Romanul de debut al lui Iulian Bocai, o buildungsnovella de fapt, are unul dintre cele mai potrivite titluri pe care le-am întâlnit, în perfectă concordanță cu plot-ul și cu reacția pe care o trezește în cititor personajul principal.
Priță Barsacu ne înduioșează părintește, alteori ne trezim că-l admirăm pentru curiozitatea lui față de lumea înconjurătoare, și alteori ne e frică pentru viața lui și ne temem că nu-și va putea depăși, în cele din urmă, condiția de copil crescut într-o familie săracă și împovărată de probleme, într-un sat închis ermetic în bula sa stranie, chiar abjectă pe alocuri.
Totuși, Priță ni se relevă curând ca o excepție, fiind diferit de restul copiilor de vârsta lui sau mai mari chiar, prin înclinațiile sale față de lumea insectelor, animalelor de câmp și a peștilor, pe toate indexându-le și descriindu-le migălos, 'cu rigoarea naivă a taxonomistului amator', după cum se precizează și on the back blurb.
Priță mi s-a părut ca o licărire temporară ce nu a apucat să prindă 'volum' și să-și extindă lumina asupra lumii întregi; într-un fel, Priță pare dorința pusă de cineva în miez de noapte, pe seama unei stele căzătoare, pentru un sat aflat permanent în bezna minții, departe de dezvoltarea firească a unei civilizații, și unde violența, abuzul și răutățile meschine erau social acceptate, sau cel puțin nu erau chestionate, iar lucruri precum nebunia rămâneau neînțelese și netratate, puse mai degrabă pe seama unui blestem abătut asupra familiei.
Viața lui Priță Barsacu, a familiei lui și a satului ni se prezintă în toate formele ei, care de cele mai multe ori îmbracă puțin diferit condiția permanentă de precaritate. Alte forme ale vieții lui Priță sunt violența (în special a copiilor, care acum s-ar numi bullying, dar la timpul povestirii - care nu este precizat, dar putem să-l ghicim ușor - nu exista un termen pentru acest comportament și nici nu se considera o problemă, ci doar o etapă firească prin care cei mai slabi trebuie să treacă pentru a se maturiza); munca intermitentă pentru a câștiga bani pentru a se putea bucura de niște bucurii care, pentru alți copii, mai înstăriți sau mai norocoși, erau gratuite și neasimilate ca privilegii, neapreciate la valoarea lor, așa cum o făcea Priță atunci când, printr-o minune sau prin muncă ajungea să se bucure de o bicicletă cu 18 viteze și să se dea în tiribombele de la bâlci.
După capitolul cu bâlciul începe Priță să-și dezvolte apetitul pentru pescuit, ducându-se la digul din sat de dinainte să răsară soarele.
Iulian a descris foarte precis dalele lipite cu smoală și mușchiul alunecos, letal, care se forma acolo unde apa întâlnea dalele, făcând imposibilă urcarea. Eu însămi am crescut într-un sat care avea un astfel de dig și unde, la fel ca în roman, copiii se încăpățânau să se scalde și, pentru asta, odată la ceva timp un copil sau doi deveneau sacrificii și totodată dovezile cu care mamele își speriau copiii să nu facă la fel - să nu sară sau să se scalde în apa barajului.
Așadar, realitatea în care am crescut până la 14 ani se asemuie în această privință cu viața și tragediile satului lui Priță, dovedind că acesta din urmă este doar un simbol pentru multe alte sate care au împărtășit (sau încă împărtășesc) ignoranța și precaritatea unei civilizații adormite într-o lume aflată în continuă schimbare. De altfel, cred că aceasta a fost și intenția autorului - să spună o poveste marginală, 'subînțeleasă' și tacit ignorată a vieții de la sat, unde oamenii suferă mai mult decât pot înțelege și unde copiii nu apucă să-și dezvolte lumina cu care ar putea intra într-o altfel de lume, pe care nici nu îndrăznesc să o bănuiască, fiind învățați să se mulțumească cu viața așa cum e ea, din bula satului.
Autorul relevă aceste lucruri cu transparență, ironie și uneori cinism, dar un cinism care are rolul de a arăta însăși viziunea celor care nu împărtășesc aceeași soartă cu oamenii din povestea lui Priță, care există încă în România, și probabil în număr mai mare decât am vrea să credem.
În ceea ce privește stilul prozei lui Iulian Bocai, de la primele capitole l-am asemănat stilului lui Marquez, datorită frazării arborescente coerent susținută vreme de paragrafe, ba chiar pagini întregi, și, în plus, datorită viziunii macro asupra relațiilor de familie, a arborelui genealogic, și a consecințelor fiecărei acțiuni a unui membru al familiei asupra unității.
La nivel de frază, ce m-a scos din lectură uneori au fost acele cuvinte prea tehnice sau prea elevate, care nu mi s-au părut potrivite pentru a descrie situațiile de viață a unor persoane care nu aveau de unde să cunoască acești termeni. Narațiunea a foat la persoana a III-a, narator omniscient, așadar înțeleg faptul că, teoretic, naratorul poate avea un limbaj și o cunoaștere diferite față de personajele pe care le urmărește, însă chiar și așa, unii termeni mi s-au părut că au ridicat ștacheta prea sus pentru o lume atât de precară.
Deși am apreciat tema romanul și cum a fost dezvoltată, finalul mi s-a părut prea abrupt și brutal, deși poate este o opinie subiectivă provenită din atașamentul față de un anumit personaj.