What do you think?
Rate this book
Filosofskie Traktaty
Трактаты "О блаженной жизни", "О скоротечности жизни", "О стойкости мудреца", "О провидении", "О гневе", "О природе".
Paperback
First published January 1, 65
3 people are currently reading
37 people want to read
About the author
Seneca
2,716 books3,903 followersLucius Annaeus Seneca (often known simply as Seneca or Seneca the Younger); ca. 4 BC – 65 AD) was a Roman Stoic philosopher, statesman, and dramatist of the Silver Age of Latin literature. He was tutor and later advisor to emperor Nero, who later forced him to commit suicide for alleged complicity in the Pisonian conspiracy to have him assassinated.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 3 of 3 reviews
May 5, 2023
Nu are rost să repet că Lucius Annaeus Seneca a fost un gînditor stoic, că l-a consiliat - o vreme - pe Nero, că a avut o avere nerușinat de mare, nedemnă de un adevărat filosof. Și nu are rost să spun că, în ultima vreme, el este, probabil, cel mai invocat dintre înțelepții antici. Dovadă recenta apariție de la Editura Humanitas, Cărticica stoicismului. Sfaturi de înțelepciune ca să devenim puternici, încrezători și calmi, semnată de Jonas Salzgerber (titlul mi se pare de-a dreptul caraghios). Mă rezum, așadar, să transcriu cinci pasaje din De brevitate vitae / Despre scurtimea vieții și un fragment din prefața enciclopediei lui Seneca - pusă sub titlul Naturales quaestiones / Probleme privitoare la natură (autorul discută despre comete, cutremure, fulger, curcubeu, oglinzi etc.).
1. „Viaţa e scurtă nu pentru că aşa o primim, ci pentru că aşa ne-o facem” („Despre scurtimea vieții”, I: 4, p.42).
2. „[Unii] sînt zgîrciţi cînd trebuie să-şi păzească averea; dacă e vorba să-şi piardă timpul, sînt risipitori cu singurul bun cu care ar trebui, de fapt, să se arate zgîrciţi” (”Despre scurtimea...”, III: 1, p.44).
3. „Vă purtaţi întotdeauna ca şi cum aţi trăi veşnic, fără să vă amintiţi vreo clipă de slăbiciunea voastră, fără să vă gîndiţi vreodată la timpul care a şi trecut. Irosiţi vremea ca şi cum aţi fi stăpînii unor comori nesfîrşite, atunci cînd, de fapt, ziua pe care o daţi altcuiva sau o consacraţi unei îndeletniciri oarecare este poate ultima din viaţa voastră” („Despre scurtimea...”, III: 4, p.45).
4. „Este în firea unui om deosebit, crede-mă, şi care se ridică deasupra greşelilor, de a nu îngădui să fie smuls nimic din timpul său. Viaţa lui va fi foarte lungă întrucît, de la un capăt la celălalt, îi aparţine în întregime numai lui” (VII: 5, p.50).
5. „Unde te uiţi, [omule]? Încotro îţi indrepţi gîndurile? Viitorul pluteşte în nesiguranţă: trăieşte deci în prezent” (IX: 1, p.53).
În sfîrșit, fragmentul din Naturales quaestiones (prefața la cartea întîi) despre „privirea de sus”. Ce mai înseamnă imperiile, regii, împărații și oamenii dacă-i privim de la o mare înălțime? Aproape nimic:
„Numai atunci sufletul este desăvîrşit şi atinge deplinătatea condiţiei omeneşti cînd, călcînd în picioare întreg răul, pătrunde pînă în străfundul naturii. Atunci, rătăcind printre stele, el rîde de mozaicurile celor bogaţi, de întregul pămînt cu tot aurul său... Sufletul nu poate dispreţui porticurile şi tavanele strălucitoare de fildeş, arborii tunşi şi cursurille de apă deviate prin locuinţe, mai înainte de a înconjura pămîntul; zărindu-l de sus atît de îngust şi în mare parte acoperit de ape..., el a fost nevoit să spună: „Punctul acela este pămîntul pe care atîtea seminţii şi-l împart cu fierul şi cu focul? O, ce vrednice de rîs sînt graniţele dintre muritori! Te vei ridica într-o sferă cu adevărat înaltă și [vei vedea] o armată cu flamurile ridicate... Această foială este vrednică de furnici care trudesc într-un spaţiu îngust... Pămîntul ăsta pe care voi navigaţi, vă războiţi, domniţi, nu este decît un punct. Voi nu intemeiaţi decît imperii neînsemnate, chiar dacă hotar le este însuşi oceanul. Aici sus există spaţii uriaşe, la stăpînirea cărora este admis sufletul; aceasta este posibil chiar dacă el a luat cu sine numai foarte puţin din ceea ce ţine de trup, cu toate că s-a curăţat de toată mizeria şi, înălţîndu-se despovărat, uşor, se mulţumeşte cu puţin. De îndată ce a atins acele locuri, sufletul s-a hrănit şi a crescut. Scăpat parcă din lanţuri, s-a reîntors la obîrşie; dovada esenţei sale nobile o constituie faptul că el este desfătat de lucrurile divine, pe care nu le consideră străine, ci socoteşte că îi aparţin. El privește liniştit apusul și răsăritul soarelui şi drumurile atît de armonios deosebite... Observator curios, el cercetează tot ce vede. Şi de ce să nu cerceteze? Ştie doar că toate îl privesc. Atunci el dispreţuieşte îngustimea fostului său domiciliu, trupul... Acolo, sufletul învaţă, în sfîrşit, ceea ce a dorit atît de mult; acolo începe să cunoască divinitatea” (Prefață, 7-13, pp.199-201).
Tratatul De brevitate vitae a fost tradus de Elena Lazăr, iar fragmentele din Naturales quaestiones de Nicolae Mircea Năstase. Pasajul despre „privirea de sus” a fost comentat de Hannah Arendt, în Viața spiritului, și de Michel Foucault, în Hermeneutica subiectului.
1. „Viaţa e scurtă nu pentru că aşa o primim, ci pentru că aşa ne-o facem” („Despre scurtimea vieții”, I: 4, p.42).
2. „[Unii] sînt zgîrciţi cînd trebuie să-şi păzească averea; dacă e vorba să-şi piardă timpul, sînt risipitori cu singurul bun cu care ar trebui, de fapt, să se arate zgîrciţi” (”Despre scurtimea...”, III: 1, p.44).
3. „Vă purtaţi întotdeauna ca şi cum aţi trăi veşnic, fără să vă amintiţi vreo clipă de slăbiciunea voastră, fără să vă gîndiţi vreodată la timpul care a şi trecut. Irosiţi vremea ca şi cum aţi fi stăpînii unor comori nesfîrşite, atunci cînd, de fapt, ziua pe care o daţi altcuiva sau o consacraţi unei îndeletniciri oarecare este poate ultima din viaţa voastră” („Despre scurtimea...”, III: 4, p.45).
4. „Este în firea unui om deosebit, crede-mă, şi care se ridică deasupra greşelilor, de a nu îngădui să fie smuls nimic din timpul său. Viaţa lui va fi foarte lungă întrucît, de la un capăt la celălalt, îi aparţine în întregime numai lui” (VII: 5, p.50).
5. „Unde te uiţi, [omule]? Încotro îţi indrepţi gîndurile? Viitorul pluteşte în nesiguranţă: trăieşte deci în prezent” (IX: 1, p.53).
În sfîrșit, fragmentul din Naturales quaestiones (prefața la cartea întîi) despre „privirea de sus”. Ce mai înseamnă imperiile, regii, împărații și oamenii dacă-i privim de la o mare înălțime? Aproape nimic:
„Numai atunci sufletul este desăvîrşit şi atinge deplinătatea condiţiei omeneşti cînd, călcînd în picioare întreg răul, pătrunde pînă în străfundul naturii. Atunci, rătăcind printre stele, el rîde de mozaicurile celor bogaţi, de întregul pămînt cu tot aurul său... Sufletul nu poate dispreţui porticurile şi tavanele strălucitoare de fildeş, arborii tunşi şi cursurille de apă deviate prin locuinţe, mai înainte de a înconjura pămîntul; zărindu-l de sus atît de îngust şi în mare parte acoperit de ape..., el a fost nevoit să spună: „Punctul acela este pămîntul pe care atîtea seminţii şi-l împart cu fierul şi cu focul? O, ce vrednice de rîs sînt graniţele dintre muritori! Te vei ridica într-o sferă cu adevărat înaltă și [vei vedea] o armată cu flamurile ridicate... Această foială este vrednică de furnici care trudesc într-un spaţiu îngust... Pămîntul ăsta pe care voi navigaţi, vă războiţi, domniţi, nu este decît un punct. Voi nu intemeiaţi decît imperii neînsemnate, chiar dacă hotar le este însuşi oceanul. Aici sus există spaţii uriaşe, la stăpînirea cărora este admis sufletul; aceasta este posibil chiar dacă el a luat cu sine numai foarte puţin din ceea ce ţine de trup, cu toate că s-a curăţat de toată mizeria şi, înălţîndu-se despovărat, uşor, se mulţumeşte cu puţin. De îndată ce a atins acele locuri, sufletul s-a hrănit şi a crescut. Scăpat parcă din lanţuri, s-a reîntors la obîrşie; dovada esenţei sale nobile o constituie faptul că el este desfătat de lucrurile divine, pe care nu le consideră străine, ci socoteşte că îi aparţin. El privește liniştit apusul și răsăritul soarelui şi drumurile atît de armonios deosebite... Observator curios, el cercetează tot ce vede. Şi de ce să nu cerceteze? Ştie doar că toate îl privesc. Atunci el dispreţuieşte îngustimea fostului său domiciliu, trupul... Acolo, sufletul învaţă, în sfîrşit, ceea ce a dorit atît de mult; acolo începe să cunoască divinitatea” (Prefață, 7-13, pp.199-201).
Tratatul De brevitate vitae a fost tradus de Elena Lazăr, iar fragmentele din Naturales quaestiones de Nicolae Mircea Năstase. Pasajul despre „privirea de sus” a fost comentat de Hannah Arendt, în Viața spiritului, și de Michel Foucault, în Hermeneutica subiectului.
February 8, 2023
“Placerea este subreda, trecatoare, supusa dezgustului. Cu cat este sorbita mai cu pofta, cu atat mai repede se preface in contrariul ei. In scurt timp, ajungi, fara scapare, sau sa te caiesti, sau sa-ti fie rusine de ea.”
September 19, 2023
coping mechanism
Displaying 1 - 3 of 3 reviews