Ce mult te-am iubit

by Zaharia Stancu

Ce mult te-am iubit e o elegie pura si inalta in mijlocul unei paduri prolifice de surori, matusi si unchi ce privesc fara teroare destinul existentei lor. Mai mult decat oricare alta scriere a lui Zaharia Stancu, Ce mult te-am iubit e cartea lui Darie, fisa temperaturii lui morale, un Darie elegiac si meditativ,traindu-si pana la deznadejde si teroare obsesiile. Locul ei, ca valoare, e langa Costandina, scriere memorabila a literaturii romane. - Eugen Simion

Genres: Fiction, Romanian Literature

286 pages, Paperback

First published January 1, 1968

About the author

A fost scriitor , poet, romancier, prozator, director de teatru, jurnalist și publicist, academician, laureat al Premiului Herder.
Si-a început cariera literară ca gazetar și poet liric.Ulterior a scris proză realistă, naturalistă, marcată însă de un lirism specific.
Romanul Desculț (1948) a fost masiv promovat în perioada comunistă, fiind cel mai tradus roman al unui autor de limba română.
A fost tradus în 24 de limbi până în 1988.



https://ro.wikipedia.org/wiki/Zaharia...

Reviews

[Andrei Tamaş · Rating 5 out of 5]

"Ce mult te-am iubit" este de departe cea mai bună filosofie romanțată a morții ce se găsește în spațiul carpatic. Aici, ca și în "Șatra", este descris -cu minuțiozitate- un ritual: ritualul morții.
Narațiune la persoana I. Naratorului, copil crescut la poalele Carpaților dar devenit "intelectual la școlile din București", îi moare mama. Ei! El nu face altceva decât să descrie cele trei zile de doliu, dar -văi!- nu o face oricum... O face cu o așa mare indiferentă (la care cititorul trebuie să fie atent!) încât nici nu-ți vine să crezi că a murit cineva...
Este ilustrată de asemenea -prin ochii unui intelectual- mentalitatea țăranului român autentic cu privire la moarte, la actul morții în sine (căci, după cum se va vedea, moartea ca și concept filosofic nu există în universul țăranului prezentat în carte).
Deci:

1. Un dialog:
-O fi dumnezeu?
-O fi, n-o fi, te-ar supăra dacă ar fi?
-Nu.
-Atunci de ce întrebi?
*Aviz fanaticilor religioși ori areligioși*

2. "... au plecat la război sute de oameni, în plină virtute. Mai mult de jumătate din ei nu s-au întors, NU S-AU MAI ÎNTORS. Ce clopot a sunat pentru ei? N-a sunat niciun fel de clopot. Morților le e totuna dacă sună pentru ei clopotul ori nu sună. Dacă așa și nu altfel stau lucrurile, oare n-ar fi mai potrivit să spunem că pentru vii sună clopotele și nu pentru morți, pentru viii pe care i-a lăsat în urmă mortul, ca să plângă și că să-l plângă?"

3. "Toți iubim. Toți purtăm în inimile noastre florile iubirii, și mai pe urmă, după ce iubirile au murit, în aceleași inimi purtăm cenușa iubirilor. Cenușa rece a iubirilor moarte..."

4. "Ce știm noi despre morți? Nimic. sau aproape nimic. O să știm mai multe despre morți după ce o să murim. Dar după ce o să murim N-O SĂ LE PUTEM SPUNE CELOR VII NIMIC DIN CEEA CE O SĂ AUZIM CA MORȚI..."

[Mihaela Abrudan · Rating 5 out of 5]

Mai mult decât în oricare roman al său în acesta iese la suprafață poetul Zaharia Stancu.În nicio recenzie nu am spus până acum că îmi plac foarte mult repetițiile autorului, care sunt aidoma modului de a vorbi al țăranilor nostri. Moartea și regretul că uităm să le spunem celor dragi, atunci când sunt în viață, cât de mult îi iubim sunt subiectul principal al romanului. Felul în care familia lui Darie privește moartea și modul lor de a se comporta la înmormântare și după mi-a amintit de bunici mei și de firescul cu care priveau moartea.

[Dalia · Rating 5 out of 5]

Ce carte frumoasă dar cât de tristă! Pentru că nu poate fi altfel o carte despre moarte. Moartea unei mame a zece copii care și-a trăit toată viața pe petecul de pământ din jurul casei, trudind pentru copii. O mamă căreia îi e frică de întuneric și singurătate. O mamă care își dorește să vadă marea și muntele dar singurele deplasări sunt la doctori. O mamă care își cheamă copiii la sine pentru o ultimă îmbrățișare. O mamă pentru care declarațiile de dragoste vin prea târziu.
Mărio, Mărio... Ce mult te-am iubit eu pe tine! Mărio, Mărio!
"Mâinile mamei nu simt că tata le-a sărutat. Au rămas mai departe reci și nemișcate, înghețate aproape, au rămas mai departe moarte. Sărutarea a venit prea târziu... Prea târziu... Uneori în viaţa toate vin prea târziu. Numai moartea nu vine niciodată prea târziu. Numai moartea vine totdeauna prea devreme."
E foarte multă durere în această carte.
Doar "Cartea Reghinei" a Ioanei Nicolaie m-a întristat la fel de mult.

[Raul · Rating 5 out of 5]

Nu ştim nimic despre înaintaşii noştri, şi nimic nu ştim despre urmaşii noştri. E bine că nu ştim nimic. Neştiind nimic lăsăm închipuirea să zboare cu aripile ei mari încotro are poftă. Vulturii au aripi întinse. Bufniţele, nu. Ați văzut vreodată bufniţe zburând peste câmp ori peste sat? Bufniţele numai ochii îi au mari, numai ochii, numai ochii.

Acum mama e moartă. Tace. Dacă aş fi venit acasă acu două zile, aş fi găsit-o încă vie. Mi-ar fi spus: - Bagă de seamă cum umbli prin lume, Zăricuţă, să nu ti întâmple ceva rău. Se gândea mereu la fiecare dintre noi cu nesfârşită grijă! să nu ni se întâmple ceva rău”. Ni se mai întâmpla şi rău prin lume, nu numai bine. Nu-i spuneam niciodată nimic. Acum, chiar dacă ea ar mai avea ceva să ne spună, tot n-ar mai avea cum. Morţii tac. Iar mama... Mama e şi ea moartă. - Tu-tu-ru-tu-tu-tu... tu... Stingerea.

L-am întrebat o dată şi pe unchi-meu Alisandru Nasta: - Bâtule, cum o chema pe mama dumitale? - Pe mama? Nu ştiu, nepoate. Pentru mine mama era mama. Ce nevoie mai era de alt nume?

[...] vară, şi că eu stau pe prispa casei şi-l aştept. Aşa îl aşteptasem aproape şaizeci de ani, să vie de la muncă. Şi a venit. Era tânăr si frumos, dar fața o avea grozav de tristă. S-a oprit la un pas de mine şi m-a privit... m-a privit... "Ei i-am zis eu, spune-mi ce e viața și spune-mi, omule, ce este moartea?" Vititiu a lăsat capul în jos şi mi-a spus încet, încet de tot, aşa de încet că abia l-am auzit: “Viața nu este nimic, Pituliceo, şi nici moartea nu este ni- mic. Şi una şi alta sunt un fel de vis. Intinzi mâna să prinzi viața. Şi n-o prinzi. Întinzi mâna să prinzi visul. Şi nu-l prinzi." M-am apropiat de el şi-am întins mâinile să-l iau în brațe... Să-l iau în braţe, cum îl luam când eram noi amândoi tineri. A pie- rit... Aşa cum se iscase din nimic, s-a destrămat şi a pierit în nimic. Ai priceput?

[Constantin Vasilescu · Rating 3 out of 5]

Un bocet strigat din "lunga, îngusta şi săraca vale a Călmăţuiului". O privire lucidă şi aspră asupra satului românesc interbelic, un soi de alter ego moromeţian. O elegie a copilăriei, a tinereţii, a devenirii la ţară. Un roman-priveghi care se întinde pe trei zile, timp în care o mamă este plânsă, îngropată şi, de către unii, deja uitată. Fără să cotrobăie prea adânc prin ungherele minţii şi fără să umble apăsat prin cotloanele sufletului, Stancu scrie un bun roman de atmosferă. Trăirea, locul şi oamenii dau consistenţă acestei cărţi care este, în fond, şi un nesfârşit parastas al clipei.

[Victor Bălăcescu · Rating 4 out of 5]

O carte frumoasă care mi-ar fi plăcut și mai mult dacă nu ar fi fost noianul de repetiții ce pe alocuri devine obositor și iritant. Am înțeles nevoia de subliniere a unor trăiri, emoții sau senzații, însă în multe rânduri am simțit că autorul a exagerat cu această metodă a repetiției... Una peste alta, este o carte ce nu trebuie citită dacă ați pierdut recent pe cineva drag. Din punctul meu de vedere ar fi mult prea greu de dus.

[Ramona Cantaragiu · Rating 4 out of 5]

Roman scurt, parte a trilogiei ce include si Descult si Satra, concentrat pe descrierea ritualului de inmormantare cu tot ce cuprinde acesta la romani inclusiv rude de mult disparute care apar brusc, bocitoare care nu se mai opresc, oameni mai degraba ingrijorati de ale lor decat de tragedia resimtita de familie, oameni care se intreaba ce e dupa, oameni care se blocheaza intr.un laitmotiv etc. Acum ca exista din ce in ce mai multe pompe funebre cu servicii all inclusive cred ca vor disparea multe din obiceiurile descrise de Zaharia Stancu, iar cartea asta o sa ramana ca un testament al faptului ca mereu o sa fie necesar un ritual pentru a face fata mortii.

[Mai Laakso · Rating 3 out of 5]

Romanialaisen kirjailija, runoilija Zaharia Stancun (1902-1974) teos Miten sinua rakastinkaan kertoo bukarestilaisesta toimittajasta Zaricutasta, joka palasi synnyinkyläänsä Omidaan äitinsä Marian hautajaisiin. Koko pakahduttava teos kertoo äidinsurusta, hautajaisista, suvun ja kyläläisten tavasta osallistua hautajaisiin, sisarusten ja isän väleistä jne.
Kirjan henkilöt ovat köyhiä, asuvat yhden huoneen taloissa, mutta perheet ovat suuria, eikä kyläläisiä jätetä yksin surun hetkellä. Väkeä hautajaisissa on paljon, hautajaiset ovat tapahtuma, joka juhlistaa arjet, samoin lasten syntymät ja häät. Stancu kirjoittaa arkipäivästä hellyydellä ja rakkaudella.
Miten sinua rakastinkaan kertoo siitä, miten syvästi kuolema voi koskettaa, varsinkin tunteiden tasolla. Mitä läheisempi kuollut on, sitä voimakkaampi reaktio. Zaharia Stancu oli siis vahvojen tunteiden tulkki. Miten rakastinkaan sinua on kertomus suuresta surusta, mutta samalla se on kertomus suuresta rakkaudesta.

[Dan Vasile · Rating 3 out of 5]

Moarte, moarte și iar moarte. Revenit în satul natal pentru înmormântarea mamei, naratorul se reintegrează în spiritul arhaic al satului românesc. Întreaga carte nu este decât relatarea morții celei mai iubite ființe din lume, redarea obsedantă a bocetelor familiei și drumul către cimitir. Trist.
Dialogul între naratorul interlectual și bătrana țărancă din sat este remarcabil. Bătrâna îi amintește intelectualului că dacă tot citind nu a aflat ce este viața și ce este moartea înseamnă că a citit degeaba.

[Susanna Rautio · Rating 3 out of 5]

Toivoin, että Zaharia Stancun Miten sinua rakastinkaan olisi ollut yhtä ikimuistoinen kuin Hullu metsä. Eipä ollut.

Miten sinua rakastinkaan oli kirja kuoleman mysteeristä ja menetyksen tunteesta.

Elämä alkaa ja loppuu, mutta kuolema - se ei lopu koskaan.

Nopeasti lukaistussa kirjassa palataan Stancun romanialaiseen kotikylään. Kirjan rakastettu on kertojan äiti ja rakkauden tunnustuksia vuodatetaan äidin haudalla. Jo oli aikakin, sillä aviomies ei ollut sanonut vaimoa rakkaaksi kertaakaan tämän eläessä.

Onko kuoleman jälkeen yksinäistä, miltä siellä näyttää?

Sitä ei tiedä, mutta Stancun kirjassa kuolema yhdistää pariksi päiväksi elävät. Siskot, veljet, sukulaiset, koko kylä - omasta kirjastaan tuttu Costadinakin näyttäytyy. Kaupunkiin muuttanut kertoja taisi olla heidän joukossaan aika ihmeissään - ja niin olin minäkin.

[Silvia Sandu · Rating 5 out of 5]

Bună. Se cam repetă, pistoneaza mult pe o singura idee, dar e bună.

[Cosmina Franciuc · Rating 5 out of 5]

"ea care era atât de sfioasă, să umble singură din stea în stea, din luceafăr în luceafăr...Poate o s-o însoțească un înger...Poate n-o s-o însoțească nimeni."

[Socrate · Rating 3 out of 5]

Nu toţi din copiii mamei şi ai tatei, câţi mai trăim, ne adunasem acolo, în faţa casei noastre de la Omida. Am spus casa noastră, adică a tuturor fraţilor şi surorilor, şi am spus greşit. Casa aceea, de la Omida, în care trăieşte de mulţi ani sora mea Elisabeta, nu mai e casa noastră, e casa ei, numai a ei. Şi nici nu mai este aceeaşi în care ne-am născut şi am crescut. Cumnatu-meu Sămânţă, bărbatul soră-mi Elisa- beta, după ce a luat din partea noastră, a tuturor, act la mână că nu ridicăm nici o pretenţie la moştenire, a dărâmat vechea casă şi, pe acelaşi loc, cu un pas numai spre miazăzi, a ridicat alta, nouă, cam tot atât de mică şi de întunecoasă ca şi cea- laltă. Când se dărâmă o casă este ca şi cum ar muri cineva. Ar muri cineva… Ca şi cum ar muri cineva… Acolo, în casa aceea dărâmată de cumnatu-meu Sămânţă, a murit bunicul al cărui nume îl port, acolo a murit soră-mea Rada şi frate-meu Alexe, acolo a murit mama. Tata a murit în căsuţa de alături, într-o odăiţă aflată între bucătărie şi micul atelier de fierărie al cumnatului meu. În casa cea nouă până acum n-a murit decât acela care a construit-o, cu banii lui şi cu sudoarea lui, cum- natu-meu Sămânţă adică. Ce să te mai superi şi ce să te mai întristezi?! În alte case din satul nostru Omida, de pe lunga, îngusta şi săraca Vale a Călmăţuiului, au murit mult mai mulţi oameni decât în casa noastră. În unele au murit toţi cei ce le locuiau… Toţi… Toţi cei ce le locuiau… Cu noi, cei născuţi din Tudor şi din Dumitra, din Tudor şi din Maria, din Maria şi din Radu Ochian, soarta a fost blajină. Con- sider că soarta a fost blajină în primul rând cu frate-meu Alexe. – Dragul de el… dragul de el, cum îi spunea mama când şi-l amintea, n-a trăit decât şapte zile! N-a avut deci cum cunoaşte nici dulceaţa lumii, dar nici întristarea şi amarul ei.

[Maria · Rating 5 out of 5]

E genul de carte pe care n-o poți citi dintr-o suflare. Te oprești des, pentru că te lovește în locuri unde credeai că s-a așezat liniștea. Nu e doar o poveste despre moartea mamei, e despre tot ce rămâne după ea. Despre tăcerea care apasă peste casă, despre mirosul ei care mai stă în perne, despre reflexul de a o striga și golul care vine după.

Stancu scrie simplu, dar cu o durere care parcă e și a ta. Nu vorbește despre moarte cu tristețe, ci cu o blândețe care sfâșie mai tare. Te face să simți că iubirea nu dispare odată cu omul, că rămâne acolo, în gesturi mici, în felul în care pui o cană pe masă sau deschizi o fereastră ca să intre aerul rece.

E o carte care nu te face să plângi doar, ci să taci. Să-ți amintești. Să-ți fie dor în liniște. Să-ți dai seama că unele iubiri nu se termină niciodată, doar se schimbă formă.

[Cosmina · Rating 3 out of 5]

Describing a terrible and very important moment in his life, the author succeeds in forming a very detailed image into the reader's mind. This book is much more understood and can become relatable to a person that has gone through something similar, rather than to someone with little to no contact with events such as those presented.

[Book Whisperer · Rating 5 out of 5]

A very powerfull book. Well written, full of images that can only add to the story. A ritual of death, the way people help each other during the distress, others seeking some empathy, comfort.

[Päivi · Rating 5 out of 5]

Stancun sarja, miten teistä pidinkään. Kaunista kadotusta ja kurjuutta. Niin kauan kuin leirituli palaa.

[Stirnaite · Rating 2 out of 5]

*Mano ausys mažos, labai mažos, prigludusios prie galvos. O akys ne didesnės ir ne mažesnės kaip kitų. Ir vis dėlto savo mažomis auselėmis aš girdžiu ne tik garsus aplinkui, bet ir tolimus atsiminimų atgarsius, o kartais ir labai senus kitų žmonių prisiminimus. Ir savo akimis, tokiomis, kokios yra, čia žalsvomis, čia žydromis, čia pilkomis, aš matau ne tik tai, ką mato kiti žmonės. Aš žvelgiu jomis toli į atmintį, o kartais ir į kitų atminties gilumas.
Į mūsų kiemą, į kaimynų kiemus, į visą kaimą, ant aplinkinių kalvų ir laukų nusileido vėsa.
*Gyvenimas be užmaršties neįmanomas.

[Mikko Saari · Rating 3 out of 5]

Tunnelmallinen kuvaus elämästä Romanian maaseudulla.