What do you think?
Rate this book
Psihoterapeutul de buzunar
170 pages, Paperback
Published January 1, 2003
1 person is currently reading
20 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 3 of 3 reviews
October 18, 2019
„În lumea numelui şi formei, procesul de identificare cu ceea ce gândeşti sau ceea ce simţi este curent. Dar sentimentele şi gândurile nu eşti tu, nu-ţi aparţin ţie, ci rolului pe care îl joci la un moment dat, adică „numelui” tău.
Toate tehnicile spirituale autentice (şi extrem de puţine curente terapeutice) urmăresc această experienţă: de a fi aici şi acum, experienţă în care Eul moare, dar, surpriză, Sinele se naşte. Un Eu împăcat sau senin este o contradicţie în termeni. Eu = frică. Eu sunt aici, tu eşti acolo. Cum aş putea să mă preocup de binele tău dacă nu sunt sigur de binele meu? Câtă vreme mă percep separat de tine, tot ce fac, fac pentru mine. Chiar dacă fac ceva pentru tine, ceea ce vizez este beneficiul meu. Eu sunt pe locul 1.
În relaţiile interumane, aţi păsa de bunăstarea lăuntrică a cuiva, mai larg, de nivelul lui/ei de evoluţie, ajutându-1 când te solicită, se numeşte iubire. Iubirea asta are o funcţie foarte interesantă: atenuează separarea şi, la limită, unifică. E ceva foarte mişto! Când iubeşti, te extinzi spre celălalt, te deschizi, îl laşi să te pătrundă, îl îmbrăţişezi. Distanţa scade tot mai mult şi poţi ajunge să te vezi conţinut în celălalt. Felicitări! Tocmai ţi-ai transcens Eul.
Din câte am observat iscodind lumea, în adâncul lor, oamenii 10 tânjesc după experienţa unificatoare a iubirii.
Dacă vrei să asculţi muzică, trebuie ca în cameră să fie linişte, ca atare sunetul nu poate fi separat de tăcere. Tu, cel care citeşti, nu exişti fără celălalt, cei care scrie. Centrul nu există fară periferie şi plusul nu există fară minus. Figura şi fondul, sunetul şi tăcerea, fiinţa şi nefiinţa, obiectul şi spaţiul, centrul şi periferia sunt la fel de inseparabile ca cele două feţe ale unei monede.
În schimbul enormelor avantaje ale comunicării, limbajul ne ascunde natura adevărată a realităţii. Din câte am putut observa, oamenii recurg la abstracţii morale de tipul „bun” sau „rău” în încercarea disperată de a nu-şi asuma responsabilitatea pentru propriile nevoi, trăiri sau senzaţii.
Te poţi folosi de Eu tot aşa cum te foloseşti de ochelari. Adică priveşti prin el în loc de a fi încapsulat în el. Lumea te ajută să ieşi din starea de nondiferenţiere. Te ajută să te identifici. Lumea există pentru tine. Trebuie să te identifici cel puţin o dată. Abia după aceea te poţi dezindentifica, pentru că atunci vei şti cine eşti.
Un terapeut este mare prin marea lui încredere în capacitatea clientului de a se armoniza şi echilibra. Separat de această încredere, toate metodele şi tehnicile, oricât de inteligente sau creative, sunt la fel de folositoare ca masajul unui picior de lemn.
Deveniţi slujitori ai iubirii folosindu-vă de iubitul sau iubita dumneavoastră, ferindu-vă să va ataşaţi însă de el/ea. Dacă nu vă veţi ataşa de iubit(ă), veţi constata că iubirea dumneavoastră ajunge la apogeu. De îndată ce apare ataşamentul, iubirea începe să decadă. Ataşamentul este un fel de forţă a gravitaţiei; lipsa de ataşament este o graţie, un zbor. Atunci când iubeşti cu adevărat pe cineva, ţii cont de nevoile sale, dar nu îţi faci griji în legătură cu fanteziile lui stupide. Îi respecţi necesităţile, dar nu faci nimic pentru a-i respecta dorinţele bolnave. Dacă ai proceda altfel, nu i-ai face nici un bine.
Cel care se iubeşte cu adevărat pe sine descoperă că în interiorul său nu există nici un ego. Egoul apare din iubirea celorlalţi fără a te iubi pe tine însuţi, mai bine zis din încercarea de a-i iubi pe ceilalţi.
Nevoile psihologice, prin natura lor mai subtile decât senzaţiile de foame sau sete, sunt mai greu de recunoscut şi nu sunt rare ocaziile în care oameni care nu vor decât afecţiune de la părinţii, copiii sau partenerii lor se străduiesc din greu să obţină bani, putere socială, popularitate, proprietăţi sau, pe invers, se zbat şi se canonesc pentru a fi neajutoraţi, alcoolici sau infractori. După un timp, primii se miră că nu se simt împliniţi, pe când cei din urmă îşi consolidează convingerea că împlinirea e imposibilă.
Problemele psihologice apar într-o altă lumină: oamenii îşi produc singuri suferinţă, opunânduse unui proces care se dezvoltă în mod natural în ei. Nevroza este, dintr-un punct de vedere, o boală. Din alt punct de vedere, este un indicator ai evoluţiei. Depresia vorbeşte despre un proces de dezvoltare în plină desfăşurare pe care clientul se străduieşte inconştient să-1 stopeze. El nu este conştient de ceea ce i se întâmplă şi nu este conştient nici de felul în care se opune la ceea ce i se întâmplă. El doreşte ca lucrurile să fie „ca înainte”, neînţelegând că lucrurile nu vor mai fi niciodată aşa şi că viaţa îl împinge spre un nou nivel experienţial, mai puţin infantil. Depresia este un mesaj de mare valoare primit de la organism, mesaj cu un conţinut de genul: „Eşti în plină evoluţie. Încă nu ai terminat adaptarea la noul nivel!” Depresia este preţul plătit pentru incapacitatea sau neştiinţa de a opera schimbările necesare în vieţile noastre, iar acest „portărel” va continua să ne piseze la cap până când îi vom oferi înţelegerea şi disponibilitatea de a ne transforma, avansând un pic pe scara evoluţiei psihologice.
Legea instalează dreptatea în lume. Însă evoluţia conştiinţei nu se opreşte aici. Deasupra legii se află iertarea. Iertarea instalează iubirea în lume. Acesta e un pas cu adevărat gigantic. Când îl va face, omul îşi va fi recuperat verticalitatea spirituală.
Din acest punct de vedere, cauza ultimă a suferinţei nu este ataşamentul ci ignoranţa din care izvorăşte ataşamentul. Nu ştiu cine sunt. Nu sunt conştient de natura mea impermanentă. Cred că sunt o entitate separată, Eul. Împart lumea în „eu” şi „celălalt” şi reacţionez la „celălalt”.
Răspunsurile sunt polarizate pe axa plăcut-neplăcut. Caut să am senzaţii/trăiri plăcute şi să le evit pe cele neplăcute. Sunt atras de trăirile plăcute, le doresc, uneori cu o intensitate ce poate fi numită lăcomie. Resping şi condamn trăirile dezagreabile, dureroase, manifest o atitudine ostilă faţă de ele. Viaţa mea se dezvoltă între aceşti doi poli, din care sunt dispus să accept: doar unul singur. Şi pentru că nu este totală ci parţială, această acceptare conţine, în mod necesar, seminţele polului opus, adică suferinţa. Pe scurt: Ignoranţa — ► Ataşament — ► Suferinţă.
Afecţiunea „leagă” prietenii sau iubiri, dar nu în sensul în care 2 condamnaţi sunt legaţi unul de altul, astfel încât să nu se poată deplasa în direcţii opuse. Poate nici nu e potrivit verbul „leagă”. Iubind paradoxul, îmi vine să spun că afecţiunea „dezleagă”, adică eliberează oamenii din carapacea propriului egoism şi le permite să se apropie unii de alţii, pentru a trăi experienţa unei întâlniri libere. Ataşamentul pentru o persoană exterioară nu face decât să reflecte ataşamentul pentru o imagine interioară, de care respectiva persoană se apropie mai mult sau mai puţin. Exteriorul reflectă interiorul! Ceea ce numim iubire în mod obişnuit traduce atracţia pentru o realitate externă ce evocă sau activează, într-o anumită măsură, o realitate internă.
În prezenţa persoanei care îţi dinamizează potenţialul ceva tresaltă în fiinţa ta, ceva începe să se mişte în tine.
Ataşamentul are o funcţie didactică neîndoielnică. Fără el nu ai putea cunoaşte bucuria detaşării. Dacă nu ţii strâns nu vei ştii cum e să dai drumul. Dacă nu acumulezi avere nu ştii cum e să o împărţi. Tot ce ai îţi va fi luat înapoi. Toate cristalizările de energie de care te ataşezi îţi vor fi retrase. Poate nu mâine, nici poimâine. Nici anul viitor. Poţi încerca să le protejezi, să le consumi, să le aperi de curgerea devastatoare a timpului. Este imposibil. La un moment dat chiar Eul cu care te identifici va fi dizolvat. Este doar o chestiune de timp. Prin urmare, ataşamentele sunt la fel de naturale ca norii pe cer. Ele creează contextul pentru a trăi seninul detaşării. Pur şi simplu nu pot fi evitate.
Apar fără ca tu să bagi de seamă, însă din clipa în care devii conştient de ele, poţi interveni pentru a împiedica expansiunea. Altfel spus, vei învăţa să te eliberezi de ceea ce ai îmbrăţişat cu pasiune, nu în sensul că vei arunca obiecte la care ţii sau că vei alunga persoanele dragi din viaţa ta, ci că vei renunţa la a te crampona de ele, lăsândule să plece sau să dispară când lea sosit vremea. Aşa cum nu te poţi opune naşterii (îţi aduci aminte să fi făcut ceva pentru a te naşte?), e lipsit de sens să te opui morţii şi pierderii, deoarece dispariţia, risipirea sau îndepărtarea asigură echilibrul absolut necesar funcţionării sistemului.
Nu poţi condamna nimic fără ai acorda atenţie. Atenţia susţinută te face să intri în rezonanţă cu acel obiect, proces sau fenomen.
Fluxul mental tulburat tinde să se ordoneze de la sine, dacă este lăsat în pace. Altfel spus, dacă dezordinea sau conflictele nu sunt întreţinute, fie din afară, fie din interior, încercarea de a face ordine creează haos tot aşa cum încercarea de a linişti pârâul mai mult îl tulbură. În terapie, a şti şi a putea să aplici acest principiu este o adevărata piatră de încercare. În aspectele ei ultime, a face terapie înseamnă a nu acţiona. Asta nu înseamnă să nu faci nimic ci să te integrezi în fluxul spontan al trăirilor, gândurilor şi acţiunilor, fără a-1 deturna în direcţii despre care Eul tău a învăţat că sunt necesare sau dezirabile. Dacă poţi fi martorul fluxului tău de gânduri, dacă îl poţi contempla fără să intervii, el se va curăţa şi echilibra. Este ca şi cum ai sta pe marginea râului tău de idei şi trăiri emoţionale, observându-le fără a încerca să le schimbi, încet-încet, fluxul tău mintal se va calma, căpătând puritatea unui cristal.
Suferinţa este de ajutor pentru cei care se tem de nevoile lor, se simt vinovaţi sau se ruşinează cu ele. Te simţi vinovat când vine seara şi ţi se face somn? Dacă nu, de ce teai simţi vinovat pentru o relaţie la care renunţi, întrucât tea epuizat? De ce teai simţi vinovat pentru pulsiunea sexuală care se naşte în tine? De ce ţiar fi ruşine să ceri să fii tratată cu respect, în virtutea demnităţii de care dispui ca fiinţă umană? Pentru orice nevoie pe care o ai, există o cale, alta decât cea a suferinţei, pentru a o satisface. Este calea acţiunii directe. Îţi este sete? Te duci şi bei apă sau rogi pe cineva săţi aducă, în cazul în care nu te poţi mişca. Nu e necesar să înghiţi în sec, în speranţa că cineva, prin vedere paranormală, îşi va da seama de cauza suferinţei tale. Te atrage o anumită femeie şi vrei să o cunoşti mai bine? Este contraindicat să stai cu ochii în tavan, visând la ceea ce ar putea fi între voi doi. Fără puţină acţiune, ea va pleca şi tu vei rămâne cu tavanul.
Revenind cu picioarele pe Pământ, iubirea născută din gratificarea nevoilor trebuie net distinsă de iubirea ca alegere conştientă. Când aleg să te iubesc, ceea ce tu faci sau nu faci pentru mine devine irelevant. Doar iubirea ca răspuns ţine cont de ceea ce faci pentru mine. Iubirea ca alegere este necondiţionată, iubirea ca răspuns este condiţionată. Aleg să te iubesc pentru ceea ce eşti şi îţi răspund cu iubire pentru ceea ce faci. Iubirea ca răspuns este câştigată, iubirea ca alegere este gratuită.
Dragostea dă drumul. Când îl iubeşti pe celălalt nu pentru ceea ce îţi oferă ci pentru ceea ce este, îl iubeşti fără aşteptări, fără pretenţii, fără acte adiţionale. Asta nu înseamnă că ei nu-ţi pot împlini anumite nevoi. E minunat dacă o fac. Şi dacă nu o fac, iubirea ta nu se modifică, nu se diminuează, nu este retrasă. Acesta este, de fapt, testul pentru natura iubirii tale. Dacă iubirea ta nu se bazează pe ceea ce obţii sau pe ceea ce ar putea, face pentru tine, dacă o oferi liber, fără nici o condiţie. Nu înseamnă să renunţi treptat la viaţa ta pentru a face fericit sau pe plac unei alte persoane. Mai degrabă înseamnă a oferi cu bucurie ceea ce ai de oferit, fără a privi înapoi. Oferăţi darul şi uită! A iubi detaşat înseamnă a iubi fără amintiri înseamnă a fi în totalitate prezent, fără resturi.
Dragostea înfloreşte în prezent, fără încetare. Când pleci din prezent, indiferent unde pe axa timpului, înainte sau înapoi, iubirea devine iubire-deficit. Nu ai primit ceva în trecut sau te aştepţi să primeşti ceva în viitor. Funcţionezi pe minus. Rezervoarele îţi sunt goale pe jumătate. Poţi dărui, e adevărat, însă numai la schimb. Oferi dacă ţi se oferă. Când stai în prezent, rezervoarele devin supraumplute. Funcţionezi pe plus. E inevitabil să te reverşi. Nici nu mai contează către cine sau către ce curge. Nu mai contează obiectul. De aceea, pot spune că iubirea detaşată este o iubire fără obiect. Nu în sensul că nu mai există un obiect, ci că importanţa acestuia a devenit secundară.
Senzaţia mea este că învăţământul superior distruge capacitatea de a iubi. Interesul uriaş pentru acumularea de cunoştinţe împreună cu sistemul competiţional de evaluare a performanţei academice colaborează perfect pentru a anihila orice încercare de a căuta adevărul prin experienţă personală şi de a trăi unificat. Universitatea privilegiază capul şi detestă inima. Cei care termină facultatea sunt atât de puţin disponibili pentru a iubi ceilalţi oameni, animalele sau natura încât studiile superioare par mai degrabă o calamitate.
În terapia pierderii, înţelegerea sensului dispariţiei unei persoane dragi îţi restituie libertatea de a îndrăgi pe altcineva, adică de a te detaşa de trecut, fără a-1 uita, pentru a te avânta în prezent, unde se întâmplă să fie înghesuite toate comorile. De asemenea, înţelegerea faptului că suferinţa este a ta (asumarea responsabilităţii pentru ceea ce trăieşti) şi că celălalt este doar o parte a contextului, îţi permite să-1 eliberezi de povara culpabilizării sau resentimentelor.
Psihologic vorbind, este imposibil să renunţi la un comportament numai pentru că îţi propui asta.
Renunţarea lipsită de înţelegere nu are nimic spiritual sau elevat.
Dacă îi vei privi atent pe aceşti oameni nu vei observa pe chipul lor toleranţa, seninătatea sau bucuria ci încrâncenarea, violenţa şi ura pentru cei care îşi permit ceea ce ei îşi refuză.
După ce aprinzi mai multe lumini în subteranele fiinţei tale poţi începe să faci ordine. Fiind conştient, vei realiza instantaneu ce trebuie păstrat şi ce reprezintă un gunoi. Renunţarea care vine din înţelegere este naturală. În clipa în care devii perfect conştient unele lucruri pur şi simplu încetează. Acesta este şi criteriul. Dacă nu renunţi spontan la gândurile sau activităţile care te fac să suferi, înseamnă că procesul conştientizării; nu sa finalizat.
Absolut nimic nu continuă dacă nu există beneficii. Află ce avantaje îţi furnizează comportamentul la care vrei să renunţi.”
Toate tehnicile spirituale autentice (şi extrem de puţine curente terapeutice) urmăresc această experienţă: de a fi aici şi acum, experienţă în care Eul moare, dar, surpriză, Sinele se naşte. Un Eu împăcat sau senin este o contradicţie în termeni. Eu = frică. Eu sunt aici, tu eşti acolo. Cum aş putea să mă preocup de binele tău dacă nu sunt sigur de binele meu? Câtă vreme mă percep separat de tine, tot ce fac, fac pentru mine. Chiar dacă fac ceva pentru tine, ceea ce vizez este beneficiul meu. Eu sunt pe locul 1.
În relaţiile interumane, aţi păsa de bunăstarea lăuntrică a cuiva, mai larg, de nivelul lui/ei de evoluţie, ajutându-1 când te solicită, se numeşte iubire. Iubirea asta are o funcţie foarte interesantă: atenuează separarea şi, la limită, unifică. E ceva foarte mişto! Când iubeşti, te extinzi spre celălalt, te deschizi, îl laşi să te pătrundă, îl îmbrăţişezi. Distanţa scade tot mai mult şi poţi ajunge să te vezi conţinut în celălalt. Felicitări! Tocmai ţi-ai transcens Eul.
Din câte am observat iscodind lumea, în adâncul lor, oamenii 10 tânjesc după experienţa unificatoare a iubirii.
Dacă vrei să asculţi muzică, trebuie ca în cameră să fie linişte, ca atare sunetul nu poate fi separat de tăcere. Tu, cel care citeşti, nu exişti fără celălalt, cei care scrie. Centrul nu există fară periferie şi plusul nu există fară minus. Figura şi fondul, sunetul şi tăcerea, fiinţa şi nefiinţa, obiectul şi spaţiul, centrul şi periferia sunt la fel de inseparabile ca cele două feţe ale unei monede.
În schimbul enormelor avantaje ale comunicării, limbajul ne ascunde natura adevărată a realităţii. Din câte am putut observa, oamenii recurg la abstracţii morale de tipul „bun” sau „rău” în încercarea disperată de a nu-şi asuma responsabilitatea pentru propriile nevoi, trăiri sau senzaţii.
Te poţi folosi de Eu tot aşa cum te foloseşti de ochelari. Adică priveşti prin el în loc de a fi încapsulat în el. Lumea te ajută să ieşi din starea de nondiferenţiere. Te ajută să te identifici. Lumea există pentru tine. Trebuie să te identifici cel puţin o dată. Abia după aceea te poţi dezindentifica, pentru că atunci vei şti cine eşti.
Un terapeut este mare prin marea lui încredere în capacitatea clientului de a se armoniza şi echilibra. Separat de această încredere, toate metodele şi tehnicile, oricât de inteligente sau creative, sunt la fel de folositoare ca masajul unui picior de lemn.
Deveniţi slujitori ai iubirii folosindu-vă de iubitul sau iubita dumneavoastră, ferindu-vă să va ataşaţi însă de el/ea. Dacă nu vă veţi ataşa de iubit(ă), veţi constata că iubirea dumneavoastră ajunge la apogeu. De îndată ce apare ataşamentul, iubirea începe să decadă. Ataşamentul este un fel de forţă a gravitaţiei; lipsa de ataşament este o graţie, un zbor. Atunci când iubeşti cu adevărat pe cineva, ţii cont de nevoile sale, dar nu îţi faci griji în legătură cu fanteziile lui stupide. Îi respecţi necesităţile, dar nu faci nimic pentru a-i respecta dorinţele bolnave. Dacă ai proceda altfel, nu i-ai face nici un bine.
Cel care se iubeşte cu adevărat pe sine descoperă că în interiorul său nu există nici un ego. Egoul apare din iubirea celorlalţi fără a te iubi pe tine însuţi, mai bine zis din încercarea de a-i iubi pe ceilalţi.
Nevoile psihologice, prin natura lor mai subtile decât senzaţiile de foame sau sete, sunt mai greu de recunoscut şi nu sunt rare ocaziile în care oameni care nu vor decât afecţiune de la părinţii, copiii sau partenerii lor se străduiesc din greu să obţină bani, putere socială, popularitate, proprietăţi sau, pe invers, se zbat şi se canonesc pentru a fi neajutoraţi, alcoolici sau infractori. După un timp, primii se miră că nu se simt împliniţi, pe când cei din urmă îşi consolidează convingerea că împlinirea e imposibilă.
Problemele psihologice apar într-o altă lumină: oamenii îşi produc singuri suferinţă, opunânduse unui proces care se dezvoltă în mod natural în ei. Nevroza este, dintr-un punct de vedere, o boală. Din alt punct de vedere, este un indicator ai evoluţiei. Depresia vorbeşte despre un proces de dezvoltare în plină desfăşurare pe care clientul se străduieşte inconştient să-1 stopeze. El nu este conştient de ceea ce i se întâmplă şi nu este conştient nici de felul în care se opune la ceea ce i se întâmplă. El doreşte ca lucrurile să fie „ca înainte”, neînţelegând că lucrurile nu vor mai fi niciodată aşa şi că viaţa îl împinge spre un nou nivel experienţial, mai puţin infantil. Depresia este un mesaj de mare valoare primit de la organism, mesaj cu un conţinut de genul: „Eşti în plină evoluţie. Încă nu ai terminat adaptarea la noul nivel!” Depresia este preţul plătit pentru incapacitatea sau neştiinţa de a opera schimbările necesare în vieţile noastre, iar acest „portărel” va continua să ne piseze la cap până când îi vom oferi înţelegerea şi disponibilitatea de a ne transforma, avansând un pic pe scara evoluţiei psihologice.
Legea instalează dreptatea în lume. Însă evoluţia conştiinţei nu se opreşte aici. Deasupra legii se află iertarea. Iertarea instalează iubirea în lume. Acesta e un pas cu adevărat gigantic. Când îl va face, omul îşi va fi recuperat verticalitatea spirituală.
Din acest punct de vedere, cauza ultimă a suferinţei nu este ataşamentul ci ignoranţa din care izvorăşte ataşamentul. Nu ştiu cine sunt. Nu sunt conştient de natura mea impermanentă. Cred că sunt o entitate separată, Eul. Împart lumea în „eu” şi „celălalt” şi reacţionez la „celălalt”.
Răspunsurile sunt polarizate pe axa plăcut-neplăcut. Caut să am senzaţii/trăiri plăcute şi să le evit pe cele neplăcute. Sunt atras de trăirile plăcute, le doresc, uneori cu o intensitate ce poate fi numită lăcomie. Resping şi condamn trăirile dezagreabile, dureroase, manifest o atitudine ostilă faţă de ele. Viaţa mea se dezvoltă între aceşti doi poli, din care sunt dispus să accept: doar unul singur. Şi pentru că nu este totală ci parţială, această acceptare conţine, în mod necesar, seminţele polului opus, adică suferinţa. Pe scurt: Ignoranţa — ► Ataşament — ► Suferinţă.
Afecţiunea „leagă” prietenii sau iubiri, dar nu în sensul în care 2 condamnaţi sunt legaţi unul de altul, astfel încât să nu se poată deplasa în direcţii opuse. Poate nici nu e potrivit verbul „leagă”. Iubind paradoxul, îmi vine să spun că afecţiunea „dezleagă”, adică eliberează oamenii din carapacea propriului egoism şi le permite să se apropie unii de alţii, pentru a trăi experienţa unei întâlniri libere. Ataşamentul pentru o persoană exterioară nu face decât să reflecte ataşamentul pentru o imagine interioară, de care respectiva persoană se apropie mai mult sau mai puţin. Exteriorul reflectă interiorul! Ceea ce numim iubire în mod obişnuit traduce atracţia pentru o realitate externă ce evocă sau activează, într-o anumită măsură, o realitate internă.
În prezenţa persoanei care îţi dinamizează potenţialul ceva tresaltă în fiinţa ta, ceva începe să se mişte în tine.
Ataşamentul are o funcţie didactică neîndoielnică. Fără el nu ai putea cunoaşte bucuria detaşării. Dacă nu ţii strâns nu vei ştii cum e să dai drumul. Dacă nu acumulezi avere nu ştii cum e să o împărţi. Tot ce ai îţi va fi luat înapoi. Toate cristalizările de energie de care te ataşezi îţi vor fi retrase. Poate nu mâine, nici poimâine. Nici anul viitor. Poţi încerca să le protejezi, să le consumi, să le aperi de curgerea devastatoare a timpului. Este imposibil. La un moment dat chiar Eul cu care te identifici va fi dizolvat. Este doar o chestiune de timp. Prin urmare, ataşamentele sunt la fel de naturale ca norii pe cer. Ele creează contextul pentru a trăi seninul detaşării. Pur şi simplu nu pot fi evitate.
Apar fără ca tu să bagi de seamă, însă din clipa în care devii conştient de ele, poţi interveni pentru a împiedica expansiunea. Altfel spus, vei învăţa să te eliberezi de ceea ce ai îmbrăţişat cu pasiune, nu în sensul că vei arunca obiecte la care ţii sau că vei alunga persoanele dragi din viaţa ta, ci că vei renunţa la a te crampona de ele, lăsândule să plece sau să dispară când lea sosit vremea. Aşa cum nu te poţi opune naşterii (îţi aduci aminte să fi făcut ceva pentru a te naşte?), e lipsit de sens să te opui morţii şi pierderii, deoarece dispariţia, risipirea sau îndepărtarea asigură echilibrul absolut necesar funcţionării sistemului.
Nu poţi condamna nimic fără ai acorda atenţie. Atenţia susţinută te face să intri în rezonanţă cu acel obiect, proces sau fenomen.
Fluxul mental tulburat tinde să se ordoneze de la sine, dacă este lăsat în pace. Altfel spus, dacă dezordinea sau conflictele nu sunt întreţinute, fie din afară, fie din interior, încercarea de a face ordine creează haos tot aşa cum încercarea de a linişti pârâul mai mult îl tulbură. În terapie, a şti şi a putea să aplici acest principiu este o adevărata piatră de încercare. În aspectele ei ultime, a face terapie înseamnă a nu acţiona. Asta nu înseamnă să nu faci nimic ci să te integrezi în fluxul spontan al trăirilor, gândurilor şi acţiunilor, fără a-1 deturna în direcţii despre care Eul tău a învăţat că sunt necesare sau dezirabile. Dacă poţi fi martorul fluxului tău de gânduri, dacă îl poţi contempla fără să intervii, el se va curăţa şi echilibra. Este ca şi cum ai sta pe marginea râului tău de idei şi trăiri emoţionale, observându-le fără a încerca să le schimbi, încet-încet, fluxul tău mintal se va calma, căpătând puritatea unui cristal.
Suferinţa este de ajutor pentru cei care se tem de nevoile lor, se simt vinovaţi sau se ruşinează cu ele. Te simţi vinovat când vine seara şi ţi se face somn? Dacă nu, de ce teai simţi vinovat pentru o relaţie la care renunţi, întrucât tea epuizat? De ce teai simţi vinovat pentru pulsiunea sexuală care se naşte în tine? De ce ţiar fi ruşine să ceri să fii tratată cu respect, în virtutea demnităţii de care dispui ca fiinţă umană? Pentru orice nevoie pe care o ai, există o cale, alta decât cea a suferinţei, pentru a o satisface. Este calea acţiunii directe. Îţi este sete? Te duci şi bei apă sau rogi pe cineva săţi aducă, în cazul în care nu te poţi mişca. Nu e necesar să înghiţi în sec, în speranţa că cineva, prin vedere paranormală, îşi va da seama de cauza suferinţei tale. Te atrage o anumită femeie şi vrei să o cunoşti mai bine? Este contraindicat să stai cu ochii în tavan, visând la ceea ce ar putea fi între voi doi. Fără puţină acţiune, ea va pleca şi tu vei rămâne cu tavanul.
Revenind cu picioarele pe Pământ, iubirea născută din gratificarea nevoilor trebuie net distinsă de iubirea ca alegere conştientă. Când aleg să te iubesc, ceea ce tu faci sau nu faci pentru mine devine irelevant. Doar iubirea ca răspuns ţine cont de ceea ce faci pentru mine. Iubirea ca alegere este necondiţionată, iubirea ca răspuns este condiţionată. Aleg să te iubesc pentru ceea ce eşti şi îţi răspund cu iubire pentru ceea ce faci. Iubirea ca răspuns este câştigată, iubirea ca alegere este gratuită.
Dragostea dă drumul. Când îl iubeşti pe celălalt nu pentru ceea ce îţi oferă ci pentru ceea ce este, îl iubeşti fără aşteptări, fără pretenţii, fără acte adiţionale. Asta nu înseamnă că ei nu-ţi pot împlini anumite nevoi. E minunat dacă o fac. Şi dacă nu o fac, iubirea ta nu se modifică, nu se diminuează, nu este retrasă. Acesta este, de fapt, testul pentru natura iubirii tale. Dacă iubirea ta nu se bazează pe ceea ce obţii sau pe ceea ce ar putea, face pentru tine, dacă o oferi liber, fără nici o condiţie. Nu înseamnă să renunţi treptat la viaţa ta pentru a face fericit sau pe plac unei alte persoane. Mai degrabă înseamnă a oferi cu bucurie ceea ce ai de oferit, fără a privi înapoi. Oferăţi darul şi uită! A iubi detaşat înseamnă a iubi fără amintiri înseamnă a fi în totalitate prezent, fără resturi.
Dragostea înfloreşte în prezent, fără încetare. Când pleci din prezent, indiferent unde pe axa timpului, înainte sau înapoi, iubirea devine iubire-deficit. Nu ai primit ceva în trecut sau te aştepţi să primeşti ceva în viitor. Funcţionezi pe minus. Rezervoarele îţi sunt goale pe jumătate. Poţi dărui, e adevărat, însă numai la schimb. Oferi dacă ţi se oferă. Când stai în prezent, rezervoarele devin supraumplute. Funcţionezi pe plus. E inevitabil să te reverşi. Nici nu mai contează către cine sau către ce curge. Nu mai contează obiectul. De aceea, pot spune că iubirea detaşată este o iubire fără obiect. Nu în sensul că nu mai există un obiect, ci că importanţa acestuia a devenit secundară.
Senzaţia mea este că învăţământul superior distruge capacitatea de a iubi. Interesul uriaş pentru acumularea de cunoştinţe împreună cu sistemul competiţional de evaluare a performanţei academice colaborează perfect pentru a anihila orice încercare de a căuta adevărul prin experienţă personală şi de a trăi unificat. Universitatea privilegiază capul şi detestă inima. Cei care termină facultatea sunt atât de puţin disponibili pentru a iubi ceilalţi oameni, animalele sau natura încât studiile superioare par mai degrabă o calamitate.
În terapia pierderii, înţelegerea sensului dispariţiei unei persoane dragi îţi restituie libertatea de a îndrăgi pe altcineva, adică de a te detaşa de trecut, fără a-1 uita, pentru a te avânta în prezent, unde se întâmplă să fie înghesuite toate comorile. De asemenea, înţelegerea faptului că suferinţa este a ta (asumarea responsabilităţii pentru ceea ce trăieşti) şi că celălalt este doar o parte a contextului, îţi permite să-1 eliberezi de povara culpabilizării sau resentimentelor.
Psihologic vorbind, este imposibil să renunţi la un comportament numai pentru că îţi propui asta.
Renunţarea lipsită de înţelegere nu are nimic spiritual sau elevat.
Dacă îi vei privi atent pe aceşti oameni nu vei observa pe chipul lor toleranţa, seninătatea sau bucuria ci încrâncenarea, violenţa şi ura pentru cei care îşi permit ceea ce ei îşi refuză.
După ce aprinzi mai multe lumini în subteranele fiinţei tale poţi începe să faci ordine. Fiind conştient, vei realiza instantaneu ce trebuie păstrat şi ce reprezintă un gunoi. Renunţarea care vine din înţelegere este naturală. În clipa în care devii perfect conştient unele lucruri pur şi simplu încetează. Acesta este şi criteriul. Dacă nu renunţi spontan la gândurile sau activităţile care te fac să suferi, înseamnă că procesul conştientizării; nu sa finalizat.
Absolut nimic nu continuă dacă nu există beneficii. Află ce avantaje îţi furnizează comportamentul la care vrei să renunţi.”
October 4, 2020
Foarte buna cartea, cu idei geniale, si sincer imi place contextul prin care este combinat crestinismul cu budhismul si sunt menionate toate aspectele pozitive + negative ale acesteia :-) Recomand cu drag!
April 28, 2021
Psihologia academică s-a întrecut pe sine însăşi în a oferi definiţii dintre cele mai sofisticate şi abstracte, aşa cum le stă bine unor oameni de ştiinţă. Natura, structura, funcţiile, locul şi rolul în sistemul psihic, nimic nu a fost uitat. Dacă aş vrea să te ameţesc încă din debutul acestei cărţi, aş lista măcar 20 din aceste încercări savante de a pune în cuvinte ceva ce este simţit imediat şi fără nici un fel de dificultate. Nu o voi face, deoarece mai am nevoie de conştiinţa ta reflexivă şi binevoitoare.
Amintesc însă ceea ce pare a fi un invariant în aceste concepţii, anume că Eul este un fapt de conştiinţă sau un centru al conştientului.
Eul copilului se cristalizează puţin câte puţin, chiar dacă multe luni după şocul naşterii el continuă să se simtă în simbioză cu tot ceea ce îl înconjoară. Spre 24 de luni, se pare, pronumele „eu” intervine ca autoreferenţial în situaţii de puternică implicare personală. Ceva mai devreme, copilul se recunoaşte în oglindă. După 6 luni, începe să întrevadă un raport între oglindă şi reflectarea lui în oglindă, dar abia spre doi ani şi jumătate (R. Zazzo) noţiunea de totalitate corporală este dobândită.
Achiziţia unităţii corporale aşază Eul în centrul câmpului conştiinţei, eveniment ce îl putem considera ca naştere psihologică a individului. Această primă identificare (eu sunt corpul) pune bazele lărgirii şi îmbogăţirii experienţei subiective cu noi şi noi identificări (proprietăţi, valori, scopuri, poziţii personale, aşteptări, trăiri, strategii de interacţiune etc.). Psihologia cercetează în amănunt aceste conţinuturi psihice, motiv pentru care nu voi stărui asupra lor.
Ceea ce mă voi strădui să demonstrez în continuare este caracterul iluzoriu al Eului ca entitate separată. Şi pentru că eu vin dinspre filosofia orientală şi psihologia analitică, voi folosi termenul Sine ca echivalent pentru tot ceea ce există, adică pentru întregul sau Totalitatea existenţei. Prin urmare: Sinele = Întregul.
Amintesc însă ceea ce pare a fi un invariant în aceste concepţii, anume că Eul este un fapt de conştiinţă sau un centru al conştientului.
Eul copilului se cristalizează puţin câte puţin, chiar dacă multe luni după şocul naşterii el continuă să se simtă în simbioză cu tot ceea ce îl înconjoară. Spre 24 de luni, se pare, pronumele „eu” intervine ca autoreferenţial în situaţii de puternică implicare personală. Ceva mai devreme, copilul se recunoaşte în oglindă. După 6 luni, începe să întrevadă un raport între oglindă şi reflectarea lui în oglindă, dar abia spre doi ani şi jumătate (R. Zazzo) noţiunea de totalitate corporală este dobândită.
Achiziţia unităţii corporale aşază Eul în centrul câmpului conştiinţei, eveniment ce îl putem considera ca naştere psihologică a individului. Această primă identificare (eu sunt corpul) pune bazele lărgirii şi îmbogăţirii experienţei subiective cu noi şi noi identificări (proprietăţi, valori, scopuri, poziţii personale, aşteptări, trăiri, strategii de interacţiune etc.). Psihologia cercetează în amănunt aceste conţinuturi psihice, motiv pentru care nu voi stărui asupra lor.
Ceea ce mă voi strădui să demonstrez în continuare este caracterul iluzoriu al Eului ca entitate separată. Şi pentru că eu vin dinspre filosofia orientală şi psihologia analitică, voi folosi termenul Sine ca echivalent pentru tot ceea ce există, adică pentru întregul sau Totalitatea existenţei. Prin urmare: Sinele = Întregul.
Displaying 1 - 3 of 3 reviews