"Prințesa statornică" de Philippa Gregory este un roman de ficțiune istorică despre Catherine de Aragon, Infanta Spaniei, Prințesa de Wales ca soție a Prințului Arthur și, mai pe urmă, regina Angliei din 1509 și până în 1532 ca soția pretențiosului rege Henric al VIII - lea al Angliei. Philippa redă foarte frumos copilăria, adolescența Catherinei, începând de la vârsta de cinci ani (de la trei ani era deja Prințesa de Wales) și maturizarea ei, sfârșind cu anul 1529 când a avut loc procesul divorțului dintre Catherine și Henric al VIII - lea. Îmi place mult cum scrie Gregory și vreau să îi citesc toate cărțile, bineînțeles, cele traduse la noi.
Cartea debutează cu atacul maurilor din Granada din anul 1491 unde Catalina, în vârstă de doar cinci ani, dă dovadă de statornicie și încredere, precum mama sa, regina războinică Isabella I a Castiliei. Sunt prezente două perspective diferite din prisma cărora se relatează povestea: pe de-o parte, narațiunea la persoana I din punctul de vedere al Catalinei, subiectivă în care sunt introduse impresiile, sentimentele cu privire la noua ei țară, Anglia, trăirile sale și nu numai, precum "Adesea, cinăm în felul englezesc, bărbații și femeile împreună. Femeile au camerele lor, dar oaspeții și servitorii bărbați intră și ies ca și cum ar fi publice, nu există o parte a casei unde se retrag femeile." Pe de altă parte, este prezentă și narațiunea la persoana a III- a, realizată de narator, obiectivă, care redă faptele și gândurile personajului principal, cum ar fi "Copila înspăimântată se ridică iute în capul oaselor în pat, își chemă mama în spaniolă, apoi strigă:" și "Chiar dacă știa că așa e firea lucrurilor, că nuntașii plecau când nunta se termina, nu se simțea deloc mai puțin nefericită.".
Catherine se simte singură, îi este dor de casă, în special de mama ei, regina Isabella I a Castiliei. Oficial este soția Prințului de Wales și este foarte sigură că într-o bună zi va fi regina Angliei. Lucrurile se desfășoară armonios, lin și într-o măsură deosebită pentru a capta atenția cititorului. Pe a mea a captat-o încă de la bun început. Situația se înrăutățește în momentul în care Arthur, soțul Catherinei, moare pe 2 aprilie 1502, lăsând-o pe aceasta văduvă. Statutul său devine foarte nesigur din cauza pierderii soțului său. În tot acest timp menit doliului pe care trebuie să-l poarte, Catherine se închide în sine, nu mai mănâncă, nu mai scoate nici măcar un singur sunet și unde o puneau să stea acolo stătea stană de piatră. Stă și se gândește la soțul ei pe care l-am iubit cu adevărat. M-au impresionat dialogurile lor, comportamentul lor, dar și faptul că din străini au ajuns să fie într-adevăr soț și soție. Moartea lui Arthur a lăsat-o într-o mare de neliniște, nesiguranță și singurătate.
Salvarea o constituie căsătoria dintre Prințul Harry, al doilea fiu al regelui Henric al VII - lea al Angliei cu ea, Prințesa Văduvă de Wales. Cu toate că este improbabil ca ea să fie regină într-o binecuvântată zi, tot nu își pierde speranța. Sunt foarte plăcut surprins de statornicia Katherinei de care a dat dovadă încă de când a venit în Anglia și continuă să spere acest lucru, acela de a deveni regină, care, după mine, a ajuns prea obsesiv pentru ea. Katherine a ajuns, în sfârșit, regina Angliei, după cum întotdeauna a afirmat cu ardoare că este destinul ei și că înfăptuiește voia Domnului. Traversează atât perioade bune, cât și mai puțin bune, făcându-le mereu față într-un mod admirabil întărit de aceeași statornicie de care a fost în orice moment în stare.
Mi-a plăcut mult tot romanul, dar aș fi dorit să nu se termine deloc. O apreciez pe Philippa pentru faptul că a vrut să sfârșească cartea într-o perioadă de glorie pentru regină, fiind vorba despre victoria obținută de ea și contele de Surrey de la Flodden împotriva scoțienilor în anul 1513. Am descoperit, de-a lungul romanului, măreția Infantei Spaniei a cărei ambiție, încă din naștere, a fost să fie Regina Angliei. Răbdarea ei, neclintirea, dar și credința în Dumnezeu au fost elementele care au ajutat-o să atingă culmile succesului în Anglia secolului al XVI - lea.
" - Dumnezeu nu le netezește calea celor pe care-i iubește, îi șopti cu asprime. Le trimite încercări. Cei pe care Dumnezeu îi iubește cel mult sunt cei care suferă cel mai tare. Știu sigur asta. Eu, care l-am pierdut pe singurul bărbat pe care-l voi iubi vreodată. Și tu știi. Gândește-te la Iov, Catalina.".
" Lady Margaret îl măsură din priviri. Fusese luat de lângă ea când era ceva mai mare decât un prunc, pentru a fi dus într-un loc sigur. Încă de atunci, îl privise ca pe o oportunitate, ca pe un posibil moștenitor al tronului. Ca unica posibilitate prin care ea putea atinge măreția. Nici nu apucase să-l cunoască bine în pruncie, nu-l iubise cât era copil.".