După o noapte de somn agitat, Paul Nicodim se simţea încă în forţă, pregătit să rabde cu stoicism avatarurile lungii sale călătorii. îşi privi, în treacăt, cadranul ceasului şi socoti orele pînă la destinaţie : destul de multe, dar ceva mai puţine decît cele petrecute în tren. Acceleratul înainta fulgerător şi, de n-ar fi fost zgomotul ritmic, sacadat, ca de metronom, al roţilor ce atingeau capătul şinelor de cale ferată, s-ar fi crezut că aleargă la întîmplare, spre un fund de abis, fără o ţintă dinainte stabilită, asemenea unui glonte rebel scăpat din ţeava unui recrut ce apăsase în glumă pe trăgaciul armei.
Paul Nicodim trase încet perdeaua într-o parte : se luminase de ziuă. De la înălţimea patului său, al treilea, cel mai aproape de tavanul vagonului, nu se vedeau decît ierburile crescute în voie în imediata apropiere a liniilor de fier. Aceleaşi ierburi sălbatice, cînd ţepoase şi cu smocuri uscate, cînd egale şi pufoase, ca părul unei perii de spălat pe dinţi. Deveni atent. Nu se auzea nimic deosebit. Il cuprinse un uşor sentiment de teamă, nu era exclus ca tovarăşul său de drum să fi păţit ceva. Seara trecută fusese agitat, oftase mereu, cu privirile încremenite pe mîinile subţiri, numai piele şi os, incapabil să-şi stăpînească tremurul.