Il sognatore (mectatel, in russo, dal verbo mectat', che indica il fantasticare, la "rêverie") è un tipo letterario: "io sono un tipo", si definisce l'eroe stesso delle "Notti bianche"; e poco dopo aggiunge: "uno originale, un uomo molto buffo"... Nell'"Eterno marito" (1870) lo psicologismo di Dostoevskij si fonde al suo metodo del "realismo fantastico". Come nelle "Notti bianche", l'ambientazione porta i tratti della messa in scena teatrale. Non a caso le linee dell'intreccio... ripropongono e riflettono, nel rapporto conflittuale tra il marito ingannato e l'amante della moglie, situazioni, personaggi, sentimenti, emozioni riconducibili a numerose fonti e modelli del teatro europeo.
Works, such as the novels Crime and Punishment (1866), The Idiot (1869), and The Brothers Karamazov (1880), of Russian writer Feodor Mikhailovich Dostoyevsky or Dostoevski combine religious mysticism with profound psychological insight.
Fyodor Mikhailovich Dostoevsky composed short stories, essays, and journals. His literature explores humans in the troubled political, social, and spiritual atmospheres of 19th-century and engages with a variety of philosophies and themes. People most acclaimed his Demons(1872) .
Many literary critics rate him among the greatest authors of world literature and consider multiple books written by him to be highly influential masterpieces. They consider his Notes from Underground of the first existentialist literature. He is also well regarded as a philosopher and theologian.
Spune-mi doar atât; de ce noi, noi toți, nu ne purtăm unii cu alții cum s-ar purta frații între ei? Oare de ce până și omul cel mai bun are parcă întotdeauna ceva de ascuns față de celălalt și tăinuiește ceva, păstrând tăceri? De ce să nu spui dintr-odată deschis, fără ocolișuri, tot ce ai pe suflet, dacă ești sigur că vorbele tale nu sunt aruncate în vânt și nu sunt spuse zadarnic? Dacă privești în jur, poftim! fiecare pare mai aspru decât îi este adevărata lui fire, ca și când i-ar fi teamă să nu-și jignească sentimentele dacă le-ar destăinui așa cum sunt ele cu adevărat...
Era o noapte minunată, o noapte cum numai în tinerețe pot fi nopțile, iubite cititorule. Bolta înstelată era atât de luminoasă, încât, privind-o, te întrebai fără să vrei: cum e cu putință oare, ca sub firmamentul acesta de vrajă să mai existe și oameni posomorâți ori cu toane? E foarte tinerească, desigur, și această întrebare, iubite cititorule, deie Domnul ca ea să-ți însenineze cât mai des sufletul! [F.M. Dostoievski]
“Spune-mi doar atât: de ce noi, noi toți, nu ne purtăm unii cu alții cum s-ar purta frații între ei? Oare de ce până și omul cel mai bun are parcă întotdeauna ceva de ascuns față de celălalt și tãinuiește ceva, păstrând tăceri? De ce sã nu spui dintr-o dată deschis, fãră ocolișuri, tot ce ai pe suflet, dacă ești sigur că vorbele tale nu sunt aruncate în vânt și nu sunt spuse zadarnic? Dacă privești în jur, poftim! Fiecare pare mai aspru decât îi este adevărata lui fire, ca și când i-ar fi teamã sã nu-și jigneascā sentimentele dacã și le-ar destãinui așa cum sunt ele cu adevărat...”
Ho adorato “le notti bianche”. Bellissimo e raffinato il comportamento del uomo nei confronti della giovane. Chi trovi al giorno d’oggi che ti consola senza volere nulla in cambio? Non il miglior libro invece “l’eterno marito”. Non mi è molto piaciuto. Troppe divagazioni!
„Cum e cu putință ca sub firmamentul de vrajă al unei bolți înstelate să mai existe și oameni posomorâți ori cu toane?” «Nopțile albe» constituie iubirea neîmplinită a aceluiași însingurat tipic dostoievskian, despre care nu știm decât că avea 26 de ani, către Nastenka, o fată pe care o întâlnește întâmplător într-o noapte în Petersburg. „Știi dumneata, oare, Nastenka, până unde am ajuns?” Ultima frază a povestirii rostește pentru întregul piept tulburat al protagonistului: „Doamne! O clipă doar! O întreagă clipă de încântare sublimă… oare nu e de ajuns chiar și pentru o viață de om?…”
Soțul etern:
„Gândurile astea nu s-ar curma nici într-un sud, odată ce au început, și, dacă-s un om cât de cât cu scaun la cap, n-are rost, prin urmare, să fug de ele și nici n-am de ce.” „…Nu plec nicăieri! Crăp aici, dar nu plec nicăieri!” „Știi tu, rosti el mult mai apăsat, de parcă n-ar fi fost beat, ce înseamnă p… – curat rusește? (Și rosti cuvântul cel mai urât, imposibil de tipărit.) Acolo să te cari!” „Vine sau nu vine furtuna? – Și ce furtună! Vine negreșit; toată ziua a fost zăduf.”
"Mă simt cuprins câteodată de o tristeţe, de o melancolie atât de sfâşietoare!... Pentru că, în acele momente, încep să cred că niciodată nu voi mai fi în stare să trăiesc o viaţă adevărată, că am pierdut de mult orice măsură, orice senzaţie a concretului, că nu mai am simţul realităţii; pentru că, în sfârşit, m-am blestemat de atâtea ori eu însumi, pentru că, după nopţile mele fantastice, îmi revin la momentele de luciditate, care sunt ucigătoare."
4 stelle Il libro con cui mi sono per la prima volta avvicinata a Dostoevskij; storia semplice, pulita ed incredibilmente realistica. Ho amato questa lettura!
Era o noapte minunată, o noapte cum numai în tinereţe pot fi nopţile, iubite cititorule. Bolta înstelată era atât de luminoasă, încât, privind-o, te întrebai fără să vrei: cum e cu putinţă oare, ca sub firmamentul acesta de vrajă să mai existe şi oameni posomorâţi ori cu toane? E foarte tinerească, desigur şi această întrebare, iubite cititorule, deie Domnul ca ea să-ţi însenineze cât mai des sufletul! Alunecând însă cu gândul la feluriţi oameni îmbufnaţi şi cu toane, mi-am amintit şi de starea mea sufletească în tot cursul acelei zile. Un sentiment ciudat de înstrăinare puse pe nesimţite stăpânire pe mine, chiar din zori. Încercam senzaţia penibilă a omului însingurat care deodată se simte părăsit şi uitat de toţi. Oricine este în drept, fireşte, să mă întrebe: dar cine erau aceşti „toţi”? De vreme ce, în cei opt ani de când locuiesc aici, la Petersburg, n-am reuşit să leg aproape nici o cunoştinţă. Şi ce rost ar avea, la ce mi-ar folosi de fapt asemenea cunoştinţe, când, fără să fi cunoscut pe cineva direct, am ajuns să cunosc aproape tot Petersburgul! De aceea am şi avut impresia că mă părăsesc toţi, când oraşul întreg sa ridicat deodată cu tot calabalâcul, pornind într-un exod grăbit spre localităţile de vilegiatură din împrejurimile capitalei. Îngrozit la gândul că rămân singur, am hoinărit trei zile la rând pe străzi, pradă unei tristeţi copleşitoare şi fără a izbuti să-mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Fie că mergeam pe Bulevardul Nevski, fie că străbăteam parcul sau rătăceam dea lungul cheiului – nu mai întâlneam acum nici un chip cunoscut, niciunul din oamenii aceia cu care mă obişnuisem a da ochii în cutare loc, la cutare oră, ani dea rândul. Ei nu mă cunoscuseră, desigur, dar eu îi cunoşteam… Îi cunoşteam de aproape, căci le studiasem atât de bine chipurile, încât am ajuns să le admir când sunt voioase şi mă simt tare abătut când le văd întunecate. Am ajuns chiar să leg un fel de prietenie cu un bătrânel, pe care, nu e zi de la Dumnezeu, să nu-l întâlnesc, la aceeaşi oră, pe Fontanka. Are o înfăţişare atât de gravă şi e atât de cufundat în gânduri! Tot timpul mormăie ceva pe sub nas, gesticulează cu mâna stângă, iar în dreapta ţine un baston lung, noduros, cu măciulia aurită. Chiar şi el ma observat şi manifestă faţă de mine o simpatie sinceră. Sunt convins că, dacă sar întâmpla să nu fiu la ora obişnuită şi pe locul ştiut de pe Fontanka, lar cuprinde ipohondria. Iată de ce câteodată aproape că ne şi salutăm, mai ales când amândoi suntem în bună dispoziţie. Mai deunăzi, după ce nu ne văzusem două zile la rând, întâlnindu-ne a treia zi, printr-o pornire spontană, duserăm involuntar mâinile la pălărie; ne oprirăm totuşi la timp, stăpânindu-ne gestul şi trecurăm cu simpatie unul pe lângă celălalt. La fel de bine îmi sunt cunoscute şi casele. Când trec pe stradă, fiecare parcă m-ar întâmpina cu aerul că vrea să-mi iasă în cale, mă priveşte cu toate ferestrele şi doar că nu-mi spune: „Bună ziua! Cum vă mai simţiţi?
"Ia seama, îți șoptești singur, observă cum peste lume se lasă frigul. Vor mai trece încă ani și ani, și după ei va veni singurătatea cu chipul ursuz și schimonosit, apoi -în cârji- se va ivi tremurătoarea bătrânețe și după acestea -amărăciunea, tristețea. Va păli câte puțin lumea încântătoarelor tale fantasme, se vor ofili visurile taleși se vor scutura ca frunzele galbene de pe copaci... O, Nastenka! O, cât de copleșitoare e durerea de-a rămâne singur, singur-cuc, fără să ai ce regreta măcar... pentru că tot ce-ai pierdut n-a însemnat nimic, nimic cât un zero stupid și gol, decât un vis!"
Cuvantul la care m-a dus gandul pe tot parcursul nuvelei este speranta. Speranta amenintata si incercata pana in adancurile unui suflet singur, ce cunoaste fiecare nuanta, fiecare casuta si fiecare chip din Petersburg. Mica sclipire de care visatorul se agata cand o intalneste pe Nastenka ramane, in final, decat o clipa.
''A fost cumva al sortii har, Megies al inimii gingase Sa-ti fie el o clipa doar?''
Purtroppo ho trovato la lettura ostica. All’inizio mi era piaciuto molto ma ad un certo punto non riuscivo più a concentrarmi e sono dovuta passare all’audio-libro. Bello il finale che lascia senza parole, ma non mi ha fatto piangere (come molti dicono). Sicuramente un libro che fa riflettere, corto ma impegnativo. Non per tutti.
Dostoevskij si conferma tra gli autori russi che apprezzo di meno, è più forte di me.
questo breve racconto (le notti bianche) è la tipica storia d'amore ottocentesca, fatta di sospiri e di grandi amori tra perfetti sconosciuti, qualcosa in cui non riesco mai ad immedesimarmi.
Resta però una grande opera, ben scritta ed emozionante.
Surprising short stories. As always, Dostoievsky makes wonders in "white nights" speacking about loneliness in a wonderfull love story and in "the eternal jusband"describing infidelity and the relations of characters from the infidelity trio
personajul principal da vibe de "noapte, răspunde-mi la întrebare, pe cine iubești tu mai mult, oare?" de ce trebuie sa fie viața atât de tristă, iar persoanele care iubesc cu adevărat, și sincer, să aibă parte de cele mai profunde suferințe..?
O clipă, doar o clipă de încântare sublimă, nu este ea de ajuns pentru o viață de om? Probabil că pentru personajul principal din Nopți albe, nu este de ajuns doar acea clipă de încântare sublimă. Cu toate acestea, clipa respectivă este de ajuns pentru ca visele sale să-și piardă farmecul. Dupa acel roman sentimental scurt, povestit la persoana întâi, vine o povestire în care personajele principale sunt un soț încornorat și amantul cu care a fost înșelat. În ambele nuvele cititorul este transpus în Rusia de la mijlocul secolului XIX, într-o lume populată cu mici moșieri și funcționari, o lume cu care cititorul lui Dostoievski este familiar din alte scrieri ale sale. Deși decorul ne este străin, ce se întâmplă în psihicul uman este atât de bine zugrăvit de autor încât reușim să cunoaștem și să înțelegem personajele poate chiar mai bine decât dacă aceștia ar fi trăit aievea printre noi.