În acel an se aşternuse peste Egipt o iarnă ciudată. Nu cea mai rea dintre ele, ci sumbră şi lungă. Piramidele erau învăluite de pâclă, fapt nemaiauzit. În valea mormintelor, odăile regilor demult morţi musteau de atâta ploaie. Felucile zăceau înţepenite pe Nil, tăcute, cu fusurile cârmelor afundate în noroiul cleios.
Pe câmpiile întunecate, femei cu braţe firave şi copii treziţi în orele reci, de dinainte de răsărit, însămânţau orzul cu mâinile îngheţate. Era ploaie acolo unde nu plouase niciodată, ger unde nu fusese niciodată, păianjenii invadaseră casele victimelor neştiutoare, iar uşile celor care se sinuciseseră erau deja ţesute cu pânzele lor. Era ca şi când minunile sau supliciile erau ceva obişnuit.
În moschei, preoţii propovăduiau sfârşitul lumii. În Cairo, Shaykh Kishk profeţea din amvonul său venirea lui Dajjal. Anticristul cu un singur ochi. Spunea că paşii lui fuseseră auziţi chiar pe o alee îngustă din oraşul vechi. În Alexandria, un măcelar tăiase un viţel cu două capete. În Tanta, o evreică cu părul roşu născuse un monstru. În deşertul de lângă Wadi Natrun, căzuse grindină cât oul de porumbel. Într-un coridor pustiu, în Sayyda Zaynab, copilaşi cu mâini bătrânicioase se jucau cu tigva fără ochi a unei capre albe.