Ces nouvelles pages de journal intime font suite au Journal en miettes publié il y a vingt ans. Aujourd'hui l'auteur se sent vieux, souvent malade. L'approche de la mort l'épouvante. Il est déchiré par le doute : pourquoi cette rage de l'écriture? pourquoi cette gloire universelle? pourquoi ce monde? Au jour le jour, celui qui a fait rire et frissonner le monde entier à travers son théâtre de l'absurde ose se mettre à plat, comme on déplie le plan d'une contrée étrange et terrifiante. Possédé par un démon fait d'orgueil et d'humilité, il s'interroge sur son travail, sa peur de tomber dans la misère, son amour pour sa femme Rodica qui lui a tout sacrifié et pour sa fille Marie-France, ainsi que sur ses élans vers la Foi. Autant d'angoisses l'aidant, sans la moindre pudeur et même avec une cruauté sauvage où ne manque pas un humour terrible, à creuser jusqu'au désespoir l'analyse d'un artiste qui cherche encore et toujours son identité.
Eugène Ionesco, born Eugen Ionescu, was a Romanian playwright and dramatist; one of the foremost playwrights of the Theatre of the Absurd. Beyond ridiculing the most banal situations, Ionesco's plays depict in a tangible way the solitude and insignificance of human existence.
Te cam ia capul de la lectura aceasta, dar în același timp te și inspira, înspăimântă, uimește, leagă și dezleagă ce știai și ce nu știai, răstoarnă ce era deja răsturnat, inversul inversului il inversează...
Eugène Ionesco, La quête intermittente (Gallimard, 1987). C’est un journal (été 1986 à début 1987) dont la rédaction n’est pas toujours très soignée. Mais l’auteur, qui a tenu à ce que même ses fautes d’orthographe ne soient pas corrigées, s’y avoue désabusé par les «astuces» de la littérature, et par le reste. Il est très vieux et médite souvent sur la mort et sur Dieu. Certains passages sont ennuyeux, d’autres non. On appréciera au moins la sincérité du ton. Un des plus beaux passages est un «exercice de style» (p 131-136) dans lequel il rédige 68 scénarios de trépas différents. Parmi les autres thèmes, son anti-communisme (p 42-44), sa rivalité avec Beckett (p 44-46 : «C’est tout de même moi qui...»), sa vie intestinale (p 74-76 : dans le château où il est en vacances, il n’y a que deux cabinets pour 18 personnes, mais lui-même ne peut chier qu’un jour sur deux après s’être enfoncé un suppositoire). (V 1992)
"Și-mi dau seama că aventura umană, cât de tragică ar fi, sau chiar apocaliptică, mă ține treaz, îmi spune mereu ceva, mă ține în viață, vibrant. Îmi trebuie nenorociri colective, îmi trebuie nenorociri, că să mă țină prezent, atent. S-ar zice că nenorocirile lumii îmi redau sănătatea. [...] Și dacă realitatea ar fi într-adevăr reală, adică Sacră? Dacă am intra cu toții în eternitate? O, dacă toate acestea n-ar fi în van, dacă n-ar fi în van? Dacă n-ar fi în van?" Bătrânețea îi sacadează mișcările, gândurile se amestecă unul cu altul, drumul din sufragerie până la toaletă îl înspăimântă iar Rodica se îmbolnăvește. Al cui e viitorul?
"Di fronte al problema come sempre, da sempre! Eppure ho letto libri, molti libri, letterari, politici, filosofici e persino scientifici da mucchi di autori che, loro sì, avevano tirato delle conclusioni… [...] Io sono Sisifo, ricomincio. Mai adulto… Da sempre, vivere nel problema insolubile…" (pp. 81, 82)
In irealul în care trăim, numai moartea îmi pare reală. In realul în care trăim, numai moartea îmi pare ireală.
Mă întorc, privesc. Admir. Contemplu. Și pe urma, m-apuca spaima. E așa de frumos, atata liniște, lumina e atât de frumoasă: asta trebuie să ascundă o primejdie.