What do you think?
Rate this book
Câinele iubirii
Romanul Câinele iubirii e o poveste de familie neconvențional spusă, despre o lume deopotrivă dură, întunecată și plină de tandrețe. Privită prin ochii copilului-narator, existența cenușie dintr-un oraș de provincie comunist, cândva la sfârșitul anilor ’70, capătă dimensiuni fabuloase: un tată ofițer, autarhic și închis în sine, a cărui boală îl reduce treptat la stadiul de invalid, o mamă puternică, în ciuda fragilității ei fizice, o istorie complicată de familie, care îl are în centru pe bunicul patern, sunt elementele poveștii.
„La început a fost o fotografie găsită întâmplător, care m-a făcut să scriu despre ce mă frământă. Despre cicatricele care nu se vindecă, istoria în care suntem aruncați și căreia nu vrem să-i aparținem, boala căreia nici ei nu vrem să-i aparținem. Am vrut să disting fețele colective ale vinovăției, chipurile individuale ale mărturisirii, mecanismele prin care, împreună, devenim o înfățișare, o imagine. Ce ne umanizează? Ce ne dezumanizează? Până unde suntem noi înșine? Ficțiunea m-a ajutat întotdeauna să decupez teritorii aparent nelocuibile, pentru că lumile mele au granițe fine, permeabile, ușor de străpuns. Am scris cartea aceasta cu teama că, uneori, le-am lăsat personajelor mele prea multă libertate, și cu neliniștea că, alteori, le-am abandonat când aveau mai mare nevoie.“
„La început a fost o fotografie găsită întâmplător, care m-a făcut să scriu despre ce mă frământă. Despre cicatricele care nu se vindecă, istoria în care suntem aruncați și căreia nu vrem să-i aparținem, boala căreia nici ei nu vrem să-i aparținem. Am vrut să disting fețele colective ale vinovăției, chipurile individuale ale mărturisirii, mecanismele prin care, împreună, devenim o înfățișare, o imagine. Ce ne umanizează? Ce ne dezumanizează? Până unde suntem noi înșine? Ficțiunea m-a ajutat întotdeauna să decupez teritorii aparent nelocuibile, pentru că lumile mele au granițe fine, permeabile, ușor de străpuns. Am scris cartea aceasta cu teama că, uneori, le-am lăsat personajelor mele prea multă libertate, și cu neliniștea că, alteori, le-am abandonat când aveau mai mare nevoie.“
184 pages, Paperback
First published April 1, 2018
2 people are currently reading
81 people want to read
About the author
Sebastian Sifft
8 books13 followersSebastian Sifft (n. 1977) a absolvit Facultatea de Filozofie a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj. A debutat cu volumul de poezie smintirea (Vinea, 2004). A mai publicat volumul de poezie dadi (Nemira, 2017) și romanele Câinele iubirii (Humanitas, 2018) și Copia carbon (Humanitas, 2021).
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 8 of 8 reviews
December 14, 2020
Este o poveste de familie, alcătuită din laturi diferite dar care se leagă între ele, redată prin ochii copilului--narator.
Un tată neputincios din cauza bolii de care suferă, Parkinson, o mamă firavă, care și-a dorit să devină balerină, acum prinsă de ideea că dragostea este sacrificiu, astfel având grijă de soț până la ultima suflare, un băiat - tânăr în căutarea identității, urmărit mereu de umbra tatălui său.
Ceea ce m-a captivat pe parcursul întregii lecturii, a fost formula narativă și textul imprevizibil.
Fragmentele lungi de câteva pagini, altele doar din două fraze, sunt ca niște bucăți de memorie care redau anumite secvențe de viață.
Întreaga poveste este precum un puzzle cu o parte din piese împrăștiate în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, altele trecând prin comunism și postcomunism.
Cartea aceasta mi-a lăsat un gust amar, deși la început pare o lectură ușoară, am descoperit o durere mută îmbibată în rândurile scrise.
Un tată neputincios din cauza bolii de care suferă, Parkinson, o mamă firavă, care și-a dorit să devină balerină, acum prinsă de ideea că dragostea este sacrificiu, astfel având grijă de soț până la ultima suflare, un băiat - tânăr în căutarea identității, urmărit mereu de umbra tatălui său.
Ceea ce m-a captivat pe parcursul întregii lecturii, a fost formula narativă și textul imprevizibil.
Fragmentele lungi de câteva pagini, altele doar din două fraze, sunt ca niște bucăți de memorie care redau anumite secvențe de viață.
Întreaga poveste este precum un puzzle cu o parte din piese împrăștiate în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, altele trecând prin comunism și postcomunism.
Cartea aceasta mi-a lăsat un gust amar, deși la început pare o lectură ușoară, am descoperit o durere mută îmbibată în rândurile scrise.
August 13, 2018
Dacă vorbim despre poveste, aceasta este copleșitoare: o familie din perioada comunistă, cu rădăcini din perioada interbelică și cu mici influențe naziste sau evreiești; un tată care suferă de Parkinson și care pare că deține piesa centrală în construcție, alături de mamă, care a decis să îl îngrijească pe tată până la sfârșitul zilelor, fără să-l neglijeze pe fiul plecat la capitală; ici-colo, alte povești, alte destine, pe care le poți descoperi sau ghici.
Problema este modul de realizare a textului, care pe mine mă lasă rece, pentru că există aici un adevărat mixaj de gânduri și stiluri, de unde rareori răzbești. Mi s-a părut că autorul/naratorul s-a decis să își noteze gândurile amestecate, ca apoi să-l ”considere” roman. Cam așa alambicate sunt și gândurile noastre, numai că noi încercăm să ni le transformăm cumva atunci când le publicăm într-un mediu palpabil, departe de oralitate.
Problema este modul de realizare a textului, care pe mine mă lasă rece, pentru că există aici un adevărat mixaj de gânduri și stiluri, de unde rareori răzbești. Mi s-a părut că autorul/naratorul s-a decis să își noteze gândurile amestecate, ca apoi să-l ”considere” roman. Cam așa alambicate sunt și gândurile noastre, numai că noi încercăm să ni le transformăm cumva atunci când le publicăm într-un mediu palpabil, departe de oralitate.
June 27, 2019
Am mărturisit adesea, oarecum jenată, că după plecarea din România a fost o vreme în care m-am rupt complet de viața culturală a țării și o alta în care am urmărit doar numele deja consacrate. Acum încerc să recuperez, pe cît pot, mai ales că anul trecut vărul meu din București mi-a făcut surpriza de a mă aștepta la aeroportul Otopeni cu un metru de cărți (din care am citit deja mai mult de jumătate) iar anul acesta mi-am mai cumpărat și eu, ca să schimb sistemul metric cu cel de greutate, o valiză (9,2 kg, zău!).
Printre cele dăruite de vărul meu, era și romanul lui Sebastian Sifft, Câinele iubirii, publicat anul trecut la Humanitas – un motiv în plus să-l citesc dat fiind că apariția unei cărți la această editură îi garantează, cel puțin din punctul meu de vedere, abordabilitatea (dezamăgirile, inerente de altfel, au fost foarte rare). Nici acum nu mi-a fost înșelat orizontul de așteptare, drept pentru care m-a nedumerit oarecum apatia, nu numai a publicațiilor literare ci și a publicului – foarte puține recenzii (dintre care una mi s-a părut pertinentă, cea a lui Gelu Diaconu, Câinele iubirii sau „În numele tatălui” ), majoritatea mai degrabă succinte prezentări în scop publicitar.
Și e păcat, pentru că mie mi s-a părut interesantă atît abordarea narativă sincopată, deopotrivă aluzivă și eluzivă, cît și tratarea cu o ironie necruțătoare uneori a marilor teme – războiul, detenția, boala și desigur iubirea, căreia vocea narativă îi ucide atît încercarea de redempțiune prin lirism sau emfază, cât și pretenția de imagine iconică a cuplului primordial:
Un alt procedeu care mi-a atras atenția a fost ceea ce aș numi, cu un termen juridic că n-am găsit altul, radiere parțială, și pe care l-am întîlnit adesea în reconstituirea tipografică a manuscriselor în scopul menținerii iluziei de autenticitate, dar căruia autorul îi adaugă un nou rol, de ascundere simulată a adevărurilor incomode, jignitoare sau, pur și simplu, în același timp imposibil de a fi spuse și imposibil de ascuns:
Aflu că Sebastian Sifft este și poet și că are deja două volume publicate, dintre care cel de debut a primit Premiul național de poezie în 2004. Observație importantă, pentru că cine știe mai bine decît poetul semnificația unei cadențe, a unei vocabule, a unei intonații? Iar romanul său are acea muzică inconfundabilă a cuvîntului bine temperat, dat fiind că, așa cum o afirmă chiar naratorul:
Aș vrea să-i citesc și poeziile. O să-i citesc și poeziile.
Printre cele dăruite de vărul meu, era și romanul lui Sebastian Sifft, Câinele iubirii, publicat anul trecut la Humanitas – un motiv în plus să-l citesc dat fiind că apariția unei cărți la această editură îi garantează, cel puțin din punctul meu de vedere, abordabilitatea (dezamăgirile, inerente de altfel, au fost foarte rare). Nici acum nu mi-a fost înșelat orizontul de așteptare, drept pentru care m-a nedumerit oarecum apatia, nu numai a publicațiilor literare ci și a publicului – foarte puține recenzii (dintre care una mi s-a părut pertinentă, cea a lui Gelu Diaconu, Câinele iubirii sau „În numele tatălui” ), majoritatea mai degrabă succinte prezentări în scop publicitar.
Și e păcat, pentru că mie mi s-a părut interesantă atît abordarea narativă sincopată, deopotrivă aluzivă și eluzivă, cît și tratarea cu o ironie necruțătoare uneori a marilor teme – războiul, detenția, boala și desigur iubirea, căreia vocea narativă îi ucide atît încercarea de redempțiune prin lirism sau emfază, cât și pretenția de imagine iconică a cuplului primordial:
Ana obișnuia să spună că dragostea e găsită sau pierdută, însă pentru noi, cei care am așteptat douăzeci de ani, dragostea e așternută. Peste ei doi s-a așternut dragostea asta (Filip +Ana =LOVE aș fi scris pe toate zidurile dacă aș fi fost talentat la graffitti și i-aș fi desenat pe amândoi, goi, pe malul nisipos al Borcei, fiecare cu câte o păpădie în fund, plimbându-se de mână, Ana lăsându-și capul pe umărul lui, de fapt pe brațul lui, pentru că el e înalt, ea e mică; se sărută și, dintr-odată, firele de păpădie se împrăștie, plutesc în aer și dansează în jurul lor: li se lipesc de piele, pielea lor strălucește.
E cald.)
Un alt procedeu care mi-a atras atenția a fost ceea ce aș numi, cu un termen juridic că n-am găsit altul, radiere parțială, și pe care l-am întîlnit adesea în reconstituirea tipografică a manuscriselor în scopul menținerii iluziei de autenticitate, dar căruia autorul îi adaugă un nou rol, de ascundere simulată a adevărurilor incomode, jignitoare sau, pur și simplu, în același timp imposibil de a fi spuse și imposibil de ascuns:
Marta s-a sinucis. Din cauza mea. Pentru că eu am spus „nu”. Au violat-o unul după altul. H. a privit și a spus: Gut. Sehr Gut. Pizdă ist gut! El a fost ultimul. Am aflat că a rămas însărcinată târziu, mult prea târziu, când nu se mai putea face nimic. S-a sinucis la o săptămână după ce te-ai născut.Mi-a spus că nu putea să te privească. Mi-a spus că e insuportabil pentru o femeie să nu-și poată privi fiul. Nici nu am apucat să ne gândim la un nume pentru tine.
Aflu că Sebastian Sifft este și poet și că are deja două volume publicate, dintre care cel de debut a primit Premiul național de poezie în 2004. Observație importantă, pentru că cine știe mai bine decît poetul semnificația unei cadențe, a unei vocabule, a unei intonații? Iar romanul său are acea muzică inconfundabilă a cuvîntului bine temperat, dat fiind că, așa cum o afirmă chiar naratorul:
...când strici un cuvânt, strici și lumea. Un cuvânt stricat e o lume stricată e o poveste stricată.
Aș vrea să-i citesc și poeziile. O să-i citesc și poeziile.
September 24, 2018
Cumpărată în urma recomandării lui Dan Alexe despre „tehnici narative și grafice în care cititorul abil va recunoaște tot felul de ocheade literare”. Nu le-am văzut, dar poate nu știu să fac eu pasul pointilist în spate. Povestea este o Mioriță în care protagonistul se sufocă sub păcatele strămoșilor.
August 4, 2023
Am incercat dar eu nu m-am înțeles deloc cu această scriitură.
March 28, 2021
De citit dintr-o bucată, nu cu pauză de vreo 3 săptămâni cum am făcut eu, că pierzi farmecul cărții. Cred că o să reiau prima parte, ca să înțeleg mai bine povestea.
Foarte interesantă construcția romanului: e scris pe mai multe planuri narative, în diferite epoci (pre nazism, comunism, post '89), din perspectiva mai multor personaje, când la persoana întâi, când la a treia, mai mult niște monoloage, din care, cu ceva dificultate, am pus un fir epic cap la cap. Felul cum e descrisă evoluția Parkinson-ului mi-a adus aminte de naturalismul lui Emile Zola. Cum le afectează boala lui Filip viața Anei și a fiului, m-a făcut să mă gândesc la romanul "Părinți" al Dianei Bănică, unde tot așa, boala unuia dintre membri ajunge să anuleze ideea de familie, pentru că relațiile normale dispar, totul se reduce la îngrijirea bolnavului.
Foarte interesantă construcția romanului: e scris pe mai multe planuri narative, în diferite epoci (pre nazism, comunism, post '89), din perspectiva mai multor personaje, când la persoana întâi, când la a treia, mai mult niște monoloage, din care, cu ceva dificultate, am pus un fir epic cap la cap. Felul cum e descrisă evoluția Parkinson-ului mi-a adus aminte de naturalismul lui Emile Zola. Cum le afectează boala lui Filip viața Anei și a fiului, m-a făcut să mă gândesc la romanul "Părinți" al Dianei Bănică, unde tot așa, boala unuia dintre membri ajunge să anuleze ideea de familie, pentru că relațiile normale dispar, totul se reduce la îngrijirea bolnavului.
August 22, 2024
Mie mi s-a părut copleșitor detaliile care descriu fiecare scenă, în așa fel încât îmi era greu să înțeleg narațiunea, să înțeleg cronologia.
Displaying 1 - 8 of 8 reviews