însă, mascat de glume subversive. E o realitate absurdă povestită în tihnă, dar care întâlnește în punctele de intensitate maximă, oniricul electrizant. O operă de artă, o metamorfozare a tragismului (al omului, al timpului, al existenței etc), am lăcrimat citind ultima frază.
January 31, 2017
Un întreg univers în sine, frumos de încurcat și încurcat de frumos, în care rămâi, din inerție, multă vreme după terminarea cărții. De la substraturi la dialoguri, totul e viu, plânge și râde.
Ca fapt divers, e interesant de observat și modul în care a acționat cenzura regimului asupra textului, prin diferențele dintre manuscrisul inițial și varianta finală publicată.
Ca fapt divers, e interesant de observat și modul în care a acționat cenzura regimului asupra textului, prin diferențele dintre manuscrisul inițial și varianta finală publicată.
February 6, 2018
"Vina mea e că m-am băgat și-am încercat să fac imposibilul, să dau viață unei scheme, să inventez, să pompez poezia și filozofia în niște plămâni morți."
Trei dinți din față, pot spune, a fost o carte impresionantă, mai ales din punct de vedere stilistic. Marin Sorescu merită mult apreciat pentru această performanță literară. Chiar dacă firul narativ nu a fost uimitor, limbajul, motivele și chiar și personajele sunt sublime.
În primul rând, ritmul romanului este unul destul de lent, înțesat de pasaje descriptive sau introspective, care pot plictisi unii cititori. De-a lungul celor 700 de pagini, trebuie să recunosc că au fost momente în care ajungeam să citesc schematic pentru a parcurge narațiunea mai ușor.
Totuși, autorul reușește să compenseze aceasta prin plasarea strategică a unor momente cheie, de intensitate mare, care hrănesc curiozitatea cititorului mai departe, așa că lectura rămâne relativ fluidă.
Personal, am găsit scene care m-au captivat îndeplin, eu reușind să le simt intensitatea străpungându-mi până și buricele degetelor. Momentul sculpturii Olgăi m-a făcut să caut lutul în mâinile mele, să vreau să zămislesc ceva real, tangibil. În acel moment, Val Tomiță transforma abstractul în fizic, își transpunea iubirea în lut, iar lutul la rândul lui devenea adorație, o comoară cu un destin tragic. Rezumând, propria creație a sculptorului va ajunge să se revarse tot asupra lui. A doua scenă, pe care am resimțit-o prea tare și care mi-a paralizat atenția asupra paginii este scena înecului lui Tudor Frățilă din butoi.
La nivelul personajelor, nu am putut să simt anumite construcții individualizate, fapt ce îmi dă impresia (verificată și in prefață) cum că cei trei protagoniști ai operei (Val Tomiță, Tudor Frățilă, Adrian Ploscaru) reprezintă fiecare câte o proiecție a autorului asupra anumitor inspirații, principii sau exagerări. Val este sculptorul încornorat, aspirant la mai mult, mai real, mai tare, chiar dacă această propoziție nu îi încarează toate nuanțele. ("Viața trebuie trasă in piept, trebuie să te amesteci, să trăiești cu intensitate, să nu fii spectatorul cu bilet de favoare al vieții, ci eroul.") Momentele lui cu Olga ies din perimetrul conștientului și ating puncte cerestre, dar goale în intensitate doar pentru că nu pot fi înscrise în cotidian. Adrian este un personaj normal, inspirat de prietenii săi dar cu o realitate ancorată adânc în faptele de zi cu zi, inclusiv in prietenia cu cei doi. ("Felul natural al omului, modul lui de a fi,e dat, fixat, cum fixezi aparatul de radio la un anumit post, pentru o semipercepție a lumii: adică simțurile înregistrează fenomenele, senzațiile din afară ca într-un somn, prinzând doar foarte puțin din ele, din semnificația lor. Asta se cheamă "normal", căci așa pricep cei mai mulți, majoritatea zdrobitoare.") Tudor mi s-a părut cel mai ambiguu personaj pentru faptul că evada din tiparele primei impresii la fiecare nou pasaj introspectiv. Acesta devenea încet dar sigur materializarea literară a unui om ușor peste normalitate, care a trecut bariera superficialului și își descoperă singur propriul univers, dincolo de viu.
Personajele secundare, de asemenea, devin motive importante ale operei. Pe lângă Șandru, personaj scrupulos dar bun într-o limită, și pe lângă Olga, care ar fi putut fi într-adevăr construită mai complex din prisma vieții femeilor în acea perioada, Mițache este un personaj al cărui traseu consituie un nou interes, bine venit pe lângă conflictele principale ale romanului. Începând ca personaj secundar, ascuns în umbra celorlalți și ducând o viață exterioară uscată, tumultul său interior ajunge să explodeze cu ajutorul sentimentelor de paranoie, anxietate și alterare, posibil sufleteacă.
Al doilea cel mai predominant mod de expunere, dialogul reprezintă conturarea discretă a personajelor în ochii cititorului. Rar divagat, deseori succint, costrucția sa întărește autenticitatea celor implicați, iar în același timp evidențiază meritele lui Marin Sorescu în materie de stil. Preluând valori dramatice, emoționale, conflictuale sau chiar comice, folosirea dialogului oferă romanului fiecare din aceste particularități, readucând la viață, călind chiar, sentimentele înveșmântate în retrospecție. ("Între noi va exista întotdeauna un mort." - Tudor către Olga, în baia comunală, momentul infarctului unui necunoscut care îi "asculta")
Un punct foarte bun întâlnit în operă este introducerea subtilă a anumitor ideologii filozofice. Pe lângă dragostea nebună după viață a lui Val (ce urmează a fi deturnată când acesta se refugiază pe ascuns în peșteră alături de sculpturi adevărate - stalactite și stalagmite), curentul existențialist este numit de mai multe ori, atât prin referințe la filozoful francez Albert Camus, cât și prin explicarea motivelor emoționale a personalității lui Tudor. ("Criza fusese depășită. Adică ieșisem victorios din existențialism - fără să îi cunosc atunci pe filozofii existențialiști - și intrasem în existență, întărit, călit.")
În altă ordine de idei, spre norocul meu, varianta citită de mine este necenzurată și chiar marcând lipsurile date de comunism prin bold. Astfel, am fost surprinsă de alegerile făcute de cenzor în numeroase momente. Deși mă așteptam ca referințele la slăbiciunile partidului să fie omise, nu m-am așteptat ca subiecte precum sexul, profanitățile sau violența să fie de-a dreptul tăiate din manuscript, ceea ce e doar dezamăgitor pentru un cititor înfocat.
Cea mai mare bucurie pe care mi-o poate aduce orice operă literară este stabilirea unui motiv literar unic, puternic și cu impact. Asta au reprezentat pentru mine "Cei trei dinți din față", motiv explicat de autor ca și capacitatea unui individ de a mușca din realitate. Dur, dar frumos, întâlnit atât la finalul romanului la Val Tomiță, dinți care poate i-au căzut datorită tuturor suferințelor din ultima vreme, dar și la Mițache. Astfel, pierzându-și dinții, ambele personaje au întrerupt tragic contactul cu realitatea cotidiană.
Mi-a fost foarte greu de a începe această recenzie, dar dupa două ore și jumătate în care nu m-am mai putut opri, este gata. Din această cauză, nu pot să îi dau cărții mai puțin de 5 stele.
"Orice revoluție, în iureșul ei nestăvilit, odată cu gunoaiele, cu pleava, cu vechiul care trebuia spulberat, mai spulberă din greșeală și valori autentice."
"Ce e bătrânețea? O arhitectură de boli care se dezvoltă unele din altele."
"A nu-ți cunoaște semnul existenței, condiția existenței, înseamnă a trăi sub semnul nimicului, în afara universului. Înseamnă a-ți jefui chiar timpul tău interior."
"Vina mea e că m-am băgat și-am încercat să fac imposibilul, să dau viață unei scheme, să inventez, să pompez poezia și filozofia în niște plămâni morți."
"Societatea nu suportă alunecările, nu îngăduie derive individuale. Ea cere individului responsabilitate, luciditate. Și noi trebuie să dăm înmiit."
"Dă-i societății aripi și le va arde pe rug. E învățată să meargă de-a bușilea, să meargă pe picioroange. N-are nevoie de aripile tale."
"Adică la nivel de maestru, trebuie să te cobori, din când în când, la cel de ucenic nebăgat în seamă, ca să-ți ascuți simțurile, să te reîncarci cu sentimente, cu venin, cu furie, ură, dragoste, sete de a pleca și de a te întoarce. (Jurnal II, ed.cit.p. 123)" Marin Sorescu, vorbind despre cum această carte l-a readus la începuturile carierei sale literare.
Trei dinți din față, pot spune, a fost o carte impresionantă, mai ales din punct de vedere stilistic. Marin Sorescu merită mult apreciat pentru această performanță literară. Chiar dacă firul narativ nu a fost uimitor, limbajul, motivele și chiar și personajele sunt sublime.
În primul rând, ritmul romanului este unul destul de lent, înțesat de pasaje descriptive sau introspective, care pot plictisi unii cititori. De-a lungul celor 700 de pagini, trebuie să recunosc că au fost momente în care ajungeam să citesc schematic pentru a parcurge narațiunea mai ușor.
Totuși, autorul reușește să compenseze aceasta prin plasarea strategică a unor momente cheie, de intensitate mare, care hrănesc curiozitatea cititorului mai departe, așa că lectura rămâne relativ fluidă.
Personal, am găsit scene care m-au captivat îndeplin, eu reușind să le simt intensitatea străpungându-mi până și buricele degetelor. Momentul sculpturii Olgăi m-a făcut să caut lutul în mâinile mele, să vreau să zămislesc ceva real, tangibil. În acel moment, Val Tomiță transforma abstractul în fizic, își transpunea iubirea în lut, iar lutul la rândul lui devenea adorație, o comoară cu un destin tragic. Rezumând, propria creație a sculptorului va ajunge să se revarse tot asupra lui. A doua scenă, pe care am resimțit-o prea tare și care mi-a paralizat atenția asupra paginii este scena înecului lui Tudor Frățilă din butoi.
La nivelul personajelor, nu am putut să simt anumite construcții individualizate, fapt ce îmi dă impresia (verificată și in prefață) cum că cei trei protagoniști ai operei (Val Tomiță, Tudor Frățilă, Adrian Ploscaru) reprezintă fiecare câte o proiecție a autorului asupra anumitor inspirații, principii sau exagerări. Val este sculptorul încornorat, aspirant la mai mult, mai real, mai tare, chiar dacă această propoziție nu îi încarează toate nuanțele. ("Viața trebuie trasă in piept, trebuie să te amesteci, să trăiești cu intensitate, să nu fii spectatorul cu bilet de favoare al vieții, ci eroul.") Momentele lui cu Olga ies din perimetrul conștientului și ating puncte cerestre, dar goale în intensitate doar pentru că nu pot fi înscrise în cotidian. Adrian este un personaj normal, inspirat de prietenii săi dar cu o realitate ancorată adânc în faptele de zi cu zi, inclusiv in prietenia cu cei doi. ("Felul natural al omului, modul lui de a fi,e dat, fixat, cum fixezi aparatul de radio la un anumit post, pentru o semipercepție a lumii: adică simțurile înregistrează fenomenele, senzațiile din afară ca într-un somn, prinzând doar foarte puțin din ele, din semnificația lor. Asta se cheamă "normal", căci așa pricep cei mai mulți, majoritatea zdrobitoare.") Tudor mi s-a părut cel mai ambiguu personaj pentru faptul că evada din tiparele primei impresii la fiecare nou pasaj introspectiv. Acesta devenea încet dar sigur materializarea literară a unui om ușor peste normalitate, care a trecut bariera superficialului și își descoperă singur propriul univers, dincolo de viu.
Personajele secundare, de asemenea, devin motive importante ale operei. Pe lângă Șandru, personaj scrupulos dar bun într-o limită, și pe lângă Olga, care ar fi putut fi într-adevăr construită mai complex din prisma vieții femeilor în acea perioada, Mițache este un personaj al cărui traseu consituie un nou interes, bine venit pe lângă conflictele principale ale romanului. Începând ca personaj secundar, ascuns în umbra celorlalți și ducând o viață exterioară uscată, tumultul său interior ajunge să explodeze cu ajutorul sentimentelor de paranoie, anxietate și alterare, posibil sufleteacă.
Al doilea cel mai predominant mod de expunere, dialogul reprezintă conturarea discretă a personajelor în ochii cititorului. Rar divagat, deseori succint, costrucția sa întărește autenticitatea celor implicați, iar în același timp evidențiază meritele lui Marin Sorescu în materie de stil. Preluând valori dramatice, emoționale, conflictuale sau chiar comice, folosirea dialogului oferă romanului fiecare din aceste particularități, readucând la viață, călind chiar, sentimentele înveșmântate în retrospecție. ("Între noi va exista întotdeauna un mort." - Tudor către Olga, în baia comunală, momentul infarctului unui necunoscut care îi "asculta")
Un punct foarte bun întâlnit în operă este introducerea subtilă a anumitor ideologii filozofice. Pe lângă dragostea nebună după viață a lui Val (ce urmează a fi deturnată când acesta se refugiază pe ascuns în peșteră alături de sculpturi adevărate - stalactite și stalagmite), curentul existențialist este numit de mai multe ori, atât prin referințe la filozoful francez Albert Camus, cât și prin explicarea motivelor emoționale a personalității lui Tudor. ("Criza fusese depășită. Adică ieșisem victorios din existențialism - fără să îi cunosc atunci pe filozofii existențialiști - și intrasem în existență, întărit, călit.")
În altă ordine de idei, spre norocul meu, varianta citită de mine este necenzurată și chiar marcând lipsurile date de comunism prin bold. Astfel, am fost surprinsă de alegerile făcute de cenzor în numeroase momente. Deși mă așteptam ca referințele la slăbiciunile partidului să fie omise, nu m-am așteptat ca subiecte precum sexul, profanitățile sau violența să fie de-a dreptul tăiate din manuscript, ceea ce e doar dezamăgitor pentru un cititor înfocat.
Cea mai mare bucurie pe care mi-o poate aduce orice operă literară este stabilirea unui motiv literar unic, puternic și cu impact. Asta au reprezentat pentru mine "Cei trei dinți din față", motiv explicat de autor ca și capacitatea unui individ de a mușca din realitate. Dur, dar frumos, întâlnit atât la finalul romanului la Val Tomiță, dinți care poate i-au căzut datorită tuturor suferințelor din ultima vreme, dar și la Mițache. Astfel, pierzându-și dinții, ambele personaje au întrerupt tragic contactul cu realitatea cotidiană.
Mi-a fost foarte greu de a începe această recenzie, dar dupa două ore și jumătate în care nu m-am mai putut opri, este gata. Din această cauză, nu pot să îi dau cărții mai puțin de 5 stele.
"Orice revoluție, în iureșul ei nestăvilit, odată cu gunoaiele, cu pleava, cu vechiul care trebuia spulberat, mai spulberă din greșeală și valori autentice."
"Ce e bătrânețea? O arhitectură de boli care se dezvoltă unele din altele."
"A nu-ți cunoaște semnul existenței, condiția existenței, înseamnă a trăi sub semnul nimicului, în afara universului. Înseamnă a-ți jefui chiar timpul tău interior."
"Vina mea e că m-am băgat și-am încercat să fac imposibilul, să dau viață unei scheme, să inventez, să pompez poezia și filozofia în niște plămâni morți."
"Societatea nu suportă alunecările, nu îngăduie derive individuale. Ea cere individului responsabilitate, luciditate. Și noi trebuie să dăm înmiit."
"Dă-i societății aripi și le va arde pe rug. E învățată să meargă de-a bușilea, să meargă pe picioroange. N-are nevoie de aripile tale."
"Adică la nivel de maestru, trebuie să te cobori, din când în când, la cel de ucenic nebăgat în seamă, ca să-ți ascuți simțurile, să te reîncarci cu sentimente, cu venin, cu furie, ură, dragoste, sete de a pleca și de a te întoarce. (Jurnal II, ed.cit.p. 123)" Marin Sorescu, vorbind despre cum această carte l-a readus la începuturile carierei sale literare.
October 14, 2025
Aș spune că se vede din firul narativ cum au curs anii în care acest roman s-a scris. Pentru că, trecând peste caracteristicul umoristico-tragic sorescian, nu văd cum altfel ai sări de la banalități diurne, la Ciorogârla - ca episod descriptiv despre viața idilică a satului copilăresc, la alunecări frecvente spre erudiție și dezbateri aprinse de specialitate în care intenționat au fost strecurate erori, la escapade în deltă sau rememorări din studenția-n târgul ieșean. De prea multe ori când am închis cartea, am rămas cu o compătimire strașnică a eroului mereu învins de context, știrbit din cauza lipsei imediate de reacție.
În dimineața aceea, la redacție, printre altele, Tudor îi făcuse și serviciul promis atunci la cârciumă. Îl rugase la telefon pe șeful lui Șandru să fie atent cu el, că nu e un om rău. Tudor era foarte săritor când era vorba să ajute pe altcineva. Dacă-i cerea cineva un medicament pe care nu-l putea găsi decât în străinătate, făcea pe dracu-n patru și, punând în funcțiune tot felul de relații, uneori chiar umilindu-se și acceptând contraservicii mărunte, izbutea să i-l procure. În schimb, pentru el, dacă-i trebuia un antinevralgic, umbla o lună până să-l găsească. El vedea părțile bune la fiecare om, asta îi sărea lui în ochi întâi - ce avea individul mai ales. Își cultiva latura asta: descoperirea părților pozitive ale oamenilor. Și-o cultiva vast și sistematic, tocmai din cauza spiritului său critic extrem de dezvoltat, care, lăsat la voia întâmplării, adică dacă i se dădea frâu, ar fi făcut praf și pulbere din oricine, oricât de plin de calități. Semizeu să fi fost, și-l desființa în trei minute, îl rădea. Îi găsea călcâiul lui Ahile și-ncepea să-l roadă de acolo. Asta ar fi însemnat desființarea universului, încetul cu încetul...Iar spiritul distructiv ar fi ajuns, până la urmă, la el însuși... [Marin Sorescu]
March 20, 2024
Un roman de o inteligență sclipitoare, plin de ironii, aluzii, jocuri de cuvinte, observații realiste, referințe literare, istorice. Marin Sorescu demonstrează o cunoaștere a ființei omenești din toate unghiurile posibile.
Val Tomiță, un sculptor promițător, pare că și-a găsit muza în Olga, femeie căsătorită și decisă să-și lase bărbatul pentru ceea ce pare a fi iubirea vieții, în sfârșit. Hotărâtă să taie nodul gordian, Olga pune la cale o întâlnire prin care amantul să aibă șansa de a o cere de nevastă de la soț. Val, fire prietenoasă, își implică și prietenii în micul război al "Troiei".
"E bine să ai prieteni. Și Dumnezeu depinde de contemporanii săi. Gândiți-vă la Isus, a atârnat de ăla, de ălălalt, du-te la Ana, du-te la Caiafa...Dacă erau alții, avea alt destin."
Din momentul întâlnirii celor doi, totul ia o turnură tragi-comică, un tăvălug ce îi prinde pe toți într-o învălmășeală supra-realistă, apoi îi lasă, iar îi prinde. Olga, bulversată de ce i se întâmplă, dispare și îi pune pe toți pe jar.
"- Nu mă interesează de ce-a fugit de bărbatu-său, asta îl privește pe el ca soț legal. Mă doare doar de ce-a fugit de la mine, ilegalistul."
Cartea m-a dus cu gândul la "Maestrul și Margareta", dar e mult mai bună. Pentru mine, este una dintre cele mai bune cărți citite vreodată, dacă nu chiar cea mai bună.
"Fii, domnule, îngăduitor cu dobitocii, nu-ți pune sufletul pe masă, că se șterg cu el la nas, crezând că e față de masă."
"...atitudinea lui ciudată, rece oarecum, de stalactită care-și calculează picăturile."
"Ce este bătrânețea? O arhitectură de boli care se dezvoltă unele din altele."
Val Tomiță, un sculptor promițător, pare că și-a găsit muza în Olga, femeie căsătorită și decisă să-și lase bărbatul pentru ceea ce pare a fi iubirea vieții, în sfârșit. Hotărâtă să taie nodul gordian, Olga pune la cale o întâlnire prin care amantul să aibă șansa de a o cere de nevastă de la soț. Val, fire prietenoasă, își implică și prietenii în micul război al "Troiei".
"E bine să ai prieteni. Și Dumnezeu depinde de contemporanii săi. Gândiți-vă la Isus, a atârnat de ăla, de ălălalt, du-te la Ana, du-te la Caiafa...Dacă erau alții, avea alt destin."
Din momentul întâlnirii celor doi, totul ia o turnură tragi-comică, un tăvălug ce îi prinde pe toți într-o învălmășeală supra-realistă, apoi îi lasă, iar îi prinde. Olga, bulversată de ce i se întâmplă, dispare și îi pune pe toți pe jar.
"- Nu mă interesează de ce-a fugit de bărbatu-său, asta îl privește pe el ca soț legal. Mă doare doar de ce-a fugit de la mine, ilegalistul."
Cartea m-a dus cu gândul la "Maestrul și Margareta", dar e mult mai bună. Pentru mine, este una dintre cele mai bune cărți citite vreodată, dacă nu chiar cea mai bună.
"Fii, domnule, îngăduitor cu dobitocii, nu-ți pune sufletul pe masă, că se șterg cu el la nas, crezând că e față de masă."
"...atitudinea lui ciudată, rece oarecum, de stalactită care-și calculează picăturile."
"Ce este bătrânețea? O arhitectură de boli care se dezvoltă unele din altele."
February 8, 2022
„Există oameni care te fac să fii mândru că i-ai cunoscut, alături de ei te simți și tu mai bun, mai dăruit și chiar ești, pentru că astfel de indivizi sunt ca magnetul, care știu să răscolească toată pilitura de fier din jurul tău, să-ți înlăture praful și rugina de pe sentimente și senzații, îți ascut auzul, văzul, nervii... simți atunci că omul e vecin cu Dumnezeu, că Dumnezeu e un prototip al lui, e insul de lângă tine, dacă nu chiar tu însuți, aruncat în ideal”
„Creatorul e ca femeia însărcinată și întocmai ca aceasta trebuie să simtă un nod în gât, adică luni de zile să aibă impresia că-i rămâne un dumicat în gât, o coajă de măr, ceva, și totodată să prezinte fenomenele proprii: grețuri, vărsături, amețeli etc. Astea îi dau dreptul să se creadă gestând, adică e ceva în el care se coace. Așa e creația. Apoi, creatorul e și de-un egoism îngrozitor - pentru că puiul trebuie păstrat cu orice preț, cu orice sacrificiu”
„Tudor se miră de ciudata continuitate a lucrurilor, de firele nevăzute care se înnoadă și se deznoadă pe nesimțite în jurul nostru, că baia de mister în care se scaldă existența noastră efemeră e luminată de peste tot de mii și mii de reflectoare. Nu meditase el asupra frumuseții corpului omenesc, cel al femeii - acum o jumătate de oră - în fața chioșcului? Și iată, își auzea gândurile rostite de o altă gură”
„Femeile simt nevoia să se justifice, chiar față de ele însele, găsind motivarea unui sentiment nou în faptul că le-a ieșit de la inimă celălalt, ca și când lucrurile acestea ar avea vreo legătură ori s-ar exclude riguros științific”
„Așa sunt toți la început, superinteresantisimi, niște enigme ne'splicate, ciudățeniile pământului, munți de calități, piscuri de caracter, umpluți cu calități, tocate mărunt, ca să încapă cât mai multe. (...) Până la urmă, când te-ai dezmeticit, vezi că toți sunt niște porci”
„Tinerii logodnici - în perioada respectivă - ar trebui ținuți în niște rezervații, să se probeze. Ce e foarte ciudat, izbucni ea, o femeie probează o rochie până o înnebunește, o înnebunește și pe croitoreasă cu mofturile și ajustările, iar, când e să se mărite, merge așa, cu ochii închiși”
„Să introducem iubirea încă din școală, materie obligatorie, ca matematicile și limbile străine”
„Aproape toți erau îndrăgostiți de ea, la diverse temperaturi de fierbere, și o amuza că poate provoca provoca lumii acesteia o mică suferință”
„Până mai adineauri încă ezitase. Se aflase în acea situație-cheie, încărcată de toate posibilitățile, când depinzi de cel mai mic impuls din afară, și hotărârea pe care o iei atârnă de faptul că tocmai în momentul acela vânzătorul de ziare strigă „Avem cuvinte încrucișate”.”
„Nu e cazul să faci striptease cu sentimentele toată ziua buna ziua, mai ales când cei cărora te adresezi sunt atât de limitați”
„Întrebându-se dacă mai merită să te îndrăgostești, să mai investești electricitate și particule de mister din care e format sufletul în ceva de-a doua sau a treia mână”
„Exploziile noastre, oricât de formidabil ar începe, se transformă într-un fâs!”
„Orice ideal poartă în sine germenele propriei distrugeri”
„E un copil - se gândi - încă un copil. Era și o laudă, dar însemna și-o mică, mică de tot deziluzie. Ăștia (adică bărbații) ori sunt prea fragezi, ori sunt răscopți. Ți se prezintă ori copii de țâță, ori răscopți”
„Extaz ridicat la autocunoaștere”
„Olga își amintea momente din viața ei, dându-le acum o cu totul altă interpretare, gâsindu-le adică semnificative”
„(Despre Val) Ce-i ieșea pe gură era exact și inexact în același timp. Dar oare asta nu înseamnă însăși capacitatea de a crea?(...) farmecul personalității lui proteice! Nu știai de unde va apuca realitatea, cum o va „mușca”, ce va înghiți și ce va arunca din ea. De aici și umorul său atât de spontan și cuceritor (...) trebuie să te amesteci, să trăiești cu intensitate, să nu fii spectatorul cu bilet de favoare a vieții, ci eroul - sau măcar actorul ei, cel care își improvizează singur replicile”
„Iartă-mă, am mâncărime la geniu”
„Chicoteau amândoi din orice fleac, erau într-o stare aproape anormală, când cuvintele cele mai banale ori gesturile care altă dată te fac să roșești, ți se par extraordinare, încărcate de semnificații adânci, îți dezvelesc altă față a lucrurilor. Într-un cuvânt, erau fericiți”
„Cât de puține lucruri știm unii despre alții”
„Regretă că nu se făcuse medic, ar fi avut ocazia să fie mai aproape de viață. Arta e totuși o abstracțiune”
(la Ciogârla) „Să gâdile puțin stratul profund, matricea”
„Nu cu lucruri vagi și aluzii cucerești o fată! Trebuie procedat direct, chiar brutal”
„Asta este viața noastră, a tuturora. În fond, suntem îngrozitor de nenorociți și ne scufundăm în banal și trivialitate. Și ceea ce e cumplit, și mai cumplit, e că nu ai cum să te sustragi acestor legi ale firii, acestor lanțuri care îți atârnă de suflet încă de când te naști”
„Cunoașteți teoria cu cutele timpului? Timpul care curge într-o singură direcție... și e ireversibil, știm cu toții - are niște meandre în curgerea, prelungirea aceasta a lui. Nu că s-ar întoarce, nu există întoarcere, dar... undeva se face o buclă. Și se întâmplă că oamenii trăiesc în epoci diferite să se atingă din cauza acestei bucle, având pentru câteva clipe... zile, luni, sentimentul că sunt contemporani. Deodată, s-a terminat bucla, și fiecare se pomenește aruncat în secolul respectiv, păstrând amintiri vagi despre celălalt... și rămânând cu senzația unei neîmpliniri...”
„Numai dragostea îți ridică ochii spre stele, vezi că ești și tu o părticică din univers, un centru”
„O lună de miere... uite-o sus... e plină toată de urși, ca un bârlog zgârâie-nori... așa, lingeți-vă pe bot, fraților”
„Moartea, spune un filosof grec, nici nu există, pentru că, atâta vreme cât trăiești, nu are sens pentru tine, iar când vine ea, nu mai ești tu”
„Nu-mi pare rău că te-am întâlnit. Murdăria dumitale m-a limpezit. Meritam una ca asta. Cred că oamenii întâlnesc în viață întotdeauna ceea ce merită, dacă au destul cap să tragă învățăminte , totul are sens”
„Tudor se gândi cu spaimă fericită că soarta lui e oarecum pecetluită”
„Citirea ziarelor, care au menirea de-a te ține într-o încordare arificială”
„Fericirea nu e interesantă ca literatura. E o lumină intensă, care, tocmai pentru că e intensă, concentrată, nu are nuanțe și pare banală. Însă Tudor nu mai voia, îi era lehamite de imaginea literară, năzuia să trăiască pur și simplu, ieșit din coordonate, ca un animal. Se simțea bine, ca animalul din tufiș, na, își dădu seama că femeile, atunci când vor, știu să facă în așa fel încât să uiți și cum te cheamă, să uiți de Dumnezeu, să uiți de natură... un lapsus generalizat”
„Vă uitați la televizor, viața o primiți filtrată prin ecran”
„Copilul însă mi-a redat echilibrul, m-a adus cu picioarele pe pământ, găsindu-mi o preocupare. Să nu râzi, copiii regenerează, iei viața de la cap, odată cu ei”
„Nu avea pe față decât câteva zbârcituri înmuiate în crema unui zâmbet continuu, care îi dădea expresia de fericire melancolică a unui liliac înflorit a doua oară”
„Nu are pic de geniu. Ai vrut să ceva ieșit din comun, un tip, mă rog, faimos, care să-ți gâdile orgoliul, gândindu-te că, uite, omul despre care se vorbește atâta este al tău, numai al tău”
„Creatorul e ca femeia însărcinată și întocmai ca aceasta trebuie să simtă un nod în gât, adică luni de zile să aibă impresia că-i rămâne un dumicat în gât, o coajă de măr, ceva, și totodată să prezinte fenomenele proprii: grețuri, vărsături, amețeli etc. Astea îi dau dreptul să se creadă gestând, adică e ceva în el care se coace. Așa e creația. Apoi, creatorul e și de-un egoism îngrozitor - pentru că puiul trebuie păstrat cu orice preț, cu orice sacrificiu”
„Tudor se miră de ciudata continuitate a lucrurilor, de firele nevăzute care se înnoadă și se deznoadă pe nesimțite în jurul nostru, că baia de mister în care se scaldă existența noastră efemeră e luminată de peste tot de mii și mii de reflectoare. Nu meditase el asupra frumuseții corpului omenesc, cel al femeii - acum o jumătate de oră - în fața chioșcului? Și iată, își auzea gândurile rostite de o altă gură”
„Femeile simt nevoia să se justifice, chiar față de ele însele, găsind motivarea unui sentiment nou în faptul că le-a ieșit de la inimă celălalt, ca și când lucrurile acestea ar avea vreo legătură ori s-ar exclude riguros științific”
„Așa sunt toți la început, superinteresantisimi, niște enigme ne'splicate, ciudățeniile pământului, munți de calități, piscuri de caracter, umpluți cu calități, tocate mărunt, ca să încapă cât mai multe. (...) Până la urmă, când te-ai dezmeticit, vezi că toți sunt niște porci”
„Tinerii logodnici - în perioada respectivă - ar trebui ținuți în niște rezervații, să se probeze. Ce e foarte ciudat, izbucni ea, o femeie probează o rochie până o înnebunește, o înnebunește și pe croitoreasă cu mofturile și ajustările, iar, când e să se mărite, merge așa, cu ochii închiși”
„Să introducem iubirea încă din școală, materie obligatorie, ca matematicile și limbile străine”
„Aproape toți erau îndrăgostiți de ea, la diverse temperaturi de fierbere, și o amuza că poate provoca provoca lumii acesteia o mică suferință”
„Până mai adineauri încă ezitase. Se aflase în acea situație-cheie, încărcată de toate posibilitățile, când depinzi de cel mai mic impuls din afară, și hotărârea pe care o iei atârnă de faptul că tocmai în momentul acela vânzătorul de ziare strigă „Avem cuvinte încrucișate”.”
„Nu e cazul să faci striptease cu sentimentele toată ziua buna ziua, mai ales când cei cărora te adresezi sunt atât de limitați”
„Întrebându-se dacă mai merită să te îndrăgostești, să mai investești electricitate și particule de mister din care e format sufletul în ceva de-a doua sau a treia mână”
„Exploziile noastre, oricât de formidabil ar începe, se transformă într-un fâs!”
„Orice ideal poartă în sine germenele propriei distrugeri”
„E un copil - se gândi - încă un copil. Era și o laudă, dar însemna și-o mică, mică de tot deziluzie. Ăștia (adică bărbații) ori sunt prea fragezi, ori sunt răscopți. Ți se prezintă ori copii de țâță, ori răscopți”
„Extaz ridicat la autocunoaștere”
„Olga își amintea momente din viața ei, dându-le acum o cu totul altă interpretare, gâsindu-le adică semnificative”
„(Despre Val) Ce-i ieșea pe gură era exact și inexact în același timp. Dar oare asta nu înseamnă însăși capacitatea de a crea?(...) farmecul personalității lui proteice! Nu știai de unde va apuca realitatea, cum o va „mușca”, ce va înghiți și ce va arunca din ea. De aici și umorul său atât de spontan și cuceritor (...) trebuie să te amesteci, să trăiești cu intensitate, să nu fii spectatorul cu bilet de favoare a vieții, ci eroul - sau măcar actorul ei, cel care își improvizează singur replicile”
„Iartă-mă, am mâncărime la geniu”
„Chicoteau amândoi din orice fleac, erau într-o stare aproape anormală, când cuvintele cele mai banale ori gesturile care altă dată te fac să roșești, ți se par extraordinare, încărcate de semnificații adânci, îți dezvelesc altă față a lucrurilor. Într-un cuvânt, erau fericiți”
„Cât de puține lucruri știm unii despre alții”
„Regretă că nu se făcuse medic, ar fi avut ocazia să fie mai aproape de viață. Arta e totuși o abstracțiune”
(la Ciogârla) „Să gâdile puțin stratul profund, matricea”
„Nu cu lucruri vagi și aluzii cucerești o fată! Trebuie procedat direct, chiar brutal”
„Asta este viața noastră, a tuturora. În fond, suntem îngrozitor de nenorociți și ne scufundăm în banal și trivialitate. Și ceea ce e cumplit, și mai cumplit, e că nu ai cum să te sustragi acestor legi ale firii, acestor lanțuri care îți atârnă de suflet încă de când te naști”
„Cunoașteți teoria cu cutele timpului? Timpul care curge într-o singură direcție... și e ireversibil, știm cu toții - are niște meandre în curgerea, prelungirea aceasta a lui. Nu că s-ar întoarce, nu există întoarcere, dar... undeva se face o buclă. Și se întâmplă că oamenii trăiesc în epoci diferite să se atingă din cauza acestei bucle, având pentru câteva clipe... zile, luni, sentimentul că sunt contemporani. Deodată, s-a terminat bucla, și fiecare se pomenește aruncat în secolul respectiv, păstrând amintiri vagi despre celălalt... și rămânând cu senzația unei neîmpliniri...”
„Numai dragostea îți ridică ochii spre stele, vezi că ești și tu o părticică din univers, un centru”
„O lună de miere... uite-o sus... e plină toată de urși, ca un bârlog zgârâie-nori... așa, lingeți-vă pe bot, fraților”
„Moartea, spune un filosof grec, nici nu există, pentru că, atâta vreme cât trăiești, nu are sens pentru tine, iar când vine ea, nu mai ești tu”
„Nu-mi pare rău că te-am întâlnit. Murdăria dumitale m-a limpezit. Meritam una ca asta. Cred că oamenii întâlnesc în viață întotdeauna ceea ce merită, dacă au destul cap să tragă învățăminte , totul are sens”
„Tudor se gândi cu spaimă fericită că soarta lui e oarecum pecetluită”
„Citirea ziarelor, care au menirea de-a te ține într-o încordare arificială”
„Fericirea nu e interesantă ca literatura. E o lumină intensă, care, tocmai pentru că e intensă, concentrată, nu are nuanțe și pare banală. Însă Tudor nu mai voia, îi era lehamite de imaginea literară, năzuia să trăiască pur și simplu, ieșit din coordonate, ca un animal. Se simțea bine, ca animalul din tufiș, na, își dădu seama că femeile, atunci când vor, știu să facă în așa fel încât să uiți și cum te cheamă, să uiți de Dumnezeu, să uiți de natură... un lapsus generalizat”
„Vă uitați la televizor, viața o primiți filtrată prin ecran”
„Copilul însă mi-a redat echilibrul, m-a adus cu picioarele pe pământ, găsindu-mi o preocupare. Să nu râzi, copiii regenerează, iei viața de la cap, odată cu ei”
„Nu avea pe față decât câteva zbârcituri înmuiate în crema unui zâmbet continuu, care îi dădea expresia de fericire melancolică a unui liliac înflorit a doua oară”
„Nu are pic de geniu. Ai vrut să ceva ieșit din comun, un tip, mă rog, faimos, care să-ți gâdile orgoliul, gândindu-te că, uite, omul despre care se vorbește atâta este al tău, numai al tău”
April 15, 2018
Una din cele mai bune carti pe care le-am citit. Influenta filosofica se resimte in scrierea lui Marin Soresc si totul are dublu inteles, un umor cu tenta filosofica spre adevar autentic o extrema de fapt calibrata printr-o persiflare a ideilor tocmai a nu fi banuit de prea multa filosofie sau mai rau romantism.
Gasesc o asemanare, un nod comun sa zicem cu scrierile lui Flaubert (Madam Bovary) la amandoi e important scrierea artistica cautarea unui alt mod de a scrie, care iese din tiparul de cliseu al unui roman.
Gasesc o asemanare, un nod comun sa zicem cu scrierile lui Flaubert (Madam Bovary) la amandoi e important scrierea artistica cautarea unui alt mod de a scrie, care iese din tiparul de cliseu al unui roman.
July 21, 2009
Extraordinary. It's been some time since I've read a good Romanian book. It was a pleasure reading this book. Takes you back in time and shows you people and destinies that make you wonder. Don't miss this one!
January 15, 2015
It's an interesting book with a rhythm of its own: takes you from heart-racing to comfy to down-right boring and BOOM! heart-racing again! Overall, Sorescu is Sorescu so descriptions, metaphors and comparisons are quite beautiful. Recommended for Sorescu fans, for the rest - read the plays!
February 12, 2018
Un roman devastant, pe fundalul unui peisaj cenusiu, tragi-comic.
April 17, 2020
Cel mai bun roman pe care l-am citit în ultima vreme.E un deliciu.
January 6, 2024
în asemenea situații omul devine mai nesimțitor [...] pentru că altfel ar trebui să înnebunești pe loc ori o moarte de-asta neașteptată ar atrage după sine sinucideri în serie.
în locul morții de mai sus puneți „carte” și descoperiți astfel esența acesteia! e cel mai frumos poem pe care mi-a fost vreodată dat să-l citesc, de la Marin Sorescu și nu numai. o carte în care pânzele de păianjen din interiorul unui pian atârnă ca niște cearcăne ale notelor închise acolo înăuntru, în care o femeie își strânge părul într-un coc gros, încât păreau îngrămădite acolo pletele câtorva generații de fecioare.; în sfârșit, o carte în care personajele se plimbă bezmetice pe străzi cu inima goală, cu experiența morții făcută, o altfel de carte pe care n-ai cum să n-o iubești!
sunt aspecte ale vieții în care mi s-au inflitrat pe nesimțite personajele cărții: văd pe cineva modelând lut sau clei, mă gândesc inevitabil la Val; trec pe lângă excavatoarele din oraș și cupa lor îmi amintește de Adrian. dacă mă pieptăn, îmi apare în minte imaginea Olgăi, când mă spăl dimineața pe față cu apă rece înaintea ochilor (mai bine zis, a pleoapelor închise) mi se înfățișează Tudor cu capul scufundat în butoiul din grădină.
sunt atât de uman potretizate personajele, fiecare cu cantitatea lui de suflet bine drămuită, încât nu m-ar surprinde să descopăr că ele au existat sau chiar există, că povestea a fost sau este reală. mi-e tare tare dragă cartea aceasta, evenimentele curg lin, aici avem povestea de dragoste, relația dintre artist și artă în care intervine brusc lumea (și ce lume! o societate care iubește la socialism tocmai „libertatea de exprimare” îngăduită), dincoace avem cotidianul în totalitatea (sic!) sa: cu nelipsita birocrație și cu micile mizerii ale acesteia.
aceeași vorbărie fără rost, nu cred că am reușit să exprim nicidecum esența cărții și farmecul ei. însă pentru mine rămâne singura amintire a unei cărți despre care am impresia că m-a ales și nu invers. nu îmi explic cum altfel am ajuns din București în Iași (cum am rezonat cu repulsia, apoi cu admirația Olgăi pentru acest oraș!), urmând apoi să ajungem la Capul Doloșman! dacă știam la începutul campaniei de la Argamum că un altfel de loc poate deveni scena unor asemenea evenimente... poate aș fi aruncat mai blând pietrele de pe faleza stâncoasă. curățam basilica și aruncam dărâmătura direct peste stâncă în apă și mă rugam să nu treacă vreun pescar pe mal, ca nu care cumva să-i nimeresc vreun bolovan în cap. când colo, iată, putea fi însuși Val! exagerări, m-am deplasat atât de mult de la subiectul în sine al romanului încât nici nu mai are sens să revin.
în orice caz, nu știu de când n-am mai citit o carte pe care să o iubesc în asemenea hal. m-am scăldat în aceleași ape ca și Val și mă amuză teribil ideea asta pe cât de nebună, pe atât de penibilă. dar îmi îngădui să am asemenea imagini, precum îmi îngădui să iubesc această carte cu toată ființa mea.
în locul morții de mai sus puneți „carte” și descoperiți astfel esența acesteia! e cel mai frumos poem pe care mi-a fost vreodată dat să-l citesc, de la Marin Sorescu și nu numai. o carte în care pânzele de păianjen din interiorul unui pian atârnă ca niște cearcăne ale notelor închise acolo înăuntru, în care o femeie își strânge părul într-un coc gros, încât păreau îngrămădite acolo pletele câtorva generații de fecioare.; în sfârșit, o carte în care personajele se plimbă bezmetice pe străzi cu inima goală, cu experiența morții făcută, o altfel de carte pe care n-ai cum să n-o iubești!
sunt aspecte ale vieții în care mi s-au inflitrat pe nesimțite personajele cărții: văd pe cineva modelând lut sau clei, mă gândesc inevitabil la Val; trec pe lângă excavatoarele din oraș și cupa lor îmi amintește de Adrian. dacă mă pieptăn, îmi apare în minte imaginea Olgăi, când mă spăl dimineața pe față cu apă rece înaintea ochilor (mai bine zis, a pleoapelor închise) mi se înfățișează Tudor cu capul scufundat în butoiul din grădină.
sunt atât de uman potretizate personajele, fiecare cu cantitatea lui de suflet bine drămuită, încât nu m-ar surprinde să descopăr că ele au existat sau chiar există, că povestea a fost sau este reală. mi-e tare tare dragă cartea aceasta, evenimentele curg lin, aici avem povestea de dragoste, relația dintre artist și artă în care intervine brusc lumea (și ce lume! o societate care iubește la socialism tocmai „libertatea de exprimare” îngăduită), dincoace avem cotidianul în totalitatea (sic!) sa: cu nelipsita birocrație și cu micile mizerii ale acesteia.
aceeași vorbărie fără rost, nu cred că am reușit să exprim nicidecum esența cărții și farmecul ei. însă pentru mine rămâne singura amintire a unei cărți despre care am impresia că m-a ales și nu invers. nu îmi explic cum altfel am ajuns din București în Iași (cum am rezonat cu repulsia, apoi cu admirația Olgăi pentru acest oraș!), urmând apoi să ajungem la Capul Doloșman! dacă știam la începutul campaniei de la Argamum că un altfel de loc poate deveni scena unor asemenea evenimente... poate aș fi aruncat mai blând pietrele de pe faleza stâncoasă. curățam basilica și aruncam dărâmătura direct peste stâncă în apă și mă rugam să nu treacă vreun pescar pe mal, ca nu care cumva să-i nimeresc vreun bolovan în cap. când colo, iată, putea fi însuși Val! exagerări, m-am deplasat atât de mult de la subiectul în sine al romanului încât nici nu mai are sens să revin.
în orice caz, nu știu de când n-am mai citit o carte pe care să o iubesc în asemenea hal. m-am scăldat în aceleași ape ca și Val și mă amuză teribil ideea asta pe cât de nebună, pe atât de penibilă. dar îmi îngădui să am asemenea imagini, precum îmi îngădui să iubesc această carte cu toată ființa mea.
October 30, 2021
"Trei dinti din fata" e o capodopera. De la stilul fluent și oscilatia dintre perspective, pana la satira societatii de atunci și studiul psihologic atat de profund, totul demonstreaza creativitatea aparte a autorului.
"Trei dinti din fata" e o carte grea, e o carte complexa, un roman plin de paradoxuri si de ganduri. Proza jucausa te determina sa intorci repede paginile, dar fiecare fraza, fiecare joc de cuvinte are multe in spate.
Trei dinti din fata, trei artiști cu feluri diferite de a (se) (auto)intelege, cu sorti nedrepte: unul, traind clipa, țintind catre culmi inalte, altul, cu o bogata lume interna, dar lipsit de inițiativa și ultimul, care traieste in afara actiunii, dar reuseste in final mai bine decat ceilalti doi.
Elemente care tind catre suprarealism, aluzii subtile, actiune ce nu respecta o ordine logica. Dar de ce ar fi nevoie de logica? Am ajuns sa realizez ca arta nu cauta raspunsuri concrete, ci mai degrabă cauta sa ne afunde și mai tare în iluzii, sa ne ridice mai multe întrebări.
"Mi-a plăcut ședința, zise Tudor. Mi-am revăzut foști colegi, foști profesori - se uita la cei din sala, care lasara capul în jos - si am putut asculta lucruri interesante. Fără îndoială, cea mai interesanta va fi sentința. Acest va, dacă ar trebui sa-l scriu aici pe o tabla neagra, l-as scrie v-a, măcar ca e vorba de un viitor simplu, viitorul întâi de la verbul a fi, persoana a treia singular. Nu ca as fi ajuns între timp un agramat, ci asa de-al dracului as scrie ca v-a fi, cu liniuța ca sa arat ca e vorba de o despărțire intre noi, nu de-o trăsură de unire (Între paranteze va spun ca nu ma plimb cu trăsură de unire, ci cu duba de despartire)."
"Trei dinti din fata" e o carte grea, e o carte complexa, un roman plin de paradoxuri si de ganduri. Proza jucausa te determina sa intorci repede paginile, dar fiecare fraza, fiecare joc de cuvinte are multe in spate.
Trei dinti din fata, trei artiști cu feluri diferite de a (se) (auto)intelege, cu sorti nedrepte: unul, traind clipa, țintind catre culmi inalte, altul, cu o bogata lume interna, dar lipsit de inițiativa și ultimul, care traieste in afara actiunii, dar reuseste in final mai bine decat ceilalti doi.
Elemente care tind catre suprarealism, aluzii subtile, actiune ce nu respecta o ordine logica. Dar de ce ar fi nevoie de logica? Am ajuns sa realizez ca arta nu cauta raspunsuri concrete, ci mai degrabă cauta sa ne afunde și mai tare în iluzii, sa ne ridice mai multe întrebări.
"Mi-a plăcut ședința, zise Tudor. Mi-am revăzut foști colegi, foști profesori - se uita la cei din sala, care lasara capul în jos - si am putut asculta lucruri interesante. Fără îndoială, cea mai interesanta va fi sentința. Acest va, dacă ar trebui sa-l scriu aici pe o tabla neagra, l-as scrie v-a, măcar ca e vorba de un viitor simplu, viitorul întâi de la verbul a fi, persoana a treia singular. Nu ca as fi ajuns între timp un agramat, ci asa de-al dracului as scrie ca v-a fi, cu liniuța ca sa arat ca e vorba de o despărțire intre noi, nu de-o trăsură de unire (Între paranteze va spun ca nu ma plimb cu trăsură de unire, ci cu duba de despartire)."
Displaying 1 - 30 of 51 reviews