O încăpere spaţioasă, înaltă, bogat mobilată, cu două ferestre largi care dădeau spre un parc cu arbori mari şi deşi. Un paravan despărţea, de restul camerei, patul pe care o tânără femeie sta culcată. Părul ei castaniu, împletit cu grijă, se contura pe pernă ca o aureolă. Deşi crispat de durere, chipul ei era frumos; sprâncenele încruntate formau o linie dreaptă. Printre buzele fine şi frumos arcuite se strecura când şi când un geamăt, iar sub cearceaf trupul se vedea încordându-se. Lângă pat, câteva persoane cu atenţia îndreptată asupră-i ― un bătrân în frac, cu o decoraţie prinsă la rever, un bărbat mai tânăr, cu o figură inteligentă, îmbrăcat într-un halat alb, şi două infirmiere. La ceasul acela, în care orice femeie rănită în trupul şi în pudoarea ei, are dreptul să fie singură, mai multe persoane se aflau reunite în jurul acestei tinere care se chinuia. Într-adevăr, ea aparţinea unei caste în care nici durerea, nici bucuria nu pot fi tăinuite; împărăteasa Austriei, în vârstă de douăzeci de ani, era silită să nască în văzul oamenilor.
În cadrul uneia dintre ferestre se profila silueta unui bărbat scund, rotofei, cu picioare scurte; era arhiducele Renier, care se întreţinea în şoaptă cu consilierul intim Carol-Ferdinand, conte de Buol Schauenstein. Alte trei personaje în uniformă priveau în tăcere parcul cu alei drepte peste care se lăsau umbrele nopţii. Două doamne, aşezate într-un colţ, discutau cu glas scăzut. Un bărbat de vreo treizeci de ani, îmbrăcat în uniforma verde-închis a generalilor de ulani, se sprijinea de şemineu. Era de statură mijlocie, zvelt, cu picioare lungi; chipul îi era încadrat de favoriţi blonzi, uniţi printr-o mustaţă stufoasă. Avea părul tăiat scurt, rărit pe la tâmple, nasul cam îngroşat spre vârf, iar ochii prea puţin expresivi. Oricât de stăpân ar fi vrut să fie pe sine ― viaţa pe care o ducea de zece ani, ca împărat al Austriei şi rege al Ungariei îl silise să-şi controleze şi să-şi ascundă sentimentele ― nu-şi putea stăpâni marea nervozitate pe care şi-o trăda plesnindu-şi degetele mâinii stângi de cele ale mâinii drepte. Când pocnetul acesta devenea prea supărător, îşi dădea seama, se oprea şi, trăgându-se de mustăţi, părăsea în grabă şemineul, îndreptându-se spre fereastră. Cizmele sale scârţâiau pe parchet. În cele din urmă, zgomotul acesta o enervă pe tânăra femeie care-i făcu semn cu mâna să stea liniştit.
Şi bărbatul nu se mai clinti.
― Îţi cer iertare, scumpa mea, murmură el.
Apoi, mergând pe vârfuri, ca un copil vinovat, se duse din nou lângă şemineu.
Se scurse astfel o oră. Noaptea cobora, iar stinghereala care-i stăpânea pe cei prezenţi crescuse într-atât, încât devenise de nesuportat. Fiecare înţelegea, fără să fie nevoie s-o spună, că asista nu la o ceremonie de Curte, ci la cea mai emoţionantă dintre dramele omeneşti. Uniformele, toate hainele acelea împodobite păreau că insultă trupul acesta de femeie tresăltând în dureri. Liniştea nu era tulburată decât de gemetele ce se ridicau în răstimpuri tot mai dese, din patul bolnavei. Împăratul se afla tot lângă şemineu; când şi când, nu se mai putea stăpâni şi atunci scârţâitul cizmelor sale se făcea din nou auzit. Valeţi înzorzonaţi şi nepăsători aduseră sfeşnice în care ardeau lumânări. Flacăra lor revărsă strălucitoare reflexe peste diamantele decoraţiilor şi peste aurăriile lambriurilor.