A fost bibliotecar la ARLUS (1945-1946). A absolvit Școala de Literatură și Critică Literară "Mihai Eminescu" (1950-1951). A lucrat ca redactor-șef adjunct la revistele 'Tânărul scriitor' și Luceafărul, redactor la Viața românească, secretar responsabil de redacție la Gazeta literară (1962-1966) și director al Casei Uniunii Scriitorilor, din 1967. Este autorul a peste 50 de cărți polițiste și de spionaj.
Bătrânul părinte a aşteptat o zi… două… zece. În cea de-a unsprezecea s-a hotărât să se prezinte la miliţie şi să reclame dispariţia fiicei sale, Valeria Ştefan, în vârstă de 22 de ani. „Sâmbătă, 18 martie 1967, relata tatăl, fiica mea a plecat de acasă şi nu s-a mai întors nici până în prezent. Relaţiile dintre mine şi fiică au fost bune şi nu cunosc cauzele dispariţiei. Am căutat-o la mătuşa ei şi la o colegă de la lucru care mi-au spus că de la data de 18 n-au mai văzut-o. Nimeni din cunoştinţe nu cunoaşte nici cel mai mic indiciu unde s-ar putea afla. Menţionez că fiica mea este în relaţii bune cu mine”. Aşa s-a născut un dosar de urmărire cu nr. 22145/1967… O dispariţie… Un caz la a cărui rezolvare miliţia a lucrat timp de doi ani şi jumătate. Poate că l-ar fi putut rezolva într-un termen mai scurt, nu-mi dau seama, oricum nu asta-i problema pe care intenţionez să o pun în lumină. Dosarul nr. 22145/1967… L-am avut în faţă, l-am răsfoit, l-am citit, l-am studiat, aş spune, cu pasiune, căci între scoarţele sale sunt închise spre păstrare observaţii nu numai criminalistice, ci şi sociale. Aşadar, un caz de dispariţie. La prima lectură, problema mi s-a părut simplă, dar zăbovind asupra fiecărei piese, urmărind apoi dosarul până la Tribunalul Suprem, am realizat pe deplin complexitatea cauzei. Fără îndoială, lucrătorii de miliţie care au colaborat la rezolvarea cu succes a dosarului au avut de înfruntat greutăţi de un tip aparte. Nu este vorba de acele greutăţi ivite într-o infracţiune ce s-a voit perfectă şi care, asemenea unei fortificaţii, îl împiedica pe criminalist să se apropie de cheia enigmei… Dar să încercăm să parcurgem împreună labirintul cazului nr. 22145/1967.
Nu e un roman propriu-zis, ci ne sunt prezentate diferite cazuri de infracțiune, violență și chiar omor. Autorul a avut posibilitatea să vorbească atât cu anchetatorii, cât și cu făptașii, așadar este o lucrare potrivită pentru studiul psihologiei oamenilor.
Cu indulgenta, noroc cu ultimul caz, de departe cel mai interesant si din care ar iesi un bun roman, chiar si ecranizare. In rest, zici ca sunt stirile de la ora 5 daca ar fi existat acum cateva decenii. Cartea care mi-a placut cel mai putin de la HZ.
Mă așteptam să citesc un roman polițist à la Haralamb Zincă, dar am întâmpinat o dificultate: cartea de față întruchipează anumite cazuri de infracționalitate, precum dispariție, crimă, furt și vagabondaj. Autorul a studiat diferite cazuri și le-a prezentat, insistând mai mult pe latura socială a acestora.
„...Da, e un paradox ca, pe de o parte, tu, cetățean, să ceri miliției să-ți găsească o ființă dragă care a dispărut de acasă, iar, pe de altă parte, să înalți în calea organului de urmărire tot felul de obstacole clădite din teamă și prejudecăți.”