Ea poate fi mamă, furibundă, fremătândă, iubitoare, purtătoare… de vieți nerostite, așa încât „să rămînă în urma mea misterul semințelor nerodite”. Atâta iubire poate crea, încât tot rămâne în urma-i un semn, măcar, pentru că tot ce s-a creat, rămâne. Trăim într-o scenă, viața e ca o scenă sau ca o cântare sau „Teatrul meu este un teatru mic, cu vreo sută de locuri. Actorilor nu le place pentru că sînt prea puțini spectatori, iar spectatorilor pentru că se joacă piese cu numai două personaje. Oglinzilor li se pare un supliciu, iar reflectoarelor un chin”.
Realitatea noastră, așa cum e, cu actori buni sau răi, personaje negative, pozitive și femei hulpave. Și așa deveni… – „Am început să-nțeleg ce-mi lipsește. Iubiții mei toți îmi lipsesc. (…) De ce nu veniți, iubiții mei, să mă iubiți din nou cu toții deodată?”.
Tot acest du-te vino poetic al vieții noastre, toată zbaterea ei, a noastră, a călătorilor, comportă un singur rămășag. Singurătatea. Singura care e și rămâne. „Într-o asemenea stare de spirit/ imaginea valurilor mării îmi obsedează retina/ iar consistența mișcătoare a nisipului fierbinte/ îmi accelerează circulația periferică a gîndurilor (…) și merg pentru că știu că trebuie să mă întîlnesc cu mine/ undeva la un capăt al mării/ și merg!”.
”Am stat ce am stat și cînd am văzut că nu-ți mai amintești de mine, m-am apucat de poezie”.
Sunt familiarizată cu poeziile Danielei Marin încă din 2007, cînd am primit în dar volumul ei de poezie, intitulat atît de simplu ”Ea”. De altfel, cărțile ei (fie de versuri, fie de proză, fie de teatru) cu titluri nepretențioase, fie că ascund trăiri interioare îndelung analizate în liniște și singurătate, fie că erup ca un vulcan într-un moment de inspirație, sunt ca acele perle găsite aparent întîmplător într-o scoică pe lîngă care poți trece fără să o observi. Poemele ei au mare legătură cu iubirea, iar aceasta se leagănă mereu pe valuri de mare sau de amintiri. Se scriu parcă pe fundalul zgomotului mării, cea care te liniștește și te aduce mereu la matcă.