What do you think?
Rate this book
Izvorul, vol. II
„M-am văzut pe mine, un portret al meu ca cititoare. Copilăria mea: ore petrecute în săli de clasă neaerisite, zile acasă, absentă de la şcoală din cauza bolii, citind Nancy Drew, cărţi interzise citite pe ascuns noaptea târziu. Anii de adolescenţă, citind – încercând să citesc – cărţi de care auzisem că sunt importante, Prânzul dezgolit şi Izvorul, Ulise şi Femei îndrăgostite.“ (Audrey Niffenegger)
460 pages, Hardcover
First published January 1, 1943
1 person is currently reading
24 people want to read
About the author
Ayn Rand
586 books10.3k followersPolemical novels, such as
The Fountainhead
(1943), of primarily known Russian-American writer Ayn Rand, originally Alisa Rosenbaum, espouse the doctrines of objectivism and political libertarianism.
Fiction of this better author and philosopher developed a system that she named. Educated, she moved to the United States in 1926. After two early initially duds and two Broadway plays, Rand achieved fame. In 1957, she published Atlas Shrugged , her best-selling work.
Rand advocated reason and rejected faith and religion. She supported rational and ethical egoism as opposed to altruism. She condemned the immoral initiation of force and supported laissez-faire capitalism, which she defined as the system, based on recognizing individual rights, including private property. Often associated with the modern movement in the United States, Rand opposed and viewed anarchism. In art, she promoted romantic realism. She sharply criticized most philosophers and their traditions with few exceptions.
Books of Rand sold more than 37 million copies. From literary critics, her fiction received mixed reviews with more negative reviews for her later work. Afterward, she turned to nonfiction to promote her philosophy, published her own periodicals, and released several collections of essays until her death in 1982.
After her death, her ideas interested academics, but philosophers generally ignored or rejected her and argued that her approach and work lack methodological rigor. She influenced some right conservatives. The movement circulates her ideas to the public and in academic settings.
Fiction of this better author and philosopher developed a system that she named. Educated, she moved to the United States in 1926. After two early initially duds and two Broadway plays, Rand achieved fame. In 1957, she published Atlas Shrugged , her best-selling work.
Rand advocated reason and rejected faith and religion. She supported rational and ethical egoism as opposed to altruism. She condemned the immoral initiation of force and supported laissez-faire capitalism, which she defined as the system, based on recognizing individual rights, including private property. Often associated with the modern movement in the United States, Rand opposed and viewed anarchism. In art, she promoted romantic realism. She sharply criticized most philosophers and their traditions with few exceptions.
Books of Rand sold more than 37 million copies. From literary critics, her fiction received mixed reviews with more negative reviews for her later work. Afterward, she turned to nonfiction to promote her philosophy, published her own periodicals, and released several collections of essays until her death in 1982.
After her death, her ideas interested academics, but philosophers generally ignored or rejected her and argued that her approach and work lack methodological rigor. She influenced some right conservatives. The movement circulates her ideas to the public and in academic settings.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 4 of 4 reviews
January 24, 2019
Acesta nu este o recenzie. Sunt doar câteva impresii la cald. Pentru că nu poți suprinde în câteva rânduri un roman atât de complex precum este cel de-al treilea tradus în limba română, al autoarei de origine rusă, Ayn Rand. Izvorul, a apărut la editura Cartier din Republica Moldova, într-o traducere extrem de proastă, așa cum s-a întâmplat cu Revolta lui Atlas și Imm. A fost tradusă cam cum aș fi priceput-o eu citind-o direct în limba engleză.
Pentru a-și face cunoscut mesajul, povestea cuprinde doar câteva personaje principale. Sunt plasate în lumea arhitecturii, însă tema ar putea fi multiplicată la scară universală și construită în jurul oricărui alt domeniu în care este este solicitat actul creației.
Rezumată într-o propoziție, Izvorul este antiteza dintre geniul creator și persoanele de mâna a doua, cele pe care ”nu le interesează adevărurile, ideile, munca”, între individ și societate.
Într-un spectru mai larg este o analiză a anilor 1930 și a pericolelor ideologice care pândeau societatea americană venind dinspre Europa. Este, deasemenea și o inevitabilă invitație la auto analiză psihologică. Nu ai cum să nu o faci. Nu poți scăpa de ea. Și vei fi nevoit să îți raportezi viața (și valorile pe care ți-ai construit-o) la cea a lui Howard Roark, un extremist în ceea ce înseamnă onestitate, rațiune și tot ceea ce aduc acestea: disciplină, stăpânire de sine, încredere de sine, asumare, dar și (într-o mai mare măsură) persecutare, suferință, invidie, ură.
Și, tocmai pentru că are implicații ideologice, sociale și psihologice, romanul se califică spre a fi considerat una din cărămizile așezate de către autoare, prin intermediul romanelor sale, la temelia curentului filozofic numit obiectivism.
Sunt două volume care însumează peste 1000 de pagini, însă merită efortul lecturii, chiar dacă primul volum alunecă înaintează destul greu. Și l-aș reciti ori câte ori m-aș simți în ipostaza de a trăda pe cineva, de a face ceva în afara unor valori morale care, încălcate, mi-ar bântui nopțile, l-aș recit ori de câte ori mi s-ar cere să renunț la verticalitate. Atunci când mi s-ar cere să închid ochii. Atunci când aș renunța la a aranja frumos în pagină un text pe care știu că niciodată, nimeni în afară de mine, nu îl va citi. Atunci când aș renunța să nu mai fac lucrurile așa cum trebuie pentru că nu există ochi care să mă vadă.
Romanul acesta este precum conștiința. Obiectiv. Intransigent.
Pentru a-și face cunoscut mesajul, povestea cuprinde doar câteva personaje principale. Sunt plasate în lumea arhitecturii, însă tema ar putea fi multiplicată la scară universală și construită în jurul oricărui alt domeniu în care este este solicitat actul creației.
Rezumată într-o propoziție, Izvorul este antiteza dintre geniul creator și persoanele de mâna a doua, cele pe care ”nu le interesează adevărurile, ideile, munca”, între individ și societate.
Într-un spectru mai larg este o analiză a anilor 1930 și a pericolelor ideologice care pândeau societatea americană venind dinspre Europa. Este, deasemenea și o inevitabilă invitație la auto analiză psihologică. Nu ai cum să nu o faci. Nu poți scăpa de ea. Și vei fi nevoit să îți raportezi viața (și valorile pe care ți-ai construit-o) la cea a lui Howard Roark, un extremist în ceea ce înseamnă onestitate, rațiune și tot ceea ce aduc acestea: disciplină, stăpânire de sine, încredere de sine, asumare, dar și (într-o mai mare măsură) persecutare, suferință, invidie, ură.
Și, tocmai pentru că are implicații ideologice, sociale și psihologice, romanul se califică spre a fi considerat una din cărămizile așezate de către autoare, prin intermediul romanelor sale, la temelia curentului filozofic numit obiectivism.
Sunt două volume care însumează peste 1000 de pagini, însă merită efortul lecturii, chiar dacă primul volum alunecă înaintează destul greu. Și l-aș reciti ori câte ori m-aș simți în ipostaza de a trăda pe cineva, de a face ceva în afara unor valori morale care, încălcate, mi-ar bântui nopțile, l-aș recit ori de câte ori mi s-ar cere să renunț la verticalitate. Atunci când mi s-ar cere să închid ochii. Atunci când aș renunța la a aranja frumos în pagină un text pe care știu că niciodată, nimeni în afară de mine, nu îl va citi. Atunci când aș renunța să nu mai fac lucrurile așa cum trebuie pentru că nu există ochi care să mă vadă.
Romanul acesta este precum conștiința. Obiectiv. Intransigent.
July 24, 2023
"De ce oare suntem întotdeauna învățați că e ușor și rău să facem ceea ce vrem și că avem nevoie de disciplină spre a ne înfrâna? Este cel mai dificil lucru din lume... să facem ceea ce vrem. Și e nevoie de cel mai mare curaj."
Ceea ce m-a făcut să îndrăgesc această carte este relevanța ei, chiar și după 80 de ani de la publicare, pentru omul contemporan și pentru o societate care începe să-și afirme din ce în ce mai mult individualitatea.
Ayn Rand, prin intermediul cărților sale (și aici mă refer în mare parte la „Revolta lui Atlas” și „Izvorul”) reușește să schimbe într-un mod atât de radical, dar totodată și sincer, gândirea cititorului — să îl facă să nu depindă de părerile și ideile altora, ci să își utilizeze propria rațiune.
Iată de ce, pe cât de mult mi-a plăcut această carte, nu pot să nu remarc unele idei sau ipostaze cu care nu sunt de acord.
În primul rând, voi menționa personajul lui Dominique. Până acum nu pot percepe care a fost intenția sa de a se sacrifica celor două căsătorii eșuate, cu persoane pe care nu le iubea. Spre a-și face sieși rău? În acest caz, se contrazice total cu discursul de final al lui Roark în care condamnă acest masochism neîntemeiat al oamenilor și descrie suferința ca pe o boală. Spre a-i face rău lui Roark și a-l distruge ca arhitect, el fiind unica persoană pe care cu adevărat o iubește? Asta mi se pare și mai absurd și lipsit de sens, dacă tot la final se căsătorește cu el. Că a înțeles ea între timp cum să fie o persoană liberă, să nu-i pese de gura lumii și de mediocritatea acesteia nu scuză tot veninul pe care l-a săvârșit împotriva lui Roark. Din contra, denotă un comportament naiv, de mâna a doua, un Toohey feminin.
Dominique mi s-a părut un personaj plat, nedezvoltat până la capăt, un personaj care nu este uman, și de data aceasta nu mă refer la veninul ei, ci la capacitatea de a sta cu lunile închisă în casa lui Wynand, a se îndepărta de persoana iubită cu anii din propria prostie și a de se căsători din răutate și masochism. Nu cred că vreo persoană reală ar fi în stare de așa ceva.
În al doilea rând, apreciez obiectivismul pe care îl lansează Ayn Rand și însemnătatea rațiunii unui individ, însă acest factor nu trebuie să excludă umanul din om: intuiția, simțirile, comunicarea eficientă cu oamenii - toate sunt indispensabile omenirii și așa au fost de la bun început. Și aici din nou, am observat contraziceri. De ce la primul proces, Roark a considerat că nu e necesar să se apere și a preferat să nu vorbească nimic, însă la cel de-al doilea proces, a ținut un ditamai discursul? Înțeleg că natura umană este în constantă evoluție și e normal să îți schimbi părerile în timp, însă acest lucru ne demonstrează de fapt cât de însemnată este comunicarea, cum poți câștiga un proces doar exprimându-ți deschis părerea, fără a aștepta ceva în schimb.
În continuare cred însă că "Izvorul" reprezintă o carte pe care ar trebui să o citească orice tânăr în căutarea propriei sale voci, un tânăr care dorește să își creeze o părere, să o poată argumenta și vocifera și să acționeze corespunzător spre a-și făuri propriul eu și propriul viitor.
Ceea ce m-a făcut să îndrăgesc această carte este relevanța ei, chiar și după 80 de ani de la publicare, pentru omul contemporan și pentru o societate care începe să-și afirme din ce în ce mai mult individualitatea.
Ayn Rand, prin intermediul cărților sale (și aici mă refer în mare parte la „Revolta lui Atlas” și „Izvorul”) reușește să schimbe într-un mod atât de radical, dar totodată și sincer, gândirea cititorului — să îl facă să nu depindă de părerile și ideile altora, ci să își utilizeze propria rațiune.
Iată de ce, pe cât de mult mi-a plăcut această carte, nu pot să nu remarc unele idei sau ipostaze cu care nu sunt de acord.
În primul rând, voi menționa personajul lui Dominique. Până acum nu pot percepe care a fost intenția sa de a se sacrifica celor două căsătorii eșuate, cu persoane pe care nu le iubea. Spre a-și face sieși rău? În acest caz, se contrazice total cu discursul de final al lui Roark în care condamnă acest masochism neîntemeiat al oamenilor și descrie suferința ca pe o boală. Spre a-i face rău lui Roark și a-l distruge ca arhitect, el fiind unica persoană pe care cu adevărat o iubește? Asta mi se pare și mai absurd și lipsit de sens, dacă tot la final se căsătorește cu el. Că a înțeles ea între timp cum să fie o persoană liberă, să nu-i pese de gura lumii și de mediocritatea acesteia nu scuză tot veninul pe care l-a săvârșit împotriva lui Roark. Din contra, denotă un comportament naiv, de mâna a doua, un Toohey feminin.
Dominique mi s-a părut un personaj plat, nedezvoltat până la capăt, un personaj care nu este uman, și de data aceasta nu mă refer la veninul ei, ci la capacitatea de a sta cu lunile închisă în casa lui Wynand, a se îndepărta de persoana iubită cu anii din propria prostie și a de se căsători din răutate și masochism. Nu cred că vreo persoană reală ar fi în stare de așa ceva.
În al doilea rând, apreciez obiectivismul pe care îl lansează Ayn Rand și însemnătatea rațiunii unui individ, însă acest factor nu trebuie să excludă umanul din om: intuiția, simțirile, comunicarea eficientă cu oamenii - toate sunt indispensabile omenirii și așa au fost de la bun început. Și aici din nou, am observat contraziceri. De ce la primul proces, Roark a considerat că nu e necesar să se apere și a preferat să nu vorbească nimic, însă la cel de-al doilea proces, a ținut un ditamai discursul? Înțeleg că natura umană este în constantă evoluție și e normal să îți schimbi părerile în timp, însă acest lucru ne demonstrează de fapt cât de însemnată este comunicarea, cum poți câștiga un proces doar exprimându-ți deschis părerea, fără a aștepta ceva în schimb.
În continuare cred însă că "Izvorul" reprezintă o carte pe care ar trebui să o citească orice tânăr în căutarea propriei sale voci, un tânăr care dorește să își creeze o părere, să o poată argumenta și vocifera și să acționeze corespunzător spre a-și făuri propriul eu și propriul viitor.
This entire review has been hidden because of spoilers.
January 15, 2021
După ce am lecturat "Izvorul", am îndrăgit-o și mai mult pe Ayn Rand. Vreau să spun că ador felul ei îndrăzneț de a pune accent pe Eu, pe persoana individuală, nu pe colectivism.
Cartea este despre un arhitect, care merge împotriva curentului și dorește să proiecteze construcții moderne, neacceptate de societate în acea perioadă. Orice proiect al său este blamat, luat în derâdere și contestat la scară largă în ziare și la întâlniri mondene. De ce masele ar fi împotriva noului? De ce i-ar judeca pe cei care încearcă să facă schimbări, chiar dacă nu sunt ei personal afectați în vre-un mod.
Cartea este scrisă într-un fel care te face să îndrăgești personajele și să trăiești alături de ei fericirea, dezamăgirea și dragostea.
📚 "De-a lungul secolelor, au existat oameni care au făcut primii pași pe drumuri noi, înarmați doar cu propria lor viziune. Scopurile lor difereau, dar aveau cu toții în comun acest lucru: că era primul pas, că drumul era nou, că viziunea nu era împrumutată și că răspunsul pe care îl primeau era acelaşi - ura. Marii creatori - gânditorii, artiştii, oamenii de știință, inventatorii - li se opuneau oamenilor epocii lor. Fiecare nou gând măreț era întâmpinat cu opoziție. Fiecare nouă invenție era denunțată. Primul motor a fost considerat nebunesc. Aeroplanul a fost socotit imposibil. Războiul de țesut alimentat electric a fost considerat imoral. Anestezia a fost socotită păcătoasă. Dar oamenii cu viziuni neîmprumutate mergeau mai departe. Ei se luptau, sufereau și plăteau. Dar aveau câștig de cauză."
Cartea este despre un arhitect, care merge împotriva curentului și dorește să proiecteze construcții moderne, neacceptate de societate în acea perioadă. Orice proiect al său este blamat, luat în derâdere și contestat la scară largă în ziare și la întâlniri mondene. De ce masele ar fi împotriva noului? De ce i-ar judeca pe cei care încearcă să facă schimbări, chiar dacă nu sunt ei personal afectați în vre-un mod.
Cartea este scrisă într-un fel care te face să îndrăgești personajele și să trăiești alături de ei fericirea, dezamăgirea și dragostea.
📚 "De-a lungul secolelor, au existat oameni care au făcut primii pași pe drumuri noi, înarmați doar cu propria lor viziune. Scopurile lor difereau, dar aveau cu toții în comun acest lucru: că era primul pas, că drumul era nou, că viziunea nu era împrumutată și că răspunsul pe care îl primeau era acelaşi - ura. Marii creatori - gânditorii, artiştii, oamenii de știință, inventatorii - li se opuneau oamenilor epocii lor. Fiecare nou gând măreț era întâmpinat cu opoziție. Fiecare nouă invenție era denunțată. Primul motor a fost considerat nebunesc. Aeroplanul a fost socotit imposibil. Războiul de țesut alimentat electric a fost considerat imoral. Anestezia a fost socotită păcătoasă. Dar oamenii cu viziuni neîmprumutate mergeau mai departe. Ei se luptau, sufereau și plăteau. Dar aveau câștig de cauză."
April 4, 2023
„Izvorul”
Ayn Rand
3,5/5🌻
Howard Roark este un arhitect vizionar într-un oraș în care individualitatea este neapreciată. El este un geniu într-o perioadă în care lumea nu este pregătită pentru asta. Dar lui nu-i pasă de nimic altceva decât de munca lui. Roark refuză să facă compromisuri, refuză să se aplece sub voința societății. Și societatea nu are de ales decât să-l distrugă pentru că este prea diferit.
„Izvorul” spune povestea lui Roark ,a încercărilor și necazurilor sale; povestea lui Peter Keating, un om care l-a considerat pe Roark cel mai mare dușman al său și a încercat să-l învingă la fiecare pas; povestea lui Dominique Francon, o femeie care l-a iubit pe Roark cu pasiune, dar a făcut tot ce a putut pentru a-l distruge doar pentru ca lumea să nu o facă; Și spune povestea lui Gail Wynand, simbolul societății cu care Roark a fost înfruntat. Cartea este epopeea lui Ayn Rand despre o lume tradițională și despre omul care a contestat convențiile din care a fost compusă.
Istoria ei este o plimbare uneori greoaie, mereu emoționantă, cu un mountagne russe, pe care oamenii trebuie să o facă astăzi mai mult decât oricând.
Dacă încercați să citiți recenzii din internet despre cartea lui Ayn Rand, le veți găsi în general polarizante – oamenii fie o iubesc, fie o urăsc. Am simțit puțin din aceste două emoții. Mi-a luat mult să citesc ambele volume; principalul motiv este că au fost zile în care pur și simplu nu am vrut să-l iau și să citesc. Dar au fost și zile în care nu l-am putut lăsa jos.
Deci, voi împărți această recenzie în câteva părți, abordând diferite elemente ale întregii experiențe de lectură pe care am avut-o cu „Izvorul”. Sper că asta vă va ajuta să determinați dacă doriți să citiți acest celebru clasic sau nu, și la ce să vă așteptați dacă alegeți să îl citiți.
În primul rând, povestea. Povestea de bază a istorie nu este cu adevărat complicată sau filozofică. Este o interpretare puțin diferită a „băiat bun versus tip rău”. În esența sa, este povestea luptelor unui om bun împotriva principiilor neînduplecabile ale celui rău. Singura diferență este că tipul rău nu este unul, ci mulți – este societatea.
Ceea ce m-a lăsat oarecum decepționă este că are o anvergură foarte limitată. Deși se întâmplă o mulțime de lucruri, evenimentele par prea fantastice, iar ca astfel de evenimente să se întâmple, lumea ar trebui să aibă ,poate, maximum o sută de oameni. Mai mult decât atât, însăși baza societății, pe care povestea se dezvoltă mai departe, se schimbă, făcând povestea destul de imposibilă.
Un alt lucru care a fost cu adevărat enervant a fost abstractitatea narațiunii și a dialogului. Au fost momente în care lucrurile ar fi putut fi spuse mult mai clar și mai simplu, dar a fost luat în considerare un element abstract; s-ar putea să fi avut scopul de a face cititorul să gândească, dar a servit doar pentru a face punctele mult mai puțin eficiente. Aș fi preferat să mă concentrez pe latura filozofică a ei decât să exercit și mai multă energie doar pentru a înțelege dialogul de bază, care este menit doar să avanseze povestea.
Caracterizare. Nu pot nega că personajele din „Izvorul” sunt cele care probabil vor rămâne cu tine ani de zile. Dar unele sunt incredibil de enervante. Adică, sigur, trebuie să faci personaje într-un anumit fel, dar de ce să adaugi atât de mult încât să devină de-a dreptul enervante? Adevărul este că nimeni nu este atât de extrem. Chiar și atunci când o persoană este construită să fie mai mult un personaj „pasiune sau nimic”, ea nu este atât de nebună. Uneori, se simțea că Rand ar fi trebuit să se oprească cu doar un pas sau doi înainte ca ea să-și păstreze personajele umane, pentru că toți avem doze de bun și rău. Ceea ce este mai aiurea este că aceste personaje, care sunt simbolul credinței, puterii și principiilor, se schimbă aleatoriu fără explicații. Pentru o carte care se bazează pe evoluția anumitor personaje pe perioade lungi de timp, această schimbare ar fi trebuit mult mai bine explicată.
Un alt lucru care a fost cam mult de luat a fost lungimea cărții. În timp ce primele 150 de pagini și ultimele 150 de pagini te-au atras, cele din mijloc pur și simplu nu. Au fost părți care nu erau necesare și, personal, nu cred că ar fi pierdut mult dacă ar fi fost redusă cu aproximativ 100 de pagini cel puțin. De asemenea, unele părți ale cărții au fost un atac prea mare asupra simțurilor.
Cu toate acestea, în ciuda tuturor acestor puncte negative, pot spune cu siguranță că toată lumea ar trebui să citească această carte. Pentru că: trăim într-o lume în care identitățile noastre nu sunt determinate de noi, ci de cei din jurul nostru. Ne ridicăm nu pe abilitățile noastre, ci comparându-ne cu ceilalți. Trăim într-o perioadă în care acceptarea socială este cel mai râvnit factor care ne determină aproape toate acțiunile (gândește-te la like-urile și personajele din rețelele sociale care pot fi atât de diferite de realitate). Creăm o realitate pe care să o vadă alții și ne judecăm succesele, pierderile, realizările și eșecurile.
În sumă: Acesta este aproape un roman de prim rang. Este „scurt”, la fel ca atâtea romane moderne, în aparenta incapacitate a autorului (sau editorului) de a fi un chirurg nemilos. Povestea ar fi avut un ritm mai rapid, personajele mai ascuțite limnizate, ar fi fost eliminate episoade întregi, repetitive și tautologice; lungi discursuri fuseseră tăiate în oase de iepure. În ciuda acestui exces de verbiaj, romanul este unul grăitor – și original. Ayn Rand a arătat o capacitate de a gestiona grupuri de oameni și de a schimba impactul în mod convingător, cu dramatism implicit. Ea a povestit, de această dată, povestea unui tânăr arhitect idealist, care a refuzat să facă compromisuri cu gustul popular sau cu practica acceptată, care a murit de foame în acest proces, dar care a câștigat în cele din urmă succesul, ca cel mai important modernist al timpului său. O poveste de dragoste furtunoasă se prăbușește în calea lui, plină de pericol și pasiune, deziluzie și triumf. Geloziile, ura și resentimentele nu îl pot atinge, căci arhitectura este zeul lui; iar micuții oameni răutăcioși care l-au împins în el sunt pedepsiți în retragere. Și alții sunt răniți, iar Ayn Rand folosește din plin șansa de a arunca în aer forțele conservatorismului, ale reacției, ale compromisului. Din păcate, ea se îndrăgostește de momeala cutiei de săpun, inutil, deoarece povestea ei i-ar fi făcut șmecheria. Un roman contemporan care-și merită reputația!
Nu-mi dau seama de ce asemenea cărți rămân cumva în urmă, nu sunt promovate sau nu devin virale. În pofida mărunțișurilor care nu mi-au plăcut, cartea este un must-read, și nu vreau să supăr pe nimeni, dar decât să investiți în tot felul de cărți „ușurele”, care trec ca prin viața noastră fără a lăsa ceva memorabil, este cu mult mai indicat să punem accent pe cărți mai dificile, dar care ar lăsa măcar un „pumn” semnificativ în față!
Editura Cartier mulțumesc pentru cărți ❤️🌻
Libraria Din Hol
Libraria Din Centru
#foxbooks #cartierbooks
Ayn Rand
3,5/5🌻
Howard Roark este un arhitect vizionar într-un oraș în care individualitatea este neapreciată. El este un geniu într-o perioadă în care lumea nu este pregătită pentru asta. Dar lui nu-i pasă de nimic altceva decât de munca lui. Roark refuză să facă compromisuri, refuză să se aplece sub voința societății. Și societatea nu are de ales decât să-l distrugă pentru că este prea diferit.
„Izvorul” spune povestea lui Roark ,a încercărilor și necazurilor sale; povestea lui Peter Keating, un om care l-a considerat pe Roark cel mai mare dușman al său și a încercat să-l învingă la fiecare pas; povestea lui Dominique Francon, o femeie care l-a iubit pe Roark cu pasiune, dar a făcut tot ce a putut pentru a-l distruge doar pentru ca lumea să nu o facă; Și spune povestea lui Gail Wynand, simbolul societății cu care Roark a fost înfruntat. Cartea este epopeea lui Ayn Rand despre o lume tradițională și despre omul care a contestat convențiile din care a fost compusă.
Istoria ei este o plimbare uneori greoaie, mereu emoționantă, cu un mountagne russe, pe care oamenii trebuie să o facă astăzi mai mult decât oricând.
Dacă încercați să citiți recenzii din internet despre cartea lui Ayn Rand, le veți găsi în general polarizante – oamenii fie o iubesc, fie o urăsc. Am simțit puțin din aceste două emoții. Mi-a luat mult să citesc ambele volume; principalul motiv este că au fost zile în care pur și simplu nu am vrut să-l iau și să citesc. Dar au fost și zile în care nu l-am putut lăsa jos.
Deci, voi împărți această recenzie în câteva părți, abordând diferite elemente ale întregii experiențe de lectură pe care am avut-o cu „Izvorul”. Sper că asta vă va ajuta să determinați dacă doriți să citiți acest celebru clasic sau nu, și la ce să vă așteptați dacă alegeți să îl citiți.
În primul rând, povestea. Povestea de bază a istorie nu este cu adevărat complicată sau filozofică. Este o interpretare puțin diferită a „băiat bun versus tip rău”. În esența sa, este povestea luptelor unui om bun împotriva principiilor neînduplecabile ale celui rău. Singura diferență este că tipul rău nu este unul, ci mulți – este societatea.
Ceea ce m-a lăsat oarecum decepționă este că are o anvergură foarte limitată. Deși se întâmplă o mulțime de lucruri, evenimentele par prea fantastice, iar ca astfel de evenimente să se întâmple, lumea ar trebui să aibă ,poate, maximum o sută de oameni. Mai mult decât atât, însăși baza societății, pe care povestea se dezvoltă mai departe, se schimbă, făcând povestea destul de imposibilă.
Un alt lucru care a fost cu adevărat enervant a fost abstractitatea narațiunii și a dialogului. Au fost momente în care lucrurile ar fi putut fi spuse mult mai clar și mai simplu, dar a fost luat în considerare un element abstract; s-ar putea să fi avut scopul de a face cititorul să gândească, dar a servit doar pentru a face punctele mult mai puțin eficiente. Aș fi preferat să mă concentrez pe latura filozofică a ei decât să exercit și mai multă energie doar pentru a înțelege dialogul de bază, care este menit doar să avanseze povestea.
Caracterizare. Nu pot nega că personajele din „Izvorul” sunt cele care probabil vor rămâne cu tine ani de zile. Dar unele sunt incredibil de enervante. Adică, sigur, trebuie să faci personaje într-un anumit fel, dar de ce să adaugi atât de mult încât să devină de-a dreptul enervante? Adevărul este că nimeni nu este atât de extrem. Chiar și atunci când o persoană este construită să fie mai mult un personaj „pasiune sau nimic”, ea nu este atât de nebună. Uneori, se simțea că Rand ar fi trebuit să se oprească cu doar un pas sau doi înainte ca ea să-și păstreze personajele umane, pentru că toți avem doze de bun și rău. Ceea ce este mai aiurea este că aceste personaje, care sunt simbolul credinței, puterii și principiilor, se schimbă aleatoriu fără explicații. Pentru o carte care se bazează pe evoluția anumitor personaje pe perioade lungi de timp, această schimbare ar fi trebuit mult mai bine explicată.
Un alt lucru care a fost cam mult de luat a fost lungimea cărții. În timp ce primele 150 de pagini și ultimele 150 de pagini te-au atras, cele din mijloc pur și simplu nu. Au fost părți care nu erau necesare și, personal, nu cred că ar fi pierdut mult dacă ar fi fost redusă cu aproximativ 100 de pagini cel puțin. De asemenea, unele părți ale cărții au fost un atac prea mare asupra simțurilor.
Cu toate acestea, în ciuda tuturor acestor puncte negative, pot spune cu siguranță că toată lumea ar trebui să citească această carte. Pentru că: trăim într-o lume în care identitățile noastre nu sunt determinate de noi, ci de cei din jurul nostru. Ne ridicăm nu pe abilitățile noastre, ci comparându-ne cu ceilalți. Trăim într-o perioadă în care acceptarea socială este cel mai râvnit factor care ne determină aproape toate acțiunile (gândește-te la like-urile și personajele din rețelele sociale care pot fi atât de diferite de realitate). Creăm o realitate pe care să o vadă alții și ne judecăm succesele, pierderile, realizările și eșecurile.
În sumă: Acesta este aproape un roman de prim rang. Este „scurt”, la fel ca atâtea romane moderne, în aparenta incapacitate a autorului (sau editorului) de a fi un chirurg nemilos. Povestea ar fi avut un ritm mai rapid, personajele mai ascuțite limnizate, ar fi fost eliminate episoade întregi, repetitive și tautologice; lungi discursuri fuseseră tăiate în oase de iepure. În ciuda acestui exces de verbiaj, romanul este unul grăitor – și original. Ayn Rand a arătat o capacitate de a gestiona grupuri de oameni și de a schimba impactul în mod convingător, cu dramatism implicit. Ea a povestit, de această dată, povestea unui tânăr arhitect idealist, care a refuzat să facă compromisuri cu gustul popular sau cu practica acceptată, care a murit de foame în acest proces, dar care a câștigat în cele din urmă succesul, ca cel mai important modernist al timpului său. O poveste de dragoste furtunoasă se prăbușește în calea lui, plină de pericol și pasiune, deziluzie și triumf. Geloziile, ura și resentimentele nu îl pot atinge, căci arhitectura este zeul lui; iar micuții oameni răutăcioși care l-au împins în el sunt pedepsiți în retragere. Și alții sunt răniți, iar Ayn Rand folosește din plin șansa de a arunca în aer forțele conservatorismului, ale reacției, ale compromisului. Din păcate, ea se îndrăgostește de momeala cutiei de săpun, inutil, deoarece povestea ei i-ar fi făcut șmecheria. Un roman contemporan care-și merită reputația!
Nu-mi dau seama de ce asemenea cărți rămân cumva în urmă, nu sunt promovate sau nu devin virale. În pofida mărunțișurilor care nu mi-au plăcut, cartea este un must-read, și nu vreau să supăr pe nimeni, dar decât să investiți în tot felul de cărți „ușurele”, care trec ca prin viața noastră fără a lăsa ceva memorabil, este cu mult mai indicat să punem accent pe cărți mai dificile, dar care ar lăsa măcar un „pumn” semnificativ în față!
Editura Cartier mulțumesc pentru cărți ❤️🌻
Libraria Din Hol
Libraria Din Centru
#foxbooks #cartierbooks
Displaying 1 - 4 of 4 reviews