Heráclito y Parménides: El Uno y lo múltiple

by Sandro Palazzo

¿Qué es la verdad? ¿Cuál es el origen de todo? ¿Hay un orden del universo? ¿De dónde vienen las cosas que vemos en el mundo y adónde van cuando parecen morir? Heráclito y Parménides nos conducen con estas preguntas a otras cuestiones sobre la relación entre la unidad y la pluralidad, el ser y el devenir, o la eternidad y el tiempo. Estos son algunos de los problemas que, en las primeras etapas de la filosofía, perfilan el camino que seguirá la tradición del pensamiento occidental. Un camino, a menudo olvidado y oculto, que lleva al filósofo a mirar más allá de lo que le muestra su día a día y a aventurarse en la metafísica. Y es este mismo camino el que seguiremos de la mano de Heráclito y Parménides para superar el escenario que nos rodea y pensar un nuevo espacio, donde brilla la pureza del Uno.
SOBRE LA COLECCIÓ " Descubrir la filosofía " es una serie de divulgación filosófica en la que algunos de los mejores profesores, académicos y divulgadores presentan, de forma clara y amena, las ideas clave de los grandes pensadores

Genres: Philosophy

144 pages, Paperback

Published February 23, 2017

Reviews

[Robert- Alexandru Nitu · Rating 3 out of 5]

Heraclit si Parmenide sunt de multe ori pusi intr-o relatie de opozitie, desi daca ne uitam la ceea ce spun cu atentie, nu este vorba neaparat despre o opozitie, cat despre complementaritate. Ambii trateaza o problema fundamentala (poate cea mai fundamentala): care este principiul care sta la baza realitatii ? Grecii numeau acest principiu fundamental, arché , iar filosofii dinaintea lui Socrate (printre care si cei tratati in aceasta carte) au incercat sa afle ce este acest principiu. Vorbind de o faza incipienta a filosofiei in care intrebarile filosofice erau alimentate de observarea naturii concomitent cu distantarea apelului la mituri, zei si alte autoritati pentru a explica necunoscutul, este usor de observat de ce intrebarile metafizice si ontologice s-au afirmat pe planul gandirii.

Cartea trateaza in inceput, pe scurt si succint, incercarile de a raspunde la intrebarea de mai sus a trei filosofi: Thales, Anaximandru si Anaximene. Raspunsurile acestora vor conduce intrebarea despre ce este arché care sta la baza physis-ului (realitatea intreaga / tot ceea ce exista) spre o alta intrebare: nu ajungem la o contradictie logica daca consideram ca acest principiu fundamental ce sta la baza realitatii este universal (deci prezent intr-un sens in tot ce exista), dar in acelasi timp diferit de lucrurile la baza carora sta ? Aceasta intrebare este si baza titlului: Unul (principiul ce sta la baza a tot ce exista) si multiplul (pluralitatea a tot ce exista). Cu alte cuvinte, cum poate fi ceva (strict vorbind aici, principiul) Unu si Multiplu / unitate si parte concomitent ? Intr-un fel aici vorbim despre problema identitatii. Daca am obiectul aleatoriu B (un copac sa zicem), faptul ca un principiu A sta la baza copacului (drept conditie de posibilitate fundamentala, metafizica, nu conditie materiala precum apa si pamantul), inseamna ca acel principiu A este parte din B. Dar daca A este parte din B, atunci A nu ar mai fi A. Principiul deci nu ar fi ceva determinat pe care-l putem numi, iar asta este problema pe care Heraclit incearca sa o evite.

Heraclit, de la care ne raman doar niste fragmente, ne spune ca acest principiu fundamental ce sta la baza realitatii este logos-ul . Logos inseamna mai multe lucruri in greaca, dar in principal e folosit cu sensul de ratiune sau ordine universala cand vorbim de el ca principiu metafizic. Acest logos (sau "legatura invizibila") sta la baza a tot ce exista, iar perechiile de contrarii cu care oamenii sunt obisnuiti sa gandeasca (zi / noapte, rece / cald, viata / moarte, etc) nu sunt in realitate asa cum le gandim. Spre exemplu ziua si noaptea, deseori credem ca atat ziua, cat si noaptea sunt doua lucruri complet diferite, ce au existenta individuala. E adevarat ca ziua si noaptea nu sunt chiar acelasi lucru (cand e noapte, e noapte, cand e zi, e zi), dar atat noaptea cat si ziua sunt doar doua fete ale aceluiasi lucru: ziua (de 24 de ore). Astfel, ziua se diminueaza pentru a face loc noptii, iar noaptea se diminueaza la randul ei pentru a face loc zilei. Vara se face toamna, aceasta iarna, etc. Cuvantul-cheie pentru Heraclit este astfel devenire . Aceste perechi de contrarii compun toata realitatea, iar intreaga realitate este intr-un permanent proces de devenire intre aceste perechi de contrarii. Logos-ul, aceasta "legatura invizibila", tine tot ce exista la un loc si asigura (nu in sensul ca face asta din proprie vointa, ci prin insusi faptul ca asta e caracteristica logos-ului, la fel cum caldura emanata de foc nu este emanata din vointa focului) ca totul se afla intr-o ordine in univers. Sta la baza oricarui lucru individual (copac, floare, om, planeta, galaxie, munte, atom, legi fizice, etc) deoarece conditioneaza felul in care lucrurile sunt si ceea ce pot ele deveni, iar in acelasi timp, logos-ul este intregul, ceea ce cuprinde tot ce exista. Astfel, logos este atat Unu cat si Multiplu, iar acesta poate fi vazut oriunde ne uitam.

Dar oamenii, spune Heraclit, sunt intr-o stare permanenta de ignoranta deoarece se incred doar in autoritati (cei mai rai fiind intelectualii, "multistiutori", dar care nu detin adevarul fundamental, ci cunosc doar "bucati" din realitate) sau in opiniile altora, fara a cerceta adevarul (fara a cauta acest principiu fundamental, logos-ul). De altfel, e o critica ce se aplica si astazi. Majoritatea cred in doxa (opinie) si nu cauta adevarul obiectiv. Asta sta la baza greselii de a considera ca opusele (zi / noapte, viata / moarte, etc) sunt lucruri complet separate si contradictorii si ii impedica sa observe armonia universala intretinuta de acest logos "mistic" sa zicem asa, impiedica oamenii sa observe ca tot ce exista nu este o intamplare sau haos, ci insasi Divinitatea (nu in sens religios), cel mai fundamental adevar la care se poate ajunge. Mai mult, gandirea este posibila tot datorita acestui logos. Deoarece logos-ul este conditie de posibilitate pentru tot ce exista, asta inseamna ca si oamenii (si implicit gandirea) sunt fundamentate de logos. Deci intr-un sens, iar asta mi se pare una dintre concluziile mai frumoase, oamenii sunt logos-ul care se percepe pe sine insusi . Este asemanator cu o alta vorba pe care am mai auzit-o, desi nu stiu cui sa i-o atribui: "Noi suntem universul care se percepe pe sine insusi". Mai mult, pentru acest logos nu exista bine si rau deoarece moralitatea are sens doar dintr-o perspectiva umana. Creatie sau distrugere, totul e indiferent dintr-o perspectiva absolut abstracta, ceea ce nu inseamna totusi ca existenta regulilor / principiilor morale nu are sens. Are sens, dar pentru oameni. Are realitate intersubiectiva (exista doar in constiinta noastra colectiva), desi Heraclit nu o numeste astfel.

Despre Parmenide se mai spune faptul ca ar avea idei opuse cu Heraclit. Dimpotriva, o buna parte din filosofia lui Heraclit e sustinuta de Parmenide. Si Parmenide admite rolul logos-ului si faptul ca ceea ce ne apare drept contrar, in realitate sunt de fapt acelasi lucru, dar in diferite momente ale timpului. Dar distantarea fata de Heraclit consta in faptul ca Parmenide considera drept cel mai fundamental adevar, fiinta sau existenta. Mai exact, tot ceea ce este, este, iar tot ceea ce nu este, nu poate fi vreodata . Pare un joc de cuvinte redundant. In cartea de fata, nu se intelege exact in limba romana, dar Parmenide incearca sa explice eroarea comuna a oamenilor de a crede ca ceva apare din nimic si ca ceva devine nimic (in engleza "coming to be" si "ceasing to be"). Ceea ce spune de fapt este ca realitatea este eterna (deoarece nimicul / neantul nu produce existenta, altfel nu ar fi nimic), iar prin abordarea sa ontologica, pune fiinta sau existenta pe prim plan, spre deosebire de acea legatura invizibila, logos-ul, cum e prezent la Heraclit. Fiinta insasi este, conform lui Parmenide, ceea ce sta la baza realitatii, dar prin fiinta nu trebuie sa intelegem un obiect sau vreo fiinta, ci o "esenta" comuna tuturor "lucrurilor" (fiinte, obiecte, principii, sentimente, legi, concepte, absolut tot ce "este" in cel mai larg sens al termenului). Intr-un fel, chiar si logos-ul lui Heraclit ar putea fi supus acestei calitati de a fi, de fiintare. Si logos-ul este intr-un sens subsumat existentei, a faptului ca "este" in loc sa nu fie.

Parmenide explica faptul ca ceea ce moare, nu trece in non-existenta, la fel cum ceea ce se naste nu provine din non-existenta, iar asta e o greseala comuna a oamenilor care tind sa accepte ceea ce percep drept adevarat, iar asta deoarece "fiinta" insasi nu se arata nicaieri, nu are o existenta determinata (nu este "ceva" specific pe care-l putem arata sau percepe). Oamenii percep realitatea asa cum li se arata prin fenomene (fenomene fiind aici in sens larg, orice este perceput prin simturi), deci intr-un sens limitat. Eroarea consta in a accepta faptul ca felul in care fenomenele ni se arata reprezinta adevarul si evitarea cautarii acelui adevar mai profund ce poate da seama / explica aparentele sau iluziile (cand cineva moare, avem impresia ca devine nimic, cand ceva apare sau se naste, avem impresia ca provine din nimic / de nicaieri).

Desigur, aici nu vorbim de certitudini, ba chiar Heraclit avertizeaza lumea sa se fereasca de "intelectualii" multistiutori, sau cum s-ar zice in ziua de azi, "expertii" (cei care stiu de toate, dar nu adevarul fundamental). Si autorul cartii atrage atentia asupra pretentiei de "a lua invataminte" din ceea ce se spune (adica din a lua de-a gata orice informatie). In fond nici Heraclit, nici Parmenide nu pot vorbi cu certitudine absoluta, ceea ce totusi nu le diminueaza ideile ce sunt rezultatul unui efort sincer si acelei dorinte de cunoastere ce a propulsat umanitatea inainte.

[Pablo Gómez-Abajo · Rating 2 out of 5]

Agradezco el esfuerzo del autor, Sandro Palazzo, de acercar un poco el pensamiento de Heráclito y Parménides a aquellas personas a las que les pueda interesar, como es mi caso. Me ha gustado más la parte de Heráclito, como por ejemplo, cuando describe la teoría de los opuestos. En cambio, he encontrado algo más incomprensible la parte del libro dedicada a Parménides, en la que Sandro Palazzo describe el problema del ser, según este filósofo. No me gustan demasiado los autores que se regodean en el lenguaje, y de alguna forma dificultan el aprendizaje a sus lectores. Es por esto que a esta obra le doy una puntuación de dos estrellas.

[Daniel Santana · Rating 3 out of 5]

2.5

Fue una buena introducción al pensamiento de los presocraticos. Lo recomiendo.

[weliveinasociety · Rating 3 out of 5]

no me atrapo tanto como esperaba.....

[Adam84 · Rating 3 out of 5]

Sandro Palazzo nepoužívá jazyk laikovi zrovna přívětivý, takže je kniha poučný, ale ne moc snadný úvod do myšlení předsokratiků.