Oxenberg & Bernstein

by Cătălin Mihuleac

Als die reiche Amerikanerin Dora Bernstein mit ihrem unverheirateten 50-jährigen Sohn Ben am 29. Juni 2001 die Stadt Iaşi im postkommunistischen Rumänien besucht, ahnt die 33-jährige SânzianaStipiuc nicht, dass dieser Tag ihr Leben für immer verändern wird. Wegen ihrer Englischkenntnisse wird die Buchhalterin des Kaufhauses Moldova von ihrem Chef gebeten, sich der Gäste aus Übersee anzunehmen: „Sânziana, heute kommst du nicht ins Büro, machst Außendienst“, beauftragt sie Herr Finkelstein.


Wenig später hat sie nicht nur ein Visum für drei Monate Arbeit bei der Firma Bernstein Vintage Ltd. in Washington in der Tasche, sondern wird auch die Frau von Ben. Ihre Mentorin wird die strenge Dora, die in Suzy, wie sie nun genannt wird, erst Angst, später noch viel bösere Gefühle auslösen wird.

„Wir verkaufen Geschichten.“ Gemeinsam mit ihrem Mann, Joe, hat Dora das Geschäft mit übertragenen Waren in eine Goldgrube verwandelt. Neben Secondhand-Kleidern werden auch Altwaren aller Art angeboten. Von Joe lernt Suzy, dass „wir nicht Waren, sondern Geschichten verkaufen“. Niemand ist besser darin als sie.
Auf Umwegen erfährt Suzy, dass Dora rumänische Wurzeln hat. Schon in Iasi war ihr nicht entgangen, dass die überschminkte und überschmückte Amerikanerin Ortsnamen aus den 1930er-Jahren kannte. Dora will aber nichts sagen, und von Joe erfährt sie nur: „Bedenke, Suzy, du kannst dein Land nicht an den Schuhsohlen mitnehmen. Aber du sollst auch wissen, dass im Absatz immer etwas aufbewahrt wird.“
Parallel zur Geschichte der Familie Bernstein entfaltet Mihuleac in dem 2014 in Rumänien erschienenen Buch das Porträt der Familie Oxenberg, einer wohlhabenden jüdischen Bürgerfamilie aus Iasi: „Das Haus der Oxenbergs, im Zentrum der Stadt gelegen, ist hochgeachtet und wird stark beneidet. ,Friede und Harmonie‘ stünde auf dem Familienwappen, hätte man denn eines.“ Mutter Roza hat Sprachen studiert und arbeitet an einer deutschsprachigen Anthologie rumänischer Erzählungen, Vater Jacques wurde in Paris zu einem Pionier der Gynäkologie und mehrt mit seiner Meisterschaft im Kaiserschnitt das ohnehin nicht schmale Familienvermögen.
Doch immer mehr setzt der rabiate Antisemitismus der rumänischen Mitbürger den Juden zu. Lang verschließen die Opfer die Augen und versuchen sogar, sich die Gunst der Täter zu erkaufen. Allein die Dummheit der Judenhasser lässt es unmöglich erscheinen, dass sie sich durchsetzen: „Werden sie auch noch behaupten, wir hätten mit rot lackierten Fingernägeln den Bolschewiken heimlich Zeichen gegeben?“ Zugleich lauern bereits die eigenen Hausangestellten wie Bestien, die nur mehr von der Leine gelassen werden müssen.
Genau dazu kommt es in dem Pogrom in Iasi am 29. Juni 1941, gleich nach dem Einmarsch Hitler-Deutschlands in der Sowjetunion. Die Ermordung der Juden in Iasi übernehmen die Rumänen selbst, was jahrzehntelang geleugnet wurde. 13.266 Juden werden binnen weniger Stunden getötet. Die Schilderung Mihuleacs kennt außer vielleicht Béla Zsolts Roman „Neun Koffer“ nichts Vergleichbares.

Genres: Fiction, Historical Fiction, Jewish, Book Club, 21st Century, Romanian Literature, Romania

368 pages, Hardcover

First published September 1, 2014

About the author

Catalin Mihuleac a absolvit Facultatea de Biologie-Geografie-Geologie si Facultatea de Stiinte Economice din cadrul Universitatii „Al.I. Cuza“, Iasi. Dupa absolvirea primei facultati, a profesat in domeniul geologiei timp de sase ani.
Din 1991 lucreaza ca redactor si colaborator in presa scrisa si audiovizuala.
Catalin Mihuleac a publicat articole satirice in numeroase reviste din tara, printre care: Romania literara, Ziarul de Duminica, Orizont, Timpul, Convorbiri literare, Monitorul, Opinia studenteasca, Dacia Literara, Luceafarul, Cronica etc.
A debutat editorial in anul 1995, cu povestirea „Universitatea Matilda“ in revista Timpul. Este membru al Uniunii Scriitorilor, filiala Iasi.

A publicat volumele:
Garsoniera memoriala confort trei (proza scurta, Masina de scris, 1996)
Disparitia orasului Iasi (roman, Institutul European, 1998)
Titlu neprecizat (povestiri, Polirom, 1999)
Bar de stepa (proza scurta, Timpul, 2001)
Noapte buna, timpitule! (proza scurta, Cronica, 2003)
Patru piese de tranzitie (teatru, EditPrinceps, 2003)
Ratarea unui setter (proza scurta, Polirom, 2004).

Reviews

[Stela · Rating 4 out of 5]

Nu e prima dată cînd mărturisesc cu rușine retrospectivă că a trebuit să-mi cadă în mîini (acum niște ani) Jurnalul lui Mihail Sebastian (despre care am scris aici ) ca să mă lecuiesc de imaginea cea rozalie pe care o aveam despre perioada interbelică, despre care credeam cu pasionată naivitate că adunase toată floarea cea vestită a intelectualității românești, ca să fie strivită necruțător mai apoi de către cizma bolșevică. Că n-a fost, n-a fost așa, am aflat cu o uimire care se transforma în indignare pe măsură ce întorceam paginile unui document cu atît mai cutremurător cu cît nu vorbea despre atrocitățile nemților sau ale legionarilor cu ștaif, ci despre cruzimea absurdă, răutatea inexplicabilă și lașitatea abjectă a unor nume pe care le știam cu toții de prin cărțile de „română”, și care se molipsiseră aproape toți după primul război de o „demență antisemită, pe care nimic nu o poate opri”, lăsînd-se dominați, cînd nu închideau cu filosofie machiavelică ochii, de o „bestialitate fără control, fără rușine, fără conștiință, fără scop, fără țintă”.

Cu America de peste pogrom a lui Cătălin Mihuleac această imagine halucinantă a unei Românii „în delir” se completează cu noi abominațiuni, căci despre pogromul de la Iași Mihail Sebastian a avut informații puține, aflînd de el doar dintr-un comunicat oficial, care anunța că 500 de evrei fuseseră executați pentru activitate comunistă. Treptat îi vor ajunge la urechi și alte detalii, fără să aibă totuși o viziune de ansamblu asupra atrocităților comise și nici asupra numărului, de 25 de ori mai mare în fapt, al victimelor. Chiar și așa nu va putea să nu remarce cu amărăciune că nici măcar cunoscutului istoric Andrei Oțetea, sincer cutremurat de evenimentele la care fusese martor și pe care i le povestește cu lacrimi în ochi, nu i se pare incompatibilă indignarea pe care o simte față de cruntele întîmplări cu păstrarea postului de director al Teatrului Național din Iași.

Iată de ce ne trebuie Jurnalul său. Iată de ce ne trebuie romane ca Întoarcerea huliganului, al lui Norman Manea sau ca America de peste pogrom, al lui Cătălin Mihuleac. Pentru că avem nevoie de istoria adevărată chiar și atunci cînd (sau poate mai ales atunci cînd), așa cum afirmă acesta din urmă, ea „sparge cristaluri prețioase din vitrina națională”, în timp ce exaltatul patriotism, „conceput pentru strălucirea eternă, e prefăcut în tinichea.”

Primele cristaluri le-a spart pentru mine Norman Manea, de la care am aflat (întîiași dată pentru prima oară, vorba lui Caragiale) că marele Nae Ionescu i-a negat lui Mihail Sebastian condiția de om, socotind-o incompatibilă cu aceea de evreu. Odată cu lectura romanului De două mii de ani și a Jurnalului lui Sebastian, zuruitul cioburilor a devenit asurzitor și amenințător, o avalanșă gata-gata să îngroape cu totul cultura românească.

Iar dacă Manea și Sebastian au descris mai ales barbariile din București, zăngănitura finală ne-o aduce în urechi Cătălin Mihuleac din dulcele tîrg al Ieșilor, acolo unde moldovenii s-au dovedit la fel de vajnici în stîrpirea „jidovilor” ca frații lor de peste Milcov. Și, la fel ca în cazul celorlalți doi scriitori, valoarea literară este la nivelul celei istorice, în contextul în care America de peste pogrom nu se mulțumește să aducă mărturii bine documentate (de cîte ori nu am intrat pe Google să verific o afirmație care mi se părea de necrezut ca să aflu că autorul nu exagerase nici un pic!) despre niște evenimente pe care istoria oficială le-a trecut sub tăcere mai bine de jumătate de secol, ci reconstruiește magistral acea epocă, evitînd cu abilitate atît contrastele exagerate între bine și rău cît și acel ton lirico-patetic care forțează compasiunea. Împletind cu măiestrie tehnici narative tradiționale și moderne, schimbînd registrele narative și stilistice în funcție de firul epic urmărit, romanul oferă în final aceeași imagine familiară a unei Românii care continuă să se bălăcească în derizoriu și care își iartă cu larghețe propriile greșeli atunci cînd nu se dezbară ridicînd nonșalant din umeri de trecutul incomod.

Ca să creeze impresia de autenticitate, în registru subtil (auto)ironic de astă dată, autorul recurge la vechiul motiv al manuscrisului – două manuscrise și o scrisoare, ca să fim cît mai exacți – încredințat lui de către românca americanizată Suzy Bernstein, care informează ea însăși cititorul, în Prolog, că l-a însărcinat pe Autor (singurul care a vorbit direct cu ea, și nu prin intermediul vreunui agent literar, deși ea suspectează că asta s-a întîmplat doar pentru că e prea sărac ca să-și permită unul) să-i prelucreze literar amintirile, păstrîndu-i însă „stilul contabilicesc” și împletindu-i totodată povestea cu o alta, pentru motive care promite că vor fi dezvăluite în final. Drept răsplată, Autorul va avea dreptul să semneze cartea cu numele lui (iar ea va avea avantajul de a rămîne la distanță de „jungla” literară care-i este străină).

Narațiunea se va desfășura astfel pe două planuri narative, unul al prezentului (la persoana I, cu vocea lui Suzy, în registru sec, ironic) și altul al trecutului (la persoana a III-a, cu o voce identificabilă spre final, în registru grav, uneori cinic), pentru a revela, a cîta oară, că trecutul este mereu povara victimelor, nu a călăilor.

În planul prezentului, povestea lui Suzy începe în momentul în care, posesoare a numelui nesofisticat de Sînziana, e trimisă de șeful ei pe teren cu misiunea de a însoți doi americani, mamă și fiu, la muzeul Ion Creangă din Iași. Pe el îl cheamă Ben și arată foarte bine la cei 50 de ani ai săi, spre deosebire de mama sa Dora care nu-i face tinerei cine știe ce impresie, drept pentru care se simte datoare s-o penalizeze cu un portret caricatural:

Costum bej, pantofi pentru monturi dureroase. Colier, cercei și inel. Câteva lebede din specia Swarovski plutesc pe balta de aur alb. Buze groase, mari, înghițitoare de ruj dau drumul unui surâs ironic permanent. Nas lungit cu finețe, santinelă a feței. Păr scurt, prea blond pentru a fi adevărat. Ah, genul ăsta de bătrâne! Care cred că părul scurt și vopsit le întinerește. Dimpotrivă. E același efect ca la femeile cu picioare scurte, cocoțate pe tocuri. Cu cât tocurile sunt mai înalte, cu atât cocoțatele mai scunde par.

La propunerea celor doi, Sînziana devenită Suzy pleacă în America pentru a se angaja la firma lor de haine second-hand, iar în scurt timp se mărită cu Ben, trecînd la religia mozaică din proprie inițiativă. Într-una din lungile și savuroasele discuții cu socrul ei Joe, pe care-l place foarte mult, acesta îi spune Dorei că emblema Ralph Lauren îi amintește de polițiștii călare care îi loveau pe evreii căzuți în timpul pogromului de la Iași. Pentru că nimeni nu-i spusese vreodată despre vreun pogrom în orașul ei, Suzy începe să caute informații. Se întâlnește așadar cu D.C, un istoric ieșean care avea „o expresie de intelectual care citește excesiv” și de la care află data (29 iunie 1941) și numărul victimelor (13 266, dintre care 40 de femei și 180 de copii). Dat fiind că orașul număra atunci cam 50 000 de evrei, concluzionează năucită că aproape toți bărbații adulți au fost masacrați.

În celălalt plan, povestea familiei Oxenberg, narată (vom ghici mai tîrziu) de fiica mai mică Golda în stil indirect liber, începe în anul 1938, cînd Oxenbergii sînt bine cunoscuți în Iași, tatăl, Jacques, fiind un ginecolog vestit mai ales pentru operațiile prin cezariană, iar mama, Roza, o frumusețe a cărei poză apare adesea în reclamele din ziare sau pe pachetele de țigări. Golda are vreo cinci ani și vede partea bună a lucrurilor în orice, în timp ce fratele ei Lev (numit așa pentru că mama lor este pasionată de Tolstoi), la aproape 10 ani are apucături de bancher precoce.

În ciuda prosperității și a aparenței de tihnă familială, Oxenbergii trăiesc pe un butoi cu pulbere, într-un Iași antisemit nu de azi de ieri, după cum o dovedesc amintirile lui Jacques (păstrate „cum se păstrează un avorton în formol”) din perioada studenției, mai precis din anul universitar 1922-1923, cînd se încercase introducerea lui numerus clausus pentru a limita intrarea evreilor la facultate, deși era o violare a constituției și cînd Senatul Universității decisese solemn că „fără practică efectuată pe cadavre jidovești, nu de-ale creștinilor, evreii nu sunt primiți la examene.” Tot atunci, la facultatea de Drept, decanul A.C. Cuza lansase lozinca: „La nici un examen, nici un jidan!”, iar profesorul Nicolae Paulescu, de cîte ori lua o pauză de cercetare, scria articole în care cerea alungarea evreilor, propunînd să se înființeze o „cloacă” (în Palestina, Africa sau America), în care fiecare țară să-și trimită „lăturile”.

Profesorul Paulescu se străduiește să descopere insulina. Un leac menit să aline suferințele bolnavilor de diabet. Bolnavilor de diabet creștinesc, se înțelege.

Jacques Oxenberg reușește totuși să termine cu bine facultatea, și să-și deschidă un cabinet ginecologic devenit o afacere prosperă. Dar din 1938, acțiunile antisemite iau amploare și nici prietenii lui sus-puși nu-l vor mai putea proteja mult timp. Pe zidul casei lor apare scris „Moarte doctorului pizdar!” iar Lev umblă o zi întreagă cu eticheta „micul pizdar” lipită pe spate. Mai mult, în presă apare un articol semnat de Dr. Burebista care cere femeii românce să nască românește, căci „durerile nașterii vin de la Dumnezeu, pe cale patriotică” și nici nu sînt chiar atît de mari cum vrea să le facă să creadă „aparatul de propagandă iudeo-masonic”. La fel ca Mihail Sebastian în capitala bucureșteană, doctorul constată disperat că lumea întreagă doarme somnul lui Goya, slobozindu-și monștrii asupra neamului evreiesc:

Jacques se află la mare depărtare de neinformatul de ieri. S-a lămurit cu scriitorii. S-a fript cu Goga, știe și de adunările antisemite organizate din proprie inițiativă de scriitorul și avocatul Ionel Teodoreanu, care începe prin a cere eliminarea „jidanilor” din baroul Iași pentru a ajunge la ecarisarea lor din toate sectoarele vieții publice si, dacă e posibil, de pe fata pământului.
Aude destule despre răutatea ranchiunoasă în care Iorga se sprijină ca într-un al doilea baston. Știe că lui i se datorează înfundarea lui Corneliu Zelea Codreanu în pușcărie. Nu că n-ar sta bine acolo, să-i urăm atât „La mulți ani!” cât și „Mazel tov!” Dar cum poți fi ultragiat de o scrisoare deschisă pe care nici măcar nu o publici? Și cum poate fi rănit de moarte un savant genial de mușcătura unui păduche cultural?

Povestea continuă într-o gradare a răului care va atinge punctul culminant pe 29 iunie 1941, cînd „(t)ot ce e basm în viața Goldei se șterge definitiv”.

În celălalt plan, Suzy descoperă mai multe informații despre pogrom decît ar fi vrut să știe, dar cea mai tulburătoare rămîne destăinuirea soacrei ei Dora, că numele ei este de fapt Golda, că n-a mai vorbit românește din 1945, cînd s-a cunoscut cu Joe la spitalul Rotschild din Viena, unde s-au îndrăgostit unul de altul și de unde au plecat împreună în America, și că povestea ei (pe care cititorul deja o știe) se află într-un caiet pe care i-l încredințează. Cît despre afacerea cu haine vechi pe care a deschis-o,

Nu de dragul profitului a vrut să deschidă în Iași o filială a firmei sale. Ci pentru că era cea mai elegantă manieră de a se revanșa în raport cu urmașii celor care jefuiseră de haine cadavrele evreilor, în timpul Pogromului. Imaginea morților în pielea goală nu a slăbit-o toată viața.

Imaginea aceea, ca și a familiei întinse pe caldarîm (mama, tata și o fetiță de vreo 5-6 ani), ca și multe altele există cu adevărat, nu sînt inventate de autor, așa cum bestialitatea despre care a scris a existat cu adevărat și nu poate fi pusă pe seama naziștilor decît de către cei orbi sau de către cei care cred că a fi patriot înseamnă a ascunde sub preșul uitării tot ce ne-ar putea știrbi imaginea de români falnici.

P.S. Constat că atît de impresionată am fost de ceea ce am citit încît am pus accent mai mult pe conținut decît pe stil, care nu e mai puțin remarcabil, și pe care-l analizează mai detaliat Luminița Corneanu în cronica ei din România literară, Istoria învinșilor. La aceasta adaug și excelenta recenzie a Mihaelei Buruiană, de pe site-ul ei Cărți si călătorii căreia îi datorez de altfel descoperirea acestui roman, drept pentru care îi foarte mulțumesc.

[Lavinia]

Abandonez cartea lui Mihuleac mai tîrziu decît am avut inițial impulsul de a o face. Am perseverat în speranța că ceva din ea o să mă determine să o termin și/sau apreciez. Mă recunosc înfrîntă de stilul autorului, și ca să fiu sigură că nu mai doresc vreodată să citesc ceva scris de el, am verificat și cele cîteva pagini online din Deborah, celălalt roman al lui din aceeași colecție de la Humanitas, unde am regăsit același stil, sau în fine, aceeași lipsă a lui.

E clar că, în esență, subiectul cărții e sensibil, dureros, și o mare pată pe istoria țării noastre, dar o operă de ficțiune nu se judecă doar prin prisma subiectului.

De gustibus, știu, aceasta nu e o opinie dintre cele populare, cartea e foarte apreciată între cititori, critica nu văd să se fi pronunțat. Singurul merit pe care i l-am găsit cărții e că pare (n-am verificat, desigur) foarte bine documentată. Ceea ce, pentru mine, n-a fost, din păcate, suficient.

(nici coperta nu strălucește, dacă e să recunoaștem)

[Dobre Cosmin · Rating 3 out of 5]

Multă lume s-a plâns de stilul acestui roman, care se abate de la normele obișnuite, ușor dezlânat pe alocuri, însă cu pasaje sau capitole scrise foarte bine în imediatul lor.

Roman desfășurat pe două planuri temporale,
cu povești aparent diferite. Primul plan ocupă spațiul istoric centrat pe familia Oxenberg, de condiție bună; Jacques Oxenberg, ginecolog cu degete beetoveniene, cum titlul primului capitol îl descrie, și a Rozei Oxenberg, împreună cu cei doi copii, Lev și Golda. Viața lor e înnegurată de veștile sumbre, pline de nesiguranța viitorului, ce vin din sfera politică și intelectuală, dar și a urii tot mai crescute împotriva evreilor din acele zile înăbușitoare de sfârșit de iunie 1941.
A doua poveste, cea a  familiei Bernstein, este spusă de Sânziana Stipiuc si va începe în 2001 odată cu angajarea ei de catre această familie de evrei americani pentru a fi responsabilă cu exportul de obiecte și haine la mâna a doua către România. Devine apoi doamna Suzy Bernstein, căsătorindu-se cu unul dintre fiii nelipsiți din preajma mamei sale, Dora Bernstein.
Suzy Bernstein va desluși și lega cele două linii temporale prin scoaterea la lumină a unor povești dureroase.

Sunt câteva pasaje sfâșietoare, umplute cu cinismul personajelor, unele dintre ele tragice, altele caricaturale prin ignoranța, răutatea și cruzimea de care au dat dovadă atunci când ele au fost posibile, în acea perioadă de întunecime a popoarelor. Tristul adevăr e că și România a contribuit la masacrarea evreilor cu o frenezie ce a atins culmea nebuniei în Iașiul anului 1941. Toate descrierile și acțiunile inumane sunt pătrunse de un neverosimil umor, ce pătrunde prin crăpăturile sufletești tot mai mari ale unor personaje, umor ce se înfiripă interstițial tocmai în inima cruzimilor. Sunt imaginate haine luxoase acolo unde sunt doar trențe pe cei suferinzi, vinuri scumpe și mese cu cotlete de miel și mărar în trenurile morții care duceau înfometații si însetații către ultimul drum, culminând cu urletul imaginativ al lui Antonescu: "De unde cotlet de miel? De unde au avut jidanii mărar? Ăla e mărar bolșevic."
Burlescul pătrunde și în scenele crude de viol, de o sfâșietoare inumanitate și dezangajare morală a participanților, ajungând la dialoguri suprarealiste, ce par desprinse din coșmarurile dimineții, cele ce se simt la granița realului cu irealul. Apogeul absurdului se concretizează din pasajul în care, la finalul zilei, două gospodine făceau schimb cu hainele spălate de sângele evreilor, ce zăceau acum morți pe străzile Iașului: "Vecină, nu te interesează un taior mov, pentru o femeie mai plinuță, așa ca matale? L-am cârpit în piept, să nu se cunoască urma glonțului. Zici că dai la schimb o pereche de pantaloni?"


Către finalul romanului am remarcat cum umorul se diluează până la dispariție, el părând mai degrabă nucleul rezistent la oroare, ca o apărare împotriva traumei. La fel cum bătăile, crimele și violurile din acele zile însângerate de la Iași au creat cicatrici sufletești și traume psihice unei întregi comunități de zeci de mii de oameni, supraviețuitorii au trebuit să găsească acea rezistență împotriva memoriei.
Finalul nu surprinde, se poate deduce chiar din prima jumatate a romanului, însă e plăcut, liniștitor, chiar cu note optimiste că totuși chiar și în amfiteatrul ororii se pot găsi mereu oameni buni. Și depășind cadrul cărții, merită menționat unul din acei oameni buni, care a salvat sute de evrei din trenurile morții, în gara din Roman, asumându-și toate riscurile. Era președinta Crucii Roșii din Roman, pe numele ei Viorica Agarici. La fel ca Oskar Schindler, a primit cetățenia de onoare a Israelului și titlul de Drept între Popoare.

[Oana · Rating 5 out of 5]

Eram un pic dezamagita ca am inceput 2020 cu o carte mediocra, insa a doua carte de anul asta e fara dubii una de 5 stele.
America de peste pogrom ramanea nedescoperita de mine daca nu o primeam cadou, insa m-a prins de la primele propozitii.

Actiunea se desfasoara pe doua planuri: incepand cu 2001, prin povestitoarea Suzy (adica o Sanziana de Onesti), o tipa plina de umor care ajunge la 33 de ani necasatorita si fara copii (! - de retinut), asadar primeste sarcina de servici ca intr-un weekend sa plimbe prin frumoasa patrie un american de 50 de ani si mama lui, o scorpie batrana pe nume Dora. Asa incepe o poveste fara vreo legatura aparenta cu planul distinct al cartii.

De "cealalta parte" avem instarita familie Oxenberg in perioada interbelica: Jaques, medic ginecolog specializat pe cezariene, Roza, sotia sa, si copiii lor: visatoarea si inocenta Golda & descurcaretul Lev, care ajung sa se confrunte cu pogromul din iunie 1941 din Iasi.

Care e legatura dintre cele doua planuri e destul de usor de dedus la un moment dat, insa m-au fascinat in special povestile si stilurile atat de diferite de redare & limbaj folosite de Mihileac.

Trebuie sa recunosc ca spre si pe final au curs si niste lacrimi, drama evreilor avand un impact puternic asupra mea & dezegarea misterului parandu-mi-se foarte emotionanta.

Recomand!

[Titi Coolda · Rating 4 out of 5]

Pogromul de la Iași din iunie 1941 nu mai este demult un secret ascuns de potentații verzzzzi ai comunismului mioritic. Este un fapt real de o ferocitate care a speriat atât fasciștii cât și naziștii. În ficțiune am citit despre evenimente în Kaput-ul lui Curzio Malaparte și Eugenia nu mai știu cum îl cheamă pe francezul tradus la Humanitas. Niciuna dintre cele două opuri nu m-a convins așa cum a făcut-o cartea lui Mihuleac. Poveștile familiei Oxemberg din trecut se îmbină perfect cu povestea Bernsteinilor din prezent. Tragismul și ororile trecutului se compensează perfect cu ironia și sarcasmul prezentului. personajele sunt puternic individualizate, viabile, credibile. Chiar și finalul ușor melodramatic, veți plânge, fetelor!, nu știrbește cu nimic cursul natural al poveștii. A, și nu voi mai reciti La Medeleni pentru că vreau să-mi rămână în memorie imaginea bucolică a familiei Deleanu. Și tu, Ionele Teodoreanu, până și tu...

[Nona · Rating 4 out of 5]

Ce carte nepotrivită pentru perioada Crăciunului! Și totuși, ce carte potrivită pentru perioada de instabilitate politică prin care trece România!

Eu am foarte mare ciudă pe sistemul de învățământ românesc și pe modul în care glorifică anumite evenimente istorice, dar alege să ascundă sub preș altele, care ar „strica” imaginea de țară creștină, primitoare, mereu oprimată, mereu controlată de marile puteri pe care suntem îndoctrinați să o credem de mici copii. Așa aflăm noi doar de bătăliile pentru patrie și de eroi, dar nu și de momentele în care conducătorii acestei țări au luat decizii oribile. Mișcarea legionară este romantizată, iar Pogromul de la Iași - evenimentul despre care vorbește Cătălin Mihuleac în acest roman - este cu totul omis din cărțile de istorie. Sau era, cel puțin în vremurile când eram eu școler.

(Spre deosebire de noi, germanii învață de mici despre Holocaust și adevăratul rol al țării lor în Al Doilea Război Mondial. Dar asta e altă discuție ce nu-și are neapărat locul aici.)

„America de peste pogrom” e o carte care mi-a creat reacții pe care nicio altă carte - de la „Jurnalul lui 66”, și aceea extrem de puternică - nu a mai făcut-o. Rar somatizez când citesc ficțiune, dar iată, aici am stat cu sufletul la gură, cu nervii vibrând, cu mâinile tremurând de nervi, de durere, de neputință. De furie că nu știm, că ni se ascund lucruri, că autoritățile tac, că profesorii preferă să vorbească doar de gloria neamului, nu și de mizeriile pe care le-au făcut ai noștri. Ai noștri, nu alții care au trecut pe aici. Pentru că Pogromul de la Iași nu a fost orchestrat de alții.

Romanul lui Mihuleac pleacă de la povestea unei imigrante românce din Iași, care este angajată de o firmă din SUA ce exportă haine second-hand în România, ajungând să se căsătorească în familia care deține această afacere. Sânziana (Suzy) nu este evreică, dar familia „adoptivă” este. Însă Bernsteinii își ignoră - ba chiar neagă - originile românești, ceea ce lui Suzy îi creează confuzie. De ce, când atâția evrei de origine română - scriitori, pictori, cineaști - au creat lucruri remarcabile și au ajuns nume mari în respectivele domenii, la nivel mondial, familia Bernstein preferă să-și ascundă trecutul, inclusiv faptul că au fost victime ale evenimentelor violente din 27-30 iunie 1941?

Iar Suzy investighează, cu tenacitatea celui ce vrea să înțeleagă, poate cu perseverența fostului elev român care a trăit o viață într-un oraș ce și-a ascuns cea mai oribilă faptă. Povestea lui Suzy se împletește cu cea a familiei Oxenberg - Jacques, celebru ginecolog al epocii, medic evreu ce ajuta femeile deopotrivă evreice și creștine să nască „elegant”, prin cezariană, pentru a nu-și „distruge” aparatul genital; Roza, soția sa, admiratoare a culturii germane (!), care își dorește să traducă în germană și să publice în țara lui H!tler o antologie a scriitorilor români; Lev și Golda, copiii lor. Toți victime, într-un fel sau altul, ale pogromului.

Povestea pendulează între aceste două planuri temporale - prezentul anilor 2000, în care România este inundată de marfă second-hand de la americani, și anii 1930-1940, cu frământările lor, cu iminența - și apoi izbucnirea - războiului, cu legionarii, cu regele iubitor de artă, dar crud, cu generalul antisemit. Și cu multitudinea de scriitori, avocați, medici ale căror voci s-au ridicat în ură, împotriva evreilor.

Cartea oferă o perspectivă profundă asupra acestui episod tragic din istoria României și explorează, prin intermediul familiei Bernstein, impactul acestuia asupra generațiilor următoare. E o carte a violenței, a traumei ascunse sub preș, a durerii de neconceput. O carte ce se concentrează cu precădere asupra a două personaje feminine cu destine diferite, dar care ajung să se întrepătrundă. Femei care ajung să se înțeleagă la un nivel profund, dincolo de granițe, de timp și de vorbe.

I-am apreciat lui Mihuleac documentarea minuțioasă. Chiar dacă personajele cărții sunt inventate, ele ar putea fi orice familie de evrei ieșeni din acea vreme. Contextul istoric, în schimb, este excelent documentat. Și uneori brut, jupuit de orice înfloritură. Violența acelor zile, ura viscerală a populației Iașului față de evrei, violurile, lipsa aproape completă de umanitate sunt descrise fără ornamente. M-au îngrețoșat, m-au îngrozit, m-am simțit neputincioasă. Și mă bucur că a ales această cale, mă bucur că mi-a adus în fața ochilor faptele cumplite ale oamenilor din acele vremuri, inclusiv ale unora pe care îi admiram, în ignoranța mea (Ionel Teodoreanu, printre alții).

Contrastul dintre România și America devine un filtru prin care autorul examinează identitatea, trauma și exilul. România interbelică - cea pe care o romantizăm, de multe ori -, e un loc al suferinței și al nedreptății, iar Pogromul de la Iași, prin violența lui care a îngrozit până și pe „artizanii” Holocaustului, e simbolul suprem al cruzimii și al colapsului umanitar. Amintirile celor care au supraviețuit pogromului arată imposibilitatea vindecării unor răni atât de adânci în contextul unei societăți care refuză să-și asume trecutul. Prin contrast, SUA devine, pentru evreii care au reușit să scape, un simbol al supraviețuirii și al oportunității, un loc în care se pot construi vieți noi, în care trecutul poate fi uitat sau măcar ascuns bine sub preșul capitalismului cinic.

Am avut, însă, o relație de love-hate cu proza. Inițial am apreciat tonul ușor ironic, zeflemitor, ba chiar umoristic, pe alocuri. Dar pe măsură ce am înaintat cu lectura, mi s-a părut prea mult. Ce am considerat inițial incisiv și direct s-a transformat în absurd. La un moment dat, umorul lui Suzy m-a iritat și a dat o notă de superficialitate faptelor descrise. E singurul motiv pentru care nu îi pot da 5*.

Un lucru mai spun, în contextul evenimentelor politice din toamna/iarna lui 2024, care mi-au și dat impulsul să citesc acest roman: am identificat, cu frică în suflet, anumite idei ale legionarilor anilor 1940 în discursurile unui anumit candidat la prezidențiale. Cum ar fi articolul unui anume doctor Burebista (pseudonim, evident) intitulat „Femeia româncă trebuieşte a naşte româneşte”.

E un roman pe care aș vrea să-l citească toată lumea. Pentru că avem nevoie să simțim acea frică, acea groază, avem nevoie să înțelegem că românul nu este acest patriot creștin, bun la suflet, primitor, pâinea lui Dumnezeu. Ci că suntem, indiferent de ce încearcă să ne vândă cărțile de istorie din școală, capabili de cele mai oribile fapte.

[Mihail Victus · Rating 3 out of 5]

Felicitări autorului pentru c-a ales un subiect atât de sensibil. Pe de altă parte, nu știu de ce l-a prezentat într-un mod pe care l-aș găsi potrivit mai mult unei comedii (nu dintre cele mai reușite). În plus, toate personajele și ambele fire narative (pers. I și pers. II) folosesc aceeași voce (i-aș putea reproșa asta personajului fictiv, dar nu e cazul), presărată cu anecdote și poante și expresii de genul „fuck you, cu loverul mă-tii de prost” sau „cât pe-aici să mor de accident de furculiță” sau „îi simte ferm bastonul de mareșal” și descrieri de genul „Îl încalecă în valuri, cu șuier în piept. Algele arămii dintre picioare se dau la o parte, făcându-i loc înaltului oaspete…”. Cam atât ar fi de obiectat.

Subiect: ★★★★★
Stil: ★★☆☆☆
Mesaj: ★★★★☆
Structură: ★★★★☆

[Andrei Mocuţa · Rating 3 out of 5]

3 și un pic/ din 5.

[Dana · Rating 5 out of 5]

I-as da fara sa clipesc mult mai mult stele. E genul de carte de care nu iti vine sa te desparti. Dureroasa si acida, precum viata Dorei Golda.

[Tanita Cirstea · Rating 5 out of 5]

“Mergeti in sufletul meu!”, ce urare umana...

[Madam Bovaread · Rating 5 out of 5]

Un roman despre care mi-e greu să găsesc cuvintele potrivite pentru că surprinde o temă controversată, dar imposibil de trecut peste și anume pogromul de la Iași împotriva evreilor din iunie 1941 inițiat de generalul Ion Antonescu, o inițiativă antisemită ce a dus la “lichidarea” a peste 13.000 de evrei. O pată în istoria României despre care nici la școală nu se învață, probabil dintr-un “patriotism” prost înțeles.

Perspectiva romanului pendulează între trecut și prezent, vechi și nou, uitare și amintiri, minciuni și adevăr, alegeri și destin, între familia Oxenberg din Romania dinainte de al doilea război mondial și familia Bernstein din prezent (anii 2000) din Statele Unite ale Americii.

Avem în prim plan o româncă, Suzy (Sânziana) care ajunge să se căsătorească cu un evreu american, Ben Bernstein, cu rădăcini românești și împreună cu familia lui lucrează la succesul afacerii lor cu produse vintage și second-hand. Încetul cu încetul, Suzy descoperă istoria “nespusă” și tragică a familiei soțului și legătura lor cu pogromul de la Iași - care este al doilea plan al romanului, unde facem cunoștință cu familia Oxenberg, ce trăiește în Iașul anilor ‘40, care devine tot mai “neprietenos” cu evreii și se ajunge la orori grave și crime greu de descris.

Scriitura este destul de simplă, dar tăioasă, inconfortabilă pe alocuri, fară înflorituri, dar perfect adaptată la povestea relatată- povestea dezumanizării și a degradării ființei umane.

Un roman care se citește cu frustrare și te poate face să-ți pierzi încrederea în umanitate, cum de altfel sunt toate scrierile despre holocaust. Nu e o lectură lejeră, dar e recomandat ca cititorul să fie deschis să înțeleagă contextul istoric, chiar dacă e vorba despre un adevăr incomod.

[Monix · Rating 5 out of 5]

Catalin Mihuleac, ai scris o carte incredibila, doar ce am terminat-o si imi vine s-o iau de la inceput!
Amuzanta si dramatica, in aceeasi masura, o carte de 10 stele!

[Alexandra Vasiac · Rating 5 out of 5]

A book that should be taught in history classes. It was heartbreaking and it is a huge disappointment that we do not know many of the things done by people we cherish and honour today. We should honour more the memory of those haunted and killed with no guilt whatsoever but that of being of a certain religion.

[Suzana · Rating 4 out of 5]

Mi-au plăcut: structura pe două planuri a romanului, povestea în sine, munca de documentare a autorului

Nu mi-au plăcut: vocea naratoarei Suzy, stilul ei declarat contabilicesc, numeroasele propoziții minimaliste care se se termină în pom (“Vrea să.” “O să.”), sarcasmul și glumițele misogine/ageiste.

[Babette Ernst · Rating 5 out of 5]

Ein großartig und ungewöhnliches Buch, das ein Ereignis des 2. Weltkriegs in den Mittelpunkt stellt, über welches lange geschwiegen wurde: das Pogrom von Iaşi am 29. Juni 1941.
Abwechselnd werden die Geschichten zweier Familien erzählt. Einerseits beginnend mit der Rumänin Sanziana, genannt Suzy, die nach Amerika auswandert, die Geschichte der Familie Bernstein, rumänischstämmiger amerikanischer Juden, denen wir in der jüngsten Vergangenheit folgen und andererseits der Familie des Gynäkologen Jacques Oxenberg in Iaşi Ende der 30er/Anfang der 40er Jahre des 20. Jahrhunderts. Die verwendete Sprache ist außergewöhnlich, flapsig, mitunter frotzelnd, mit feinem Humor, sehr vielen Bildern, die teilweise haarscharf am Klischee vorbeischrammen. Aber alles fügt sich zu schonungslos erzählten Darstellungen der schlimmsten Ereignisse mit vielen Hintergrundinformationen und sehr menschlich geschilderten Schicksalen.
Die verwendeten Bilder, die sich aus dem Secondhand- bzw. Vintage-Handel der Bernsteins und aus der Arbeit des Gynäkologen Oxenberg ergeben, passen großartig in die Geschichte und liefern immer wieder Erkenntnisse über menschliche Schwächen und Zusammenhänge. Helden werden nicht gebraucht.
Man ahnt von Beginn an, dass es eine Verbindung der Erzählstränge geben muss und etwa ab der Mitte kann man sich auch denken, wie es zusammenhängt, trotzdem ist das Buch spannend bis zum Schluss und hat am Ende auch noch eine hübsche Wendung parat.
Ich las, dass der Autor die flapsige Sprache vor allem wählte, damit er mehr junge Leser begeistern kann, denen er sozusagen durch die Hintertür Geschichtswissen vermitteln möchte. Ich gehöre nicht zu den jungen Lesern, aber mich hat er auf alle Fälle erreicht. Ich wusste bisher über Rumäniens Rolle im 2. Weltkrieg nahezu nichts. In meinem DDR-Lexikon steht zu Iaşi einiges, aber kein einziges Wort über ein Pogrom, das mehr als 13 000 Juden das Leben gekostet hat. Dafür ein Satz zur Befreiung durch die Rote Armee, der wohl eher ein Seitenwechsel Rumäniens war. Deshalb finde ich, dass es ein wichtiges Buch ist, gerade in einer Zeit, in der wieder ein rechtsextremistischer Angriff auf eine Synagoge von einem Holocoust-Leugner stattfand, ein Buch gegen Geschichtsvergessenheit, das dazu anregt, nicht vorschnell zu urteilen. Absolut empfehlenswert! (Ich rate, den Klappentext nicht vorab zu lesen, er verrät zu viel.)

[Ana-Maria Bujor · Rating 3 out of 5]

Acum ceva vreme am fost sa vad filmul Mi-e indiferent daca vom intra in istorie ca barbari de Radu Jude despre masacrele comise de romani la Odessa. Acolo in film e o scena unde personajul principal feminin discuta despre masacre cu iubitul ei, post-coitus. Timp de vreun minut am avut onoarea sa ma uit la organul tipului, plasat bine sub burtica gospodareasca. Eh cam asa m-am simtit si citind cartea asta, dar daca dupa film mi-am cam vrut banii inapoi, in cazul asta nu sunt suparata pe achizitie.
Cartea in sine ma bucur ca exista, era necesara. E plin internetul de trasnai despre pogrom, asta in cazul fericit daca se stie ca a existat. Nu ma deranjeaza scenele "murdare" asociate jumatatii de carte dedicate evenimentelor istorice. Ce am citit in cartile de istorie despre pogrom mi-au facut rau fizic mult mai mult decat ar putea cartea asta vreodata. Personajele sunt memorabile, umorul m-a nimerit in cea mai mare parte, iar descrierea fenomenului in contextul istoric mi se pare chiar bine realizata. Cartea asa nu trebuie sa te faca sa te simti confortabil.
Daaaar la fel ca in cazul altor carti precum Sarah's key sau Birdsong, bucata din perioada contemporana m-a cam pierdut. Nimereste ici-colo umorul, dar cam atat. Cate glume cu grasi poti face? Imi place cum se explica anumite fenomene din Romania post-comunista - rusinea de a cumpara haine second hand, fudulia, alcoolismul, etc, dar nu e destul ca sa justifice jumatate de carte.
Inteleg ca aceasta bucata trebuia sa fie una educativa. Ne trebuie un personaj care sa rezume toate evenimentele istorice intr-un mod mai.. contemporan. Dar Suzy nu e personajul de la care vreau sa aud istorie. La inceput am apreciat cinismul si abilitatile de business, dar cand a sosit scena din padure cu Ben, am pus cartea jos. Psihopata asta ar trebuie sa ma invete despre tragedie? Nu pot justifica scena aia nici sa stau in cap, mai ales ca domnuca proaspat convertita isi asuma ea istoria evreiasca si decide ea cat de mult trebuie jelit. Cateva pagini mai tarziu decide singurica ca de fapt nu vrea sa studieze mai mult, pa, pa, Sever! Fara scena cu padurea poate iesea de un 4 stele. Dar aia m-a scos din carte si n-am mai putut reveni.
Nu m-a nimerit complet povestea, dar apreciez ca este si ca ne face sa ne simtim un pic neconfortabil. SI un pic palaria jos si pentru autor, am asa un sentiment ca are inbox-ul plin de nebuni.

[Amalia Istrate · Rating 5 out of 5]

Cartea exploatează un subiect nu știu dacă tabu, dar, oricum foarte putin discutat la noi - modul în care au fost tratați evreii din Moldova și atrocitățile comise împotriva lor în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Ceea ce m-a afectat a fost să citesc despre felul în care personalități marcante ale culturii noastre au acționat atunci. Ionel Teodoreanu a fost pentru mine doar autorul ciclului ,,La Medeleni” sau al ,,Uliței copilăriei”. Nu-mi imaginez cum același om a putut avea o atitudine atât de crudă și mizerabilă împotriva altor semeni. Și nu este singurul!
Aștept reacțiile istoricilor care să spună că nimic din cele relatate în carte în legătură cu acest subiect nu este adevărat, că totul este o fabulație, că românii i-au salvat și i-au protejat pe evrei și pe țigani în timpul conflagrației.
Btw, foarte bine surprinse mentalitatea și micile meschinării ale evreilor. De fapt, autorul nu iartă pe nimeni, redând în mod realist tipicul fiecărei nații.

[Lese lust · Rating 2 out of 5]

Bei aller Betroffenheit über die Geschehnisse, die hier geschildert wurden: dieses Buch war so gar nicht mein Fall. Ich kann mich mit dieser grellen Erzählstimme einfach nicht anfreunden,fühlte mich, als müsste ich dauernd dem Zweifel eines Marktschreiers auf einer Kirmes lauschen.

Stilistisch erinnerten mich an David Grossmann "Kommt ein Pferd.. " , das alle Welt auch begeistert hat und mich so gar nicht.

[Dumitru Adrian · Rating 5 out of 5]

Să nu uităm cât de ticăloși am fost, odată cu nemții, în al doilea război. Și să nu uităm că nu s-a schimbat nimic, am rămas la fel de ticăloși, doar că acum ticăloșia ne e servită democratic, la alegere. Și mai ales să nu uităm că răzbunarea e începutul ticăloșiei, iar iertarea e începutul înțelepciunii. Să nu uităm.

[Marcin · Rating 4 out of 5]

Pod wpływem pozytywistycznej iluzji neutralności aksjologicznej podejście historyczne, a także i te z nauk społecznych i politycznych, dotyczące przeszłości, nie potrafią stworzyć kontekstu interpretacyjnego oddającego szczegół. Do tego dorzucić trzeba konieczność respektowania kanonów metodologicznych i ich epistemicznego statusu, który w większości przypadków uniemożliwia dyskursywne manifestowanie się tych nauk poza wąskim kręgiem specjalistów. Z tej przyczyny literackie sprawozdania na temat wydarzeń historycznych – właśnie dlatego, że adresowane poza te wąski krąg - oferują schemat czytelniczy, w którym to, co pełne wydarzeń można połączyć z tym, co emocjonalne. Ten tytuł bardzo umiejętnie zestawia ze sobą rygorystyczność danych (a dokładniej pamięć o 13.266 ofiarach, z czego 40 to kobiety, a 180 to dzieci według raportu Służby Wywiadu Specjalnego nr 1503 z 23 lipca 1943 r.) i intensywność historii.

Fabularnie bowiem rozwija się według dwóch pozornie rozbieżnych planów. Pierwszy, zlokalizowany w przeważającej części międzywojennej Rumunii i wsparty dokumentami historycznymi oraz archiwaliami, dokonuje rozrachunku na temat życia społeczno-politycznego i konfliktów etnicznych tamtego okresu. Oś drugiego wyznacza zapis z codziennego funkcjonowania zamożnej amerykańskiej rodziny żydowskiej z początku XXI wieku, specjalizującej się w handlu towarami używanymi. Pozornie to rodzina bez przeszłości, której członkami kieruje jedynie pragmatyzm naszych czasów, w których wszystko – od ubrań po pomysły, a nawet nostalgię – jest „z drugiej ręki”.

Funkcją pierwszego planu jest oczywiście funkcja rozliczeniowa i rewizjonizm dotychczasowego dobrego samopoczucia rumuńskiej historii okresu ante bellum. Przy czym w wypadku tego tytułu chodzi nie tyle o remanent rumuńskich win w pogromie w Jassach z 1941 roku, ile o wprowadzenie ich do porządku obrad historii. W wywiadzie udzielonym świeżo po publikacji książki w Rumunii jej autor wspomniał, że jeden z liderów rumuńskiej partii socjaldemokratycznej – którego tożsamość nie została w nim ujawniona – przyznał bez ceregieli, że nie miał bladego pojęcia o pogromie Żydów w 1941 roku, mimo doktoratu z prawa zdobytego na uniwersytecie w Jassach. W szerszej perspektywie pierwszy plan powieści obliczony więc został na dekonstrukcję mitu „międzywojennego raju” i ukazaniu tamtej rzeczywistości, która z różnych powodów została umieszczona w swego rodzaju camera obscura dla potomności komunizmu. Jeśli Jassy funkcjonowały jak „Norymberga Rumunii”, to tamtejsze środowisko intelektualne było nie tylko stymulatorem nienawiści rasowej, ale także moralnym promotorem zabójstw politycznych czy wykluczenia Żydów ze stanowisk publicznych. Ci sami, którzy pisali piękne strofy o miłości, byli na bakier z chrześcijańskim przykazaniem miłości wobec bliźniego. Trzeba również dodać, że rumuński pisarz nie cacka się z nikim. Gorzką pigułkę przychodzi połykać i monarchistom (vide masowe korzystanie przez króla Michała z prawa łaski wobec faszystów tuż po II wojnie) i faszystom spod znaku Żelaznej Gwardii, ale nawet i komunistom (vide symboliczne wyroki skazujące uczestników pogromu). Jeśli traktować ten tekst jako akt oskarżenia, to jego zarzuty są wyjątkowo uczciwie i sprawiedliwie postawione.

Nieco bardziej kłopotliwe jest pytanie o funkcję drugiego, współczesnego planu, gdyż moim zdaniem zupełnie nie chodzi w nim o kwestię zmazywalności winy i poszukiwania przebaczenia. Kwestią, która unosi się nad tą współczesną częścią jest zagadnienie sensu i nonsensu wykorzystywania Historii dla budulca tożsamości, zarówno tej w wymiarze makro, ale nade wszystko tej jednostkowej. Jaki jest sens sięgania po pamięć historyczną dla prób nadania zbiorowej tożsamości pluralistycznych konturów, jeżeli tkanka społeczna i miejska została wyrugowana z heterogeniczności? Czy poszukiwanie różnorodności tam, gdzie zrumunizowała się Rumunia (i – dodajmy – spolonizowała się Polska) nie jest mrzonką? Usilnym zaklinaniem rzeczywistości? Czy negatywne doświadczenia rodziców lub dziadków powinny mieć wpływ na nasze współczesne postrzeganie, a jeśli tak, to jaki? I czy polityka totalnej ignorancji – jaką uprawiają powieściowi Amerykanie żydowskiego pochodzenia – nie mówi jednak czegoś negatywnego o rzeczywistości „tu i teraz”, będącej żywym zaprzeczeniem tego, że historia magistra vitae est?

Marzy mi się tego rodzaju szczera opowieść o Warszawie lat 30. Bo w kulturze zrobiono bardzo wiele dla zbudowania mitu „Wenecji Północy” nad Wisłą, po której szarmanccy kawalerowie w kapeluszach poruszali się od Ziemiańskiej do Astorii dorożkami ze słowiańskimi wampami u boku. Niemało uczyniono dla wykreowania przeświadczenia o polskich półbogach, którzy po 1939 roku stanęli bohatersko z pieśnią Święta miłości kochanej ojczyzny na ustach i nigdy nie splamili się żadną kolaboracją. Sporo energii zużyto dla zmitologizowania międzywojennej Polski jako niewinnej lilijki, zgwałconej przez faszystowskie hordy i komunistyczne czeredy. I wreszcie – zwłaszcza obecnie – mnóstwo wysiłku wkłada się w zbudowanie mitu polskiego Żyda.

[Piotr · Rating 5 out of 5]

Kolejna znakomita książka po rumuńsku.
Poprzednie - czytane już kilka lat temu (choćby "Matei Brunul" czy "Księga szeptów") - to były moje 'książki roku'. Ta pewnie też nią będzie. Bardzo zasłużenie, bo to kawał dobrej literatury. Mocna, a dla Rumunów - bolesna, świetnie skomponowana i napisana. Kapitalnie się czyta - jak nic dzięki świetnie splecionym dwóm wątkom, rzecz jasna prowadzącym do równie intrygującej, co wyczekiwanej, kulminacji.
Ciekawe jak sobie z tym radzą nad Dunajem i Dniestrem... nad Wisłą niemal bez walki oddaliśmy naszą Pamięć mydłkom i historycznym hochsztaplerom. Tym "pętakom" o których trzęsących się portkach pisał Poeta.
Tym ważniejsza ta książka.

[Aleksandra Gratka · Rating 4 out of 5]

Dwa plany czasowe: współczesna Ameryka i żydowska rodzina zajmująca się handlem odzieżą second-hand oraz przeszłość i życie rumuńskich Żydów przed wojną oraz tragizm ich wojennych losów. Punkt wspólny jest zaskakujący. Opisy zagłady z 29 czerwca 1941 - porażające. Jedyny minus to styl autora - sarkastyczne wstawki momentami były nie do zniesienia.

[Eu și cărțile · Rating 4 out of 5]

3,5⭐⭐⭐⭐

[Codruta Muresan · Rating 5 out of 5]

Excelenta! O carte cu adevarat emotionanta.

[Marie-Christine Wattiez · Rating 5 out of 5]

Roman de l’auteur roumain Catalin Mihuleac qui se déroule sur deux périodes , dans deux lieux différents .
La famille Oxenberg vit à Iasi en Roumanie , Jacques , gynécologue réputé , spécialiste des césariennes , son épouse Rosa , moderne , audacieuse , la vie ressemble à la vie de beaucoup de familles d’intellectuels aisés , et leurs enfants Lev et Golda semblent promis à un avenir radieux , sauf qu’ils sont juifs et que l’histoire se passe dans les années 30 jusqu’à l’année 1941 , l’année du pogrom de Iasi .
La haine est présente , aux aguets , n’attendant qu’une occasion pour se manifester , une haine qui va prendre des proportions incroyables , une haine nourrie de ressentiments , d’une jalousie féroce contre cette famille brillante , heureuse .
La famille Berstein , vit à New- York et a une particularité amusante , elle s’est spécialisée dans la vente de produits vintange .
Les deux familles sont liées , aucun doute bien entendu , l’auteur va nous le faire découvrir à la fin du roman .
Ce n’est pas le premier roman que je lis sur le sujet mais celui ci rejoint le cercle très restreint des très très bons romans , il est du niveau du roman ´ Les disparus ´ de Daniel Mendelsohn que j’avais beaucoup apprécié .
L’auteur a utilisé un ingrédient un peu étonnant en nous racontant l’histoire de la famille Berstein , il s’agit de l’humour , un humour légèrement cynique mais parfaitement dosé , l’humour indispensable pour surmonter les épreuves , pour rester digne quand l’indicible vous rattrape .
Un coup de cœur pour moi , une très grande qualité d’écriture .
Merci aux Éditions Noir sur Blanc dont je suis une inconditionnelle et à NetGalley.

[SemneBune · Rating 5 out of 5]

„Lecția neașteptată pe care ne-o oferă Cătălin Mihuleac – fără a-și expune, desigur intenția în mod direct – iar asta îl face un scriitor adevărat – este tocmai aceasta: dacă vrei să înțelegi ce ți se întâmplă în prezent, care este statutul tău în lume, în ce relații te afli cu ceilalți, trebuie să-ți cunoști și să-ți înțelegi trecutul istoric, pentru că nu-i așa: trecutul influențează prezentul, dar prezentul influențează și modifică trecutul, cum spune T.S.Eliot în eseurile sale critice. În ce sens modifică Cătălin Mihuleac trecutul este tocmai felul în care a conceput această carte, America de peste pogrom, subintitulat roman, un text de graniță care combină memorii și mărturisiri de arhivă secretă cu ficțiunea.”

de la sursă: Mergeți cu toții în sufletul Pogromului – sau lecția de viață a lui Cătălin Mihuleac – SemneBune http://semnebune.ro/2014/mergeti-cu-t...

[Bogdan Ghiurco · Rating 2 out of 5]

Ar fi fost ceva de capul cărții dacă ar fi trecut mai întâi prin mâinile unui editor cu autoritate, care să mai taie din umorul a la Stela și Arșinel și zecile de referințe la chiloți (murdari, pătați, rupți etc.). În scenele care ar fi trebuit să fie tragice sau grotești, autorul este pur și simplu libidinos. Descrierea violului în grup este de vodevil. Iar fiica de 7 ani, care asistă involuntar la siluirea mamei ei, în loc să fie scârbită sau speriată, începe să facă comparație între mărimea și forma penisurilor violatorilor și dimensiunile fratelui ei (sic!). Sunt respectate toate clișeele: evreii sunt ahtiați după bani încă de mici, moldovenii sunt țărani opăriți și, în general, totul este scris cu o indiferență și un sictir față de soarta oamenilor care, pentru mine, nu poate trece drept umor.

[Valentin Nicolae · Rating 4 out of 5]

O poveste scenariu de film despre soarta sau mai exact ironia sortii unei copile evreica ce a supraviețuit pogromului din 1941, pentru ca vorbea limba germana, învățată in familie. Ea se întoarce în Iași natal pentru a vinde haine la mana a doua, ca răzbunare pentru imaginile ce au urmarit-o toată viața ale evreilor uciși și jefuiți de haine în timpul pogromului din Iași 1941. O pagina de istorie mai putin știută de mine cel puțin, pe care trebuie sa ne-o asumam alături de patriotismul trecerii Prutului de către armata română.

[Bibliotraveller · Rating 5 out of 5]

Aș dărui-o fiecărui român că să afle unde duc naționalismul deșănțat, lipsa de educație, manipularea și propaganda! Să vadă de ce atrocități am fost capabili...

[Sylvaine Yvenou · Rating 4 out of 5]

Les Oxenberg & les BernsteinCatalin Mihuleac publié chez Noir sur Blanc.
L'occasion de découvrir la littérature roumaine n'est pas fréquente, c'est donc sans hésitation que j'ai sollicité via Netgalley le dernier ouvrage de Catalin Mihuleac , je remercie les éditions Noir sur Blanc pour leur générosité.
Si Catalin Mihuleac signe ce roman , l'auteure , l'inspiratrice est Suzy Bernstein. C'est elle qui lui a confié ses écrits , il a du respecter ses instructions point barre! Parce que Suzy sait se faire respecter, elle n'est pas fille d'Iasi pour rien..
Le lecteur découvre donc le parcours de cette femme hors du commun qui a laissé derrière elle la Roumanie, a saisi l'occasion qui lui était offerte par la famille Bernstein , a épousé le fils ainé et est devenue la cheville ouvrière de l'entreprise de "recyclage" des Bernstein.
Une remontée dans le temps et nous voilà juste avant la seconde guerre mondiale à Iasi justement en compagnie de la famille Oxenberg. Nous allons vivre avec eux les derniers soubresauts de l'histoire roumaine qui conduira plusieurs dizaines de milliers de juifs à la mort ..
Il nous faudra attendre les dernières pages pour compléter le puzzle.
Lecture difficile, lecture éprouvante .Découvrir le progrom d'Iasi, les tenants et aboutissants qui ont conduit à cette abomination, est bien sûr éprouvant. L'écriture directe, sans fioritures de Catalin Mihuleac en accroit la violence descriptive. Pour cela , l'auteur se doit de donner force détails sur les hommes, les idées de cette période. Beaucoup d'informations émaillent les pages du récit, profitables aux initiés un rien trop abondantes pour la néophyte que je suis. Autre difficulté que j'ai du surmonter celle de ne pas appartenir à la communauté juive, je suis donc certainement passée à côté de nombreux évènements mineurs ou majeurs et n'est pas été à même d'apprécier à sa juste valeur l'humour de certaines de ces pages
Un roman nécessaire.
Merci aux éditions Noir sur Blanc
#LesOxenberglesBernstein #NetGalleyFrance