Viața pe un peron

by Octavian Paler

Romanian

Genres: Romanian Literature, Fiction, Philosophy, Romania, Literature, Novels, Unfinished

238 pages, Unknown Binding

First published January 1, 1981

About the author

Octavian Paler was born on July 2, 1926 in a small village called Lisa in Brasov, Romania. He is a writer, journalist and editor and he comments the political and cultural events in Romania.

He attended classes at the primary school in his birth village and after went to the Spiru Haret High School in Bucharest. He went to the Law College and Literature and Philosophy College at the same time.

Between 1974 and 1979 he was a substitute member of the PCR (Romanian Communist Party) and between 1980 and 1985 he was a MAN deputy of Vaslui.

In 1976 he was chosen President of Journalists' Council and for 13 years, since 1970 chief editor of the central newspaper "Romania Libera".

He was vice president of TVR (Romanian Television) and because the Securi ty condemned his pro-occidental visions they settled him a forced home and forbid his access to different activities in the artistic world.

After December 1989 he founded together with other writers the Group of Social Dialog which is known for its anti-communist position.

He was editor of newspapers like "Romania Libera", "Ziua" and "Cotidianul".

Many people criticized him because they say he called the communist era "The Gold Era" but he said it's not true and didn't want to comment very much about this.

Reviews

[Jorj · Rating 4 out of 5]

Este o carte despre singurătate, despre angoasa imobilității și indeciziei, despre temeri și înfrângerea lor. Peronul în sine este o dimensiune introspectivă umană, într-o atemporalitate onirică dar și lucidă în același timp, un impas personal în așteptarea unei schimbări care să ne poarte mai departe cu ea.
În mod comic, dar poate nu întâmplător , cartea mi-a ținut companie în câteva drumuri cu trenul.

[Sever · Rating 5 out of 5]

Cartea aceasta mi-a fost recomandata de catre o prietena, trebuie sa recunosc, ca registrul in care este scrisa este diferit de cel pe care il abordez in mod obisnuit, cei care imi vad cartile citite pot confirma. La momentul ideal am inceput sa o citesc, ca sa ma citez pe mine: "Imi place sa am in jurul meu oameni care imi pun mintea la gandit, imi place sa gandesc, imi da senzatia ca exist cu adevarat." Dupa ce am citit cartea am inceput sa imi pun o gramada de intrebari, si dupa ce mi-am tras concluziile finale, dupa ce am analizat fiecare sintagma copiata in carnetel, dupa ce am descifrat fiecare simbol pe o foaie alaturata si am umplut biroul de hartii...am ajuns la concluziile mele finale.

Cartea in sine pune o intrebare simpla, care in viata orice om educat si-o pune mai devreme sau mai tarziu..
oare asta e viata pe care vreau sa o traiesc? O sa stai sa astepti o viata mai buna, sa fie servita pe o tava de argint ? Asteptarea inceteaza, iar viata incepe. Du-te ! Unde vrei, fa exact ce vrei ! Traieste viata !

Aceste intrebari vin in urma lecturii cartii Viata pe un peron de Octavian Paler. Un prim roman al scriitorului in care acesta prezinta cofesiunile profesorului pe un peron de gara pustie. Incercările nelimitate ale protagonistului de a-şi găsi o ocupaţie optimistă evenimentele premergatoare sosirii in gara pustie, şahul de unul singur, cărţile citite şi în final dreptatea absolută, toate aceste activităţi diverse se încadrează în tiparul personalităţii sale.

Este o carte plina de intelesuri… pentru cine stie sa inteleaga, desigur (stiti ca sunt aspru cu cititorii superficiali), fiind o intreaga metafora alaturi de un amalgam de semnificatii, simboluri si cugetari filozofice, ce au substraturi profunde, ca orice carte veritabila.
Va fi greu sa interpretezi toate simbolurile, mie mi-a fost iar eu sunt un ganditor si un analist (cel putin am fost o mare perioada din viata) si daca nu vei intelege inceputul, atunci iti va fi greu sa termini lectura, iar daca nu intelegi sfarsitul acesteia nu o sa iti placa. Este daca doriti un cerc vicios, daca nu strapungi planurile profunde ale cartii o sa orbitezi in jurul sensului, fara ca sa il intelegi.

Fa-ti timp asadar si citeste cu atentie mai departe de decor intelegand sensul cobrelor si al imblanzitorilor, peronul si trenul ce nu va veni niciodata, pustiul si asteptarea care devine (sau nu) insuportabila.
Astfel inchei cu probabil cel mai veridic si valoros citat din toata cartea ” Iti traiesti viata sau o intelegi? Una din doua. Nu poti, se pare sa le ai pe amandoua in acelasi timp”.

[Bogdan Raț · Rating 4 out of 5]

"Doamne, apãrã-mã de mine însumi."

[Alecu Matraguna · Rating 5 out of 5]

E o carte despre singurătate. Despre frică și curaj. Curajul de a schimba destinul și a căuta drumul spre sine. Despre luptă, renunțare, incertitudine și îmblânzirea propriilor șerpi.

Doi oameni își petrec viața pe un peron părăsit, în care nu vin și din care nu pleacă trenuri. Limita între real și imaginar n-o poți percepe clar, pentru că dacă te ții de firul narativ vei fi condamnat să rătăcești prin mlaștinile ce înconjoară peronul părăsit și întreaga carte. Iar în centrul romanului e așteptarea. Și arta de a învața să aștepți.

http://alecumatraguna.wordpress.com/2...

[Julien M. · Rating 4 out of 5]

This is a strange book that not everybody will like. It’s sort of a given that not everybody that reads a book will like that book, but this is one of those books that often makes you either hate it or love it. It is a strange book, but it is my kind of strange. That’s why I belong to the group of people that liked this book, not in spite of its strangeness, but because of it. I won’t give it five stars because it’s not an easy book; it’s a philosophical book, a book with heavy thoughts, ideas and things you need to digest, to understand, and, for most people, or me at least, that’s not something that can be done after just one read.

I particularly liked the core message of the book, which can also be found in the book’s title, not because of the strangeness, but because of the truthness of the idea of life being just a platform. It’s hard to get your head around that and the majority of the book, so if you don’t want to read some heavy sincere stuff, you probably should avoid this book until you think you are ready, because you’ll probably end up hating this book just like you hate everything else that you don’t feel up to just yet. It might surprise you, either in a negative or a positive way; it’s a risk you take with this genre. It was mostly positive for me and that’s why I recommend this book to everyone – you should read it at least once while you are waiting for your train.

[Ioana Crețu]

„Lucrurile pe care le-am dorit eu, profesore, nu le-am putut obţine niciodată cerându-le sau luptându-mă pentru ele. Cum poţi să lupţi pentru tandreţe? Sau pentru duioşie? Cel mult poţi să le aştepţi. Aşa că eu sunt învăţată să aştept. Cred că asta fac de când mă ştiu. Aştept.

Uneori, e drept, omul oboseşte aşteptând. Şi n-aţi auzit, oare, de situaţii în care, când soseşte în sfârşit ceea ce el a aşteptat, soseşte prea târziu? E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obţinând-o prea târziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reuşeşte să-l obosească şi mai mult. Şi renunţă la ea cu o ultimă mare tristeţe, deoarece nu e simplu să porţi o bătălie şi, ajuns la capăt, să-ţi dai seama că asta a fost totul. Bătălia. A existat cândva un scop, dar de atâta aşteptare scopul a murit... Te resemnezi la nevoie cu singurătatea, dar nu vrei să te resemnezi cu desăvârşirea ei.

Atât cât pricep eu lucrurile, omul l-a descoperit pe Dumnezeu nu uitându-se spre cer, ci căutându-l în sine însuşi, ce anume ar putea opune morţii şi neantului. N-am suportat gândul că suntem doar pulbere şi atunci am căutat în noi ceea ce s-ar opune pulberii. Dumnezeu e partea noastră care nu vrea să moară, care nu se poate consola.

Viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte... un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren... eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră... altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar... alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren... Şi fiecare uită, poate, un singur lucru... că trenurile astea nu duc nicăieri... cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren... în cele din urmă se vor întâlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar sinele se transformă în nisip... în loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi...

Nimeni nu există pentru altul. Nu există decât cursa fiecăruia. În clipa în care se opreşte, moare. De aceea, toţi trebuie să fie surzi.

Ursitoarele erau bete, probabil, când au venit la căpătâiul meu sau, plictisite, au vrut să se amuze. Au făcut din mine un fel de acrobat fără plasă. Mi-au dat o înverşunare greoaie şi o exaltare care, amestecate, au devenit destin.

A iubi înseamnă a simţi nevoia să te dărui.

Obsedat de mine însumi, am făcut totul ca singurătatea mea să devină perfectă. Și astfel n-am trăit poate decât pentru mine, cu toate că am iubit atâtea lucruri. Ca și cum toate eforturile mele au fost îndreptate spre un singur scop: să-mi ridic singur, dinlăuntru, propria închisoare și să-i astup toate căile de ieșire.”

[Nata · Rating 4 out of 5]

Mi-a plăcut cartea și după ce m-am gândit un pic mai mult la subiectul ei, cred că merită chiar 5 stele. Nu e o lectură foarte ușoară, așa că vă doresc răbdare.

Mi-a plăcut a -6-a poruncă a decalogului și anume: "Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim." Cu asta și s-a confruntat eroul nostru de la început până la urmă. Mi s-a "descrețit fruntea" când am citit la finalul cărții ce a zis Eleonora: "mi-am distrus viața, dar nu mi-am risipit-o", sugerând ideea că mereu este loc de un nou început, mereu există opțiuni, trebuie să știm pe care le alegem.

Singurătate, frică, așteptări, multe așteptări. Singurătate în doi. Frici diferite. Carte asta e un fel de odă a ceea ce numim noi sensul vieții, în care personajul principal își conștientizează nimicnicia.

[Andrei Stoian · Rating 3 out of 5]

,,Viața pe un peron" este o carte ciudată și, deși felul ei de ciudățenie a fost de cele mai multe ori pe gustul meu, întotdeauna am preferat cărțile care îmbină simbolismul cu narațiunea, în loc să spună întreaga poveste prin intermediul acestuia. Nu prea îmi place când o poveste are sens doar în mod simbolic, iar dacă dai simbolismul la o parte, rămâne doar o adunătură de evenimente lipsite de noimă, aproape aleatorii.
Romanul lui Octavian Paler este reprezentat de însemnările unui narator nenumit care trăiește într-o lume bizară, asemănătoare cu a noastră, dar, în același timp, cu o tentă suprarealistă. El se refugiază într-o gară în care sunt trecute orele de sosire și plecare ale trenurilor, dar nu și destinația. În acea gară o cunoaște pe Eleonora. Amândoi au fugit din orașele lor de frica îmblânzitorilor de cobre, respectiv a îmblânzitorilor de câini.
Mi-a plăcut metafora peronului și a gării. Gara devine, de fapt, viața, în care toți așteptăm un tren, nu știm unde va duce și, de asemenea, nu știm dacă va sosi vreodată, iar, într-un final, toate drumurile duc spre deșert (sau moarte). Așteptând prea mult, există riscul să nu mai ajungem niciodată la destinație, să nu ne îndeplinim niciodată visurile.
În altă ordine de idei, cartea vorbește despre liberate, atât prin intermediul îmblânzitorilor care pun stăpânire pe cele două orașe, cât și prin intermediul obsesiei pe care o are protagonistul pentru povestea lui Robespierre și a Revoluției franceze. Sunt curios dacă intenția lui Paler a fost să critice regimul comunist într-un mod subtil. Poate îmblânzitorii se vor a fi securiști sau turnători, poate că felul în care acaparează și iau în stăpânire viața tuturor, controlând orașele prin frică și restrângând libertatea, este o metaforă pentru felul în care comunismul a luat în stăpânire România. Sau poate sunt complet pe lângă.
,,Viața pe un peron" este categoric o carte profundă, încărcată de idei filozofice, fiind o reflecție asupra vieții, singurătății sau libertății, însă la un moment dat mă simțeam de parcă autorul încerca mai mult să transforme fiecare frază într-un citat memorabil și mai puțin să spună o poveste. Este pur și simplu genul de situație în care rating-ul depinde foarte mult de gusturile fiecăruia. Am alternat între trei și patru stele, dar cred că nota cea mai corectă pentru experiența personală este de trei. Nu e exclus să revizuiesc rating-ul, nu ar fi prima oară când o fac.

[Alisu' · Rating 2 out of 5]

"Cum poti sa lupti pentru tandrete? Sau pentru duiosie? Cel mult poti sa le astepti".

[Mada · Rating 4 out of 5]

O carte despre asteptare si frica; despre ce inseamna sa fii victima si "imblanzitor"; despre singuratate, valori si redescoperirea sinelui.

Aerul fantastic emanat de narator ii prezinta viata petrecuta impreuna cu Eleonora intr-o gara in care nu stie cum a ajuns - trenuri nu vin sau pleaca niciodata, ceasului de pe perete ii merge doar minutarul si singurele vietati care mai locuiesc acolo sunt insectele, innebunite asemenea celor doi protagonisti de caldura.

Naratorul are un puternic gust pentru dreptate, singura valoare care i-a mai ramas - de aici si pasiunea pentru a crea procese pentru "nedreptati" identificate fie in viata sa, fie de-a lungul istoriei.

Manguste imperfecte, cobre, imblanzitori, caini si dresori formeaza un melanj halucinant devenit parte din viata personajului, din care devin aproape imposibil de deosebit visul si imaginatia de realitate.

[Katy · Rating 5 out of 5]

O carte complexa, dificila si captivanta;astfel caracterizez eu "Viata pe un peron" a lui Octavian Paler. Patrundem intr-o lume plina de temeri, angoase, patimi, judecati dintre cele mai bizare ale unui om care se lupta cu propriul sau destin. El este incriminator si aparator al propriilor gandiri, este calau si victima in acelasi timp.Realitatea si irealitatea sunt vag delimitate, iar trairile personajului duc uneori pana la paroxism, fapt care il face greu de inteles.

[Constantin Vasilescu · Rating 4 out of 5]

Îmi amintesc de Octavian Paler din anii 2000, de când era prezent aproape în fiecare seară în studiourile Antenei 3, pe vremea când acestă televiziune era socotită frecventabilă de politicieni, intelectuali și nu numai. Cu capul într-o parte, cu privirea ageră și vorba apăsată, vibra de erudiție și, deloc întâmplător, de simplitate. Vorbele lui deloc pretențioase, aveau greutate, căzând rar și egal. Aproape mereu uimeau, impresionau, striveau. Un intelectual veritabil, unul dintre ultimii. Coleg de generație cu eroul Ion Gavrilă Ogoranu, a ales alt drum. Și, citind ce a lăsat în urmă, a ales bine. Paler și-a făcut partea.
Trăind câteva zile pe peronul lui, m-am pomenit în... gara mea. Am descoperit cu uluire un scriitor rafinat, profund, un gânditor de excepție preocupat... chinuit, chiar, de sens. Romanul este o interogare despre ideea de dreptate, despre rostul și capătul drumului, despre singurătate și vanitate, despre frică și curaj. O carte plină de simboluri: un pustiu pentru nimic, pentru neant; o mlaștină pentru spaimă și nesiguranță; o gară și un peron pentru nehotărâre, un refugiu pentru noi, un simbol al veșnicelor așteptări și speranțe, al unui început sau sfârșit de călătorie; șine de cale ferată care se topesc în nisip, precum drumurile oamenilor de pretutindeni; cobre și câini pentru spaimă, îmblânzitori și dresori pentru tirani. Și inevitabila și necesara distincție între justiție și dreptate.
O carte dintre cele mai bune.

[Ana · Rating 3 out of 5]

M-am gandit mult daca sa dau cartii 3 stele sau 4, dar vorbind stric de placerea personala, am decis sa ramana 3.

Ce ma deranjeaza cel mai mult ca Octavian Paler este ca are pasaje sclipitoare in carte alternate cu zeci de pagini de .. nimic, de fapt.

Da, daca stau sa rasfoiesc cartea, pe fiecare pagina gasesc citate interesante si fraze complicate cu mai mult de un inteles, dar o carte nu e formata doar din frazele din care e scrisa. Cel putin nu dupa parerea mea.

Paler scrie frumos, nu neg asta. Este foarte bun la relationarea cu cititorul, toate formele de adresare sunt perfect integrate, impresia ca naratorul vorbeste cu tine, chiar cu tine, este destul de mare.

Povestea, insa, este ceva nou pentru literatura romaneasca, ceea ce este un plus imens. Nici nu sunt sigura in ce stil se incadreaza, dar nici nu cred ca vreau sa atribui acestei povesti un gen specific. Parca e mai frumos asa, necategorizata.

In orice caz, o sa mai tatonez terenul cand vine vorba de cartile lui Paler. Mi-a trezit interesul.

[Nicoleta Sima · Rating 3 out of 5]

3.5☆

[Andrada · Rating 5 out of 5]

Nu o să pretind că am înțeles tot, însă atât cât mi-a permis experiența de viață să citesc printre rânduri, nu am niciun dubiu că “Viața pe un peron” e printre cele mai frumoase îndemnuri la speranță. Chiar și în deșert, unde șinele se prefac în nisip, unde amintirile se uzează și prăbușirea în gol pare iminentă atunci când pierzi până și nădejdea în Dumnezeu, Paler ne amintește că datoria fiecăruia e să nu ne lăsăm îmblânziți de frică. Să luptăm să rămânem oameni, să nu sădim în noi sămânța indiferenței care adoarme iubirea, empatia și conștiința din noi. Să avem curajul să străbatem și gara pustie, și mlaștina, și pădurea, sperând mereu că nisipul din deșert se va deschide, într-un final, spre mare.
Pentru că viața e mai importantă decât frica (de moarte).
O carte ce trebuie citită de mai multe ori de-a lungul vieții. De fiecare dată cu alți ochi și neapărat cu sufletul deschis.

“Și m-am gândit cât de orbi suntem în fiecare dimineață. Se luminează această stea pe care ne naștem și murim, iar noi nu găsim ceva mai bun de făcut decât să ne controlăm, plictisiți sau grăbiți, ceasul. (…) Ni se pare că e o datorie a pământului să se lumineze la ora prevăzută. Și astfel, în loc să aibă gust cosmic, dimineața are gustul pastei de dinți.”

“Pustiul m-a făcut să înțeleg că nu sunt destul de puternic pentru a nu iubi pe nimeni. (…) Cu toate mizeriile și nedreptățile ei, lumea e singurul loc unde putem spera să ni se facă dreptate.”

[Oana · Rating 4 out of 5]

Strange book. At one point I had the impression that the swamp was actually the book, the author's words. It made me think. It made me ask questions. And I believe this is the gift of the book... that it is a neverending source for questions for everybody, that it can speak in a million ways for a million readers.

[Doris Nemes · Rating 5 out of 5]

„O, domnilor judecători, tot speranța ne arată că vinovați și nevinovați ne aflăm înlăuntrul aceluiași laț, înlăuntrul aceluiași zid al destinului. Și că în loc să căutăm crăpătura din zid, ne strângem și mai mult lațul pe care ni l-a pus destinul de gât.”

„Ca să fiu sinceră, nu pricep nimic.
În concluzie, știu că pe lume nu există numai dâre de mirosuri de fân, dar vreau să trăiesc.”

[Bogdan Andrei · Rating 4 out of 5]

„Când nu mai poți face nimic, când te simți ca o gânganie în pumnul destinului, nu zici: sunt disperat; zici: aștept.”

[Vincze Andrada · Rating 5 out of 5]

“Cum să înțeleagă așteptarea cei care n-au trăit-o decât în rații mici? Pe ei nu-i interesează decât să apese pe accelerator, privind fix în față. Atât. Nimeni n-are timp de pierdut. Nimeni n-are timp pentru altul. Nu există decât cursa fiecăruia. Restul nu contează. În schimb, pentru mine așteptarea e un cuvânt și înțelept, și teribil. De ce înțelept? Păi sigur că este. Când nu mai poți face nimic, când te simți ca o gânganie în pumnul destinului, nu zici: sunt disperat; zici: aștept. Va veni, nu va veni ce aștepți, nu se știe. Important e că aștepți. Din moment ce aștepți, faci ceva. Ți-ai găsit o ocupație. Cum mi-am găsit eu aici, unde am învățat o nouă meserie, aceea de a aștepta. Foarte grea meserie, domnilor. Mult mai grea decât aceea de a călători, de a alerga, de a te îmbulzi. Pentru că atunci când alergi, îți folosești picioarele. Când te îmbulzești, îți folosești brațele. Dar când aștepți nu-ți folosești decât puterea de a spera. Și aici e greutatea. Căci această putere se uzează și ea, domnilor, ca orice lucru. Și, în clipa în care puterea de a sper s-a uzat, ești pierdut. Nu te mai salvează nimic, pentru că nu mai izbutești să aștepți. Nemaiașteptând, trebuie să mori.”

[Roxana · Rating 4 out of 5]

Paler's style is pretty hard to follow, but it keeps you focused and actively thinking. I often found myself constantly trying to figure out the hidden meaning behind the story.

Clearly, the book is not for everyone. You either like it or not. The phrasing is long, complicated and sometimes difficult to follow. The arguments are subtle and profound and you may lose their logical meaning. Mainly, the story is about fear and how to tame it in a not so obvious way.

[Bogdan · Rating 5 out of 5]

In this novel Octavian Paler makes the process of Romanian communist society. Due to the great extend of censorship existing at that time in Romania, he had to make it much more subtle. So it is up to the reader to extend the book conclusions from the main two characters to the entire society.

[Carmen Movilă · Rating 4 out of 5]

Să aştepţi orice
Să aştepţi oricât...

[maria c. · Rating 5 out of 5]

pentru solitari..
"aminteste-ti ca paradisul a fost, aproape sigur, intr-o grotă"

[Alexandra · Rating 5 out of 5]

A nostalgic book on hope and despair, on missed opportunities and overlooked blessings. Paler has a very intimate, calm and yet unsettling way of writing about questions and concerns that have probably haunted him throughout his entire life. For a reader who has been faced with similar questions and thoughts, this book will give the sinister impression of reading ones own diary.

[Ted · Rating 4 out of 5]

Luati loc pe peroane , va rog. Drumul continua spre marea tacere de nisip.

[Andrea Andrei · Rating 3 out of 5]

Iti traiesti viata sau o intelegi?Una din doua. Nu poti, se pare, sa le ai pe amandoua in acelasi timp.

[Adrian · Rating 2 out of 5]

Mare cocainar Paler asta, jumatate din carte am crezut ca omul e pe heroina/cocaina sau ceva psihedelice....cand defapt a scris poate romanul cu bataia cea mai lunga din ce am citit.

A construit o intreaga luma/scenariu/"script" in jurul ideii de frica de cum frica afecteaza societatea.

Este prima oara cand cineva isi ia indatorirea de a explica atat de laborios cat de nemernica este frica in societate si indiferenta fata de semenii nostri.

Fiecare dintre noi in goana noastra prin viata decidem sa ne izolam cu un asa numit "dom de sticla" , dom prin care nu mai putem auzi necazurile altora, tipetele lor de ajutor. Gonim uitandu-ne doar in fata zicandu-ne ca nu e problema noastra sa ii ascultam pe ceilalti cand in definitiv oricum cu totii ajungem in acelasi loc.

Poate cea mai grozava idee este aceea ca frica naste mai multa frica si incet incet, daca nu actionam, daca toti ne retragem in grota noastra sigura ca sa traim, societatea cade prada fricii, se degradeaza, iar cei ce favorizeaza frica capata puteri din ce in ce mai mari.

Mi-sa parut superb modul in care autorul spune ca mai vinovat decat Robespierre pentru toate crimele comise in timpul revolutiei franceze a fost insasi multimea. Multimea care de frica doar a asistat , a privit esafodul in timp ce executiile se desfasurau in lant. Multimea e cea mai vinovata , oamenii care au acceptat toate acestea de frica sau ca pe un spectacol.

Poate cel mai interesant a fost faptul ca executiile lui Robespierre ar fi continuat mult si bine caci avea gloata in jurul lui agregata ori de spaima ori pentru spectacol, pana cand dusmanii sai au trimis politisti sa-l inhate facand o declaratie multimii cum ca cei ce il sustin vor ajunge pe esafod si ei. In acel moment gloata s-a dezintegrat lasand-ul pe Robespierre prada celor cativa politisti.

Imi pare ca aceeasi situatie o gasim si in cadrul Orientului Mijlociu. Degeaba ni-se spune ca Islamul este o religie a pacii si ca doar X% din credinciosi sunt radicali. Daca restul de 99 % dosr asista si accepta inseamna ca tolereaza si ca sunt de acord cu asta.
Multimea este mai nemernica si mai vinovata decat calaul si cel ce ordona aceste fapte oribile !


Cartea dupa mine, e un apel la societate intru lepadarea letargiei si a fricii noastre de zi cu zi.
Vezi un seaman care tipa/care sufera, dute si intreaba-l ce a patit, nu il ignora crezand ca nu e treaba ta, caci facand aceasta doar te minti singur ca nu e problema ta, te retragi in cosmelia ta si raul castiga teren, empatia dispare,raul mai castiga un pic teren in ziua aceea

Am stat destul de mult sa deliberez ce nota sa dau acestei opere. Daca la 50% voiam sa ii ofer un maxim 2/5 dupa 90% pot spune ca am vazut in sfarsit imaginea de ansamblu , de ce a stat atata sa construiasca acest univers , aceasta fabula.
Totusi cred ca m-as fi putut lipsi de mult din ce a scris. Daca ar fi fost doar partea de argumentare presarata cu argumentele istorice invocate ar fi fost un 5/5 fara doar si poate.

P.S daca va apucati sa o cititi, mergeti pana la capat chiar daca vi-se va parea ca consumati refularile, spasmele mentale ale unui nebun cu scte in regula, ale unui schizofrenic !

[Crina Bucur · Rating 3 out of 5]

"Acolo pe pietre sau pe oasele acelea, căci nu distingeam prea bine ce erau, am zărit doi șerpi încolăciți. Poate făceau dragoste. Să vă spun drept, nu știu cum fac șerpii dragoste. Sau poate se luptau. Deodată am văzut cum un fulger negru cade prin aer chiar peste insulă și chiar peste șerpii încolăciți. Era un vultur care a înhățat unul din șerpi și s-a ridicat cu el în văzduh. Așadar, vulturul le-a întrerupt șerpilor dragostea sau lupta. Eu i-am văzut înlănțuiți, nu mă pricep să spun ce anume a fost. Dar, poate că între dragoste și luptă nu e nici o deosebire. Dragostea e luptă între două suflete și între două trupuri în care uneori nu e nici un învingător, alteori nu e nici un învins. Și, oricum, pentru unul din șerpi nu mai avea importanță diferența dintre dragoste și luptă. Pentru el totul se sfârșise. Nu va mai face nici dragoste, nici nu se va mai lupta cu nimeni. Moartea pune punct și iubirilor și luptelor. Fiecare rămâne atunci cu cât a iubit și cu cât a luptat. Mai are timp, poate, doar să regrete că n-a iubit și n-a luptat destul (. . .)"

"Uneori, e drept, omul obosește așteptând. Și n-ați auzit, oare, de situații în care, când sosește în sfârșit ceea ce el a așteptat, sosește prea târziu? E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obținând-o prea târziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reușește doar să-l obosească și mai mult. Și renunță la ea cu o ultimă mare tristețe deoarece nu e simplu să porți o bătălie și, ajuns la capăt, să-ți dai seama că asta a fost totul. Bătălia. A existat cândva un scop, dar de atâta așteptare scopul a murit..."

"Ce tren să mai vină? Ce tren să mai plece? Aici nu mai există sosiri, nici plecări. Există numai peronul și așteptarea."

"Mi-am trăit viața ca un somnambul."

"Ni se pare că e o datorie a pământului să se lumineze la ora prevăzută. Și astfel, în loc să aibă gust cosmic, dimineața are gustul pastei de dinți."

[Constantin Vasilescu · Rating 4 out of 5]

Îmi amintesc de Octavian Paler din anii 2000, de când era prezent aproape în fiecare seară în studiourile Antenei 3, pe vremea când acestă televiziune era socotită frecventabilă de politicieni, intelectuali și nu numai. Cu capul într-o parte, cu privirea ageră și vorba apăsată, vibra de erudiție și, deloc întâmplător, de simplitate. Vorbele lui deloc pretențioase, aveau greutate, căzând rar și egal. Aproape mereu uimeau, impresionau, striveau. Un intelectual veritabil, unul dintre ultimii. Coleg de generație cu eroul Ion Gavrilă Ogoranu, a ales alt drum. Și, citind ce a lăsat în urmă, a ales bine. Paler și-a făcut partea.
Trăind câteva zile pe peronul lui, m-am pomenit în... gara mea. Am descoperit cu uluire un scriitor rafinat, profund, un gânditor de excepție preocupat... chinuit, chiar, de sens. Romanul este o interogare despre ideea de dreptate, despre rostul și capătul drumului, despre singurătate și vanitate, despre frică și curaj. Un roman plin de simboluri: un pustiu pentru nimic, pentru neant; o mlaștină pentru spaimă și nesiguranță; o gară și un peron pentru nehotărâre, un refugiu pentru noi, un simbol al veșnicelor așteptări și speranțe, al unui început sau sfârșit de călătorie; șine de cale ferată care se topesc în nisip, precum drumurile oamenilor de pretutindeni; cobre și câini pentru spaimă, îmblânzitori și dresori pentru tirani. Și inevitabila și necesara distincție între justiție și dreptate.
O carte dintre cele mai bune.

[Daria Lungu · Rating 3 out of 5]

Tbh, for me it was a 2.5- 2.75 stars book