Mai întâi, o observație despre un amănunt privitor la traducerile acestei nuvele în limba română: prima îi aparține scriitorului Petru Dumitriu și a fost publicată în anul 1956 în Balzac, Opere, volumul al doilea, iar cea de-a doua lui Marcel Gafton, fiind publicată în 1975 și reeditată în Balzac, Comedia Umană, volumul al treilea în 1984 și în 2002 de editura Polirom. Petru Dumitriu era în 1956 o adevărată vedetă literară națională, fusese numit director al celebrei edituri ESPLA, cu siguranță cea mai importantă editură din epocă (în care a apărut, de altfel, și traducerea sa din Balzac, precum și cea mai importantă scriere a lui Dumitriu, romanul-fluviu Cronica de familie). Însă, în 1960, Dumitriu reușește să fugă în Germania Federală, așa că autoritățile comuniste au cenzurat întreaga sa operă, inclusiv traducerile din Balzac, ce nu au fost niciodată reeditate. Mai mult decât atât, în volumul Balzac, Comedia Umană, volumul al treilea, la care am făcut referire mai sus, în Nota introductivă, Angela Ion menționează traducerea din 1956, dar fără să amintească numele celui care a tradus Femeia părăsită, de parcă ar fi fost o traducere anonimă. Trist dar totuși de înțeles, dat fiind contextul istoric.
Pe de altă parte, elementele cu adevărat relevante, din punctul meu de vedere, ale Femeii părăsite, sunt, mai întâi, eroina, Claire de Bourgogne, doamnă de Beauséant, iar, în al doilea rând, deznodământul, la care mărturisesc că nu mă așteptam absolut deloc.
Intriga se desfășoară pe parcursul a nouă ani, începând cu 1822, când "tânărul parizian, care se numea domnul baron Gaston de Nueil", de douăzeci și trei de ani, primește recomandarea medicilor de a părăsi Parisul pentru a se stabili în frumosul oraș din Normandia, Bayeux. Iar aici va afla despre o femeie pe care toți locuitorii orașului o evită, deoarece a îndrăznit să-și înșele soțul și acum locuiește despărțită de acesta, dar fără să poată divorța de cel care i-a fost impus drept soț. Dar, lui Gaston povestea de viață a femeii i se pare fascinantă. Să o lăsăm pe Claire să ne spună această poveste: "Am sfărâmat, în ciuda legilor, legăturile căsătoriei; era o greşeală, o crimă, tot ce vrei, dar pentru mine, starea aceea era la fel cu moartea. Am vrut să trăiesc. Dacă aş fi fost mamă, poate că aş fi găsit puterea să îndur chinul unei căsătorii impuse de convenienţe. La optsprezece ani, biete fete, nu ştim mai nimic din ce ni se porunceşte să facem. Am nesocotit legile lumii, lumea m-a pedepsit; amândouă am avut dreptate. Am căutat fericirea. A fi fericit nu e oare o cerinţă a firii noastre? Eram tânără, frumoasă… Mi s-a părut că întâlnesc o fiinţă tot atât de iubitoare pe cât arăta de pătimaşă. Şi am fost iubită cu patimă o vreme…Credeam, spuse ea mai departe, că un bărbat nu trebuie să părăsească o femeie în situaţia în care mă găseam. Am fost părăsită. Se vede că am încetat de a-i mai place. Da, am călcat, fără îndoială, vreo lege a firii; poate că voi fi fost prea îndrăgostită, prea devotată, sau poate că-i ceream prea mult, ştiu şi eu? Nenorocirea m-a luminat. După ce, vreme îndelungată, am fost eu aceea care învinuiam, am răbdat ca eu să fiu singura vinovată. L-am iertat astfel, în dauna mea, pe acela de care credeam că trebuie să mă plâng. Nu am fost destul de dibace ca să-l păstrez; soarta m-a pedepsit rău de tot pentru stângăcia mea. Nu ştiu decât să iubesc; cum poţi să te mai gândeşti la tine când iubeşti? Am fost aşadar o roabă, când ar fi trebuit să fiu tiran. Acei care mă vor cunoaşte mă pot osândi, dar mă vor stima. Suferinţele mele m-au făcut să nu mă mai expun să fiu părăsită. Nu înţeleg cum de mai trăiesc, după ce am îndurat durerea din primele opt zile care au urmat crizei, cea mai cumplită din viaţa unei femei". Ce poți să mai zici, după această pledoarie impresionantă? Cititorului nu îi rămâne altceva decât să tacă și să citească mai departe, iar lui Gaston să se îndrăgostească de femeia cu opt ani mai mare decât el: "Sunt atras către dumneavoastră de o putere căreia nu-i pot rezista şi de plăcerea fără margini pe care o încerc în preajma dumneavoastră şi mă gândesc la dumneavoastră cu tot egoismul care ne îndreaptă acolo unde este pentru noi căldura dătătoare de viaţă. Nu mă cred vrednic de dumneavoastră...Sunteţi pentru mine singura femeie de pe lume". Multe tabuuri sociale sunt pe cale să fie distruse de această poveste de iubire. Dar, întrebarea care se pune este dacă ea va rezista o lungă perioadă de timp sau nu. Lectură plăcută!
Notă: citatele sunt din ediția din 1956, traducerea Petru Dumitriu.