What do you think?
Rate this book
Carnete de razboi 1916 - 1917
„Am crescut cu un tată... legendar, un tată imaginat din povestiri de familie, recreat din crâmpeie de conversaţii surprinse întâmplător, întruchipat în mintea-mi de copil din fotografii arătate sau aflate pe dibuite. [...] Aşa s-a împlinit ca, sortit fiind de a copilări fără tată, firea lui să-mi fie totuşi mereu aproape. De desluşit însă în profunzime nu am desluşit-o decât atunci când mama mi-a încredinţat carnetele cu însemnările lui din timpul războiului pe care l-a trăit. [...] Am putut astfel simţi bucuria lui din zilele de pătrundere în Ardeal și de eliberare a sudului acestuia; dezamăgirea uriaşă resimţită de el la retragerea pe Valea Oltului; deziluziile sale descoperind deficienţe de caracter la unii colegi de luptă; uluirea sa la gafele unor comandamente în timpul apărării trecătorilor din Munţii Buzăului. Mi-am imaginat efortul şi anxietăţile lui din timpul rezistenţei disperate de la Azuga şi de pe Valea Cerbului, apoi incomensurabila dramă morală, totodată şi schiloditoare fizic, a retragerii, de-a lungul unei singure nopţi de iarnă, infinit de lungă, pe Valea Prahovei, ce se deschidea în câmpie printre câmpurile petrolifere în flăcări, abaterea către Buzău, urmată de istovitoarea mărşăluire în retragerea către Moldova.”
192 pages, Paperback
Published January 1, 2017
1 person is currently reading
10 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 3 of 3 reviews
June 17, 2018
Descendent al mai multor familii boierești românești importante și al unei ramuri care a avut un rol determninant în aducerea Principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul României, fiu al lui Eduard Romalo, medicul Curții Regale, Grigore Romalo își va aduce propria contribuție la înfăptuirea României. Deși a fost prieten apropiat al Principelui Moștenitor Carol, și în ciuda faptului că moare de tânăr, suferind de o tuberculoză, propabil contactată pe front, care i-a măcinat rapid plămânii, va ajunge însă să cunoască dezamăgirea în prietenia cu viitorul rege Carol al II-lea, dezamăgire care îi va provoca o amară tristețe.
Un volum de memorii scurt, de nici 200 de pagini, dar foarte intens și, în primul rând, extrem de lucid. Un volum de memorii care a supraviețuit miraculos regimului comunist, cu note adăugate de fiul acestuia, Dan Romalo. O încercare de reconstituire a unei relații, între tată și fiu, care nu a fost să fie, căci boala cruntă și contagioasă l-a împiedicat pe Grigore Romalo (1890 – 1928) să se bucure de anii de pace pentru care a luptat în compania familie.
Scris pe foi volante, volumul acoperă anii 1916 și 1917, până imediat după luptele de la Muncelu, parte din bătălia de la Mărășești, când Grigore Romalo a fost numit aghiotant al generalului Văitoianu și conține și numeroase imagini din arhiva familiei Romalo, desene și schițe de pe front realizate, în creion, de autor, care însoțesc gândurile puse pe hârtie în franceză – pentru a nu putea fi citite de oricine și folosind diverse prescurtări, care ne-au fost clarificate de fiul său -, cu o caligrafie extrem de îngrijită, în ciuda condițiilor vitrege. Mina de grafit s-a ținut strâns de hârtie, încăpățânându-se parcă, și ea, să lase posterității, amintirea acelor zile, în care este atât de uman zugrăvită o întreagă paletă de simțiri, începând cu entuziasmul primelor zile pe front, în numele unui ideal visat de secole și de mândria de a fi o bucățică dintr-o țară care a intrat în luptă de partea celor buni.
Mizeria vieții pe front și umorul vieții de cazarmă dar și deznădejdea adusă de moartea care nu pare a avea nicio preferință atunci când își alege următoarea victimă sunt punctate cu franchețe și chiar incisiv, atunci când situația a cerut-o.
După ce a luptat pentru eliberarea Transilvaniei și apoi pe frontul din Moldova, unde se distinge în bătălia de la Mărăști, fiind decorat cu Ordinul “Mihai Viteazul”, clasa a III-a, impresiile despre modul de organizare al armatei române nu vor menaja pe nimeni. Este evocat și momentul dezertării și trădării colonelului Alexandru Sturdza, precum și alte episoade asemănătoare. Nu în ultimul rând, sunt deosebit de intersante punctele de vedere ale tânărului Romalo despre Revoluția Rusă.
Citind evocări ale atmosferei de pe front nu poți să nu te întrebi, totuși, câte stele călăuzitoarea a avut România care până să devină Mare s-a restrâns între granițele celei mai mici dintre Românii?! Înțelegem, desigur, atât din acest volum cât și din altele, că și atunci, la fel ca și acum, au existat și generali de mucava, căci și atunci s-a făcut politică în armată. Însă cei care și-au învins teama de teamă, au fost cu mult mai mulți, înfâptuind, într-un final, ceea ce alții aproape că încetaseră să mai spere. Grigore Romalo, în ciuda disprețului pe care ajunge să îl simtă pentru război, alege să continue lupta de partea aliaților, după ce România este nevoită să încheie umilitoarea pace de la București, alăturându-se misiunii militare a generalului Berthelot, unde se înrolează voluntar într-un regiment francez de chasseurs alpins.
Un volum care merită citit în plin an centenar, cu atât mai mult cu cât și atunci, la fel ca și acum, societatea era scindată. Germanofilii și antantiștii, ambii își apărau cu înflăcărare tabăra, fiecare dintre ei urmărind însă același scop – împlinirea și întregirea României! De la regele de origine germană, un Hohenzollern care va porni împotriva Hohenzollernilor, la regina, care prin formația britanică și pasiunea Romanovilor, nu va înceta, nici în momentele cele mai disperate să spere și să creadă în șansa României Mari.
Abia când citești jurnale și memorii care evocă luptele de la Turtucaia sau cele de la Mărăști, Mărășești și Oituz realizezi cam cât de mult se dorea Unirea. De ambele părți ale Carpaților. Din toate mărturiile simți că a fost vorba de mai mult decât simpla supraviețuire fizică pe front. Totul sau nimic – în lupte purtate cu atât de multă înverșunare încât până și marele general Anton Ludwig August von Mackensen, “spărgătorul de fronturi”, a fost luat prin surprindere; românii ieșind din tranșee în bustul gol în luptele la baionetă, sub soarele arzător al verii din 1917 și punându-i pe nemți pe fugă spre consternarea înaltului comandament german. Cred că doar o furie și o durere pricinuită de secole de asuprire și ingerență în politica internă a țării au putut scoate forța necesară dintr-o armată, altfel necoaptă în lupte, insuficient hrănită și dotată, în care ordine și contraordine ajungeau cu decalaje de ore, în lipsa unei poște militare și a unui sistem de comunicații funcțional, făcând multe acțiuni aproape în întregime lipsite de sens și în care nici nu era nevoie ca soldații noștri să se ascundă de puternica artilerie germană, căci exista riscul de cadă secerați de propria artilerie, nereglată corespunzător. Îmi este imposibil să cred că cineva luptă așa, cu această disperare, după luni de uzură pe front, doar pentru propria viață.
“Pentru viitor luptăm, da, dar o facem prin trecut.” (p. 94)
Un volum de memorii scurt, de nici 200 de pagini, dar foarte intens și, în primul rând, extrem de lucid. Un volum de memorii care a supraviețuit miraculos regimului comunist, cu note adăugate de fiul acestuia, Dan Romalo. O încercare de reconstituire a unei relații, între tată și fiu, care nu a fost să fie, căci boala cruntă și contagioasă l-a împiedicat pe Grigore Romalo (1890 – 1928) să se bucure de anii de pace pentru care a luptat în compania familie.
Scris pe foi volante, volumul acoperă anii 1916 și 1917, până imediat după luptele de la Muncelu, parte din bătălia de la Mărășești, când Grigore Romalo a fost numit aghiotant al generalului Văitoianu și conține și numeroase imagini din arhiva familiei Romalo, desene și schițe de pe front realizate, în creion, de autor, care însoțesc gândurile puse pe hârtie în franceză – pentru a nu putea fi citite de oricine și folosind diverse prescurtări, care ne-au fost clarificate de fiul său -, cu o caligrafie extrem de îngrijită, în ciuda condițiilor vitrege. Mina de grafit s-a ținut strâns de hârtie, încăpățânându-se parcă, și ea, să lase posterității, amintirea acelor zile, în care este atât de uman zugrăvită o întreagă paletă de simțiri, începând cu entuziasmul primelor zile pe front, în numele unui ideal visat de secole și de mândria de a fi o bucățică dintr-o țară care a intrat în luptă de partea celor buni.
Mizeria vieții pe front și umorul vieții de cazarmă dar și deznădejdea adusă de moartea care nu pare a avea nicio preferință atunci când își alege următoarea victimă sunt punctate cu franchețe și chiar incisiv, atunci când situația a cerut-o.
După ce a luptat pentru eliberarea Transilvaniei și apoi pe frontul din Moldova, unde se distinge în bătălia de la Mărăști, fiind decorat cu Ordinul “Mihai Viteazul”, clasa a III-a, impresiile despre modul de organizare al armatei române nu vor menaja pe nimeni. Este evocat și momentul dezertării și trădării colonelului Alexandru Sturdza, precum și alte episoade asemănătoare. Nu în ultimul rând, sunt deosebit de intersante punctele de vedere ale tânărului Romalo despre Revoluția Rusă.
Citind evocări ale atmosferei de pe front nu poți să nu te întrebi, totuși, câte stele călăuzitoarea a avut România care până să devină Mare s-a restrâns între granițele celei mai mici dintre Românii?! Înțelegem, desigur, atât din acest volum cât și din altele, că și atunci, la fel ca și acum, au existat și generali de mucava, căci și atunci s-a făcut politică în armată. Însă cei care și-au învins teama de teamă, au fost cu mult mai mulți, înfâptuind, într-un final, ceea ce alții aproape că încetaseră să mai spere. Grigore Romalo, în ciuda disprețului pe care ajunge să îl simtă pentru război, alege să continue lupta de partea aliaților, după ce România este nevoită să încheie umilitoarea pace de la București, alăturându-se misiunii militare a generalului Berthelot, unde se înrolează voluntar într-un regiment francez de chasseurs alpins.
Un volum care merită citit în plin an centenar, cu atât mai mult cu cât și atunci, la fel ca și acum, societatea era scindată. Germanofilii și antantiștii, ambii își apărau cu înflăcărare tabăra, fiecare dintre ei urmărind însă același scop – împlinirea și întregirea României! De la regele de origine germană, un Hohenzollern care va porni împotriva Hohenzollernilor, la regina, care prin formația britanică și pasiunea Romanovilor, nu va înceta, nici în momentele cele mai disperate să spere și să creadă în șansa României Mari.
Abia când citești jurnale și memorii care evocă luptele de la Turtucaia sau cele de la Mărăști, Mărășești și Oituz realizezi cam cât de mult se dorea Unirea. De ambele părți ale Carpaților. Din toate mărturiile simți că a fost vorba de mai mult decât simpla supraviețuire fizică pe front. Totul sau nimic – în lupte purtate cu atât de multă înverșunare încât până și marele general Anton Ludwig August von Mackensen, “spărgătorul de fronturi”, a fost luat prin surprindere; românii ieșind din tranșee în bustul gol în luptele la baionetă, sub soarele arzător al verii din 1917 și punându-i pe nemți pe fugă spre consternarea înaltului comandament german. Cred că doar o furie și o durere pricinuită de secole de asuprire și ingerență în politica internă a țării au putut scoate forța necesară dintr-o armată, altfel necoaptă în lupte, insuficient hrănită și dotată, în care ordine și contraordine ajungeau cu decalaje de ore, în lipsa unei poște militare și a unui sistem de comunicații funcțional, făcând multe acțiuni aproape în întregime lipsite de sens și în care nici nu era nevoie ca soldații noștri să se ascundă de puternica artilerie germană, căci exista riscul de cadă secerați de propria artilerie, nereglată corespunzător. Îmi este imposibil să cred că cineva luptă așa, cu această disperare, după luni de uzură pe front, doar pentru propria viață.
“Pentru viitor luptăm, da, dar o facem prin trecut.” (p. 94)
February 1, 2026
,,Pentru viitor luptăm, da, dar o facem prin trecut”- pag. 94
,,Dumnezeule, ce îngrozitoare este o retragere și ce spectacol teribil este o armată învinsă”- pag. 97
,,Sfârșesti prin a te crede fratele dușmanului, gândindu-te că și el împărtășește soarta aceasta monstruoasă. Ți se pare imposibil că vointa umană este cea care a declanșat asta și o întreține cu dragoste. Aproape că ura față de inamic dispare instinctiv. / Nu, cu siguranță este în afara vointei umane faptul că acest flagel ne distruge pe toți, este inuman!”- pag 179
Câteva dintre multele pasaje impresionante. Merită citită.
,,Dumnezeule, ce îngrozitoare este o retragere și ce spectacol teribil este o armată învinsă”- pag. 97
,,Sfârșesti prin a te crede fratele dușmanului, gândindu-te că și el împărtășește soarta aceasta monstruoasă. Ți se pare imposibil că vointa umană este cea care a declanșat asta și o întreține cu dragoste. Aproape că ura față de inamic dispare instinctiv. / Nu, cu siguranță este în afara vointei umane faptul că acest flagel ne distruge pe toți, este inuman!”- pag 179
Câteva dintre multele pasaje impresionante. Merită citită.
February 18, 2019
O carte dureroasa, care te sfasie. Mi-a luat mult timp sa o citesc pentru ca cere timp de rumegare. O recomand mai ales pentru pasionatii de WWI.
Displaying 1 - 3 of 3 reviews