„Eram în ultimul an de facultate, când m-a chemat la partid Iorgu Stoian, profesor de epigrafie, având pe atunci și mai ştiu eu ce funcţie în biroul de partid. Mi-a spus că e cazul să-mi fac autocritica. Eram foarte slab, aproape nul, la autocritică. Ce noimă are să spui că nu eşti de acord cu tine însuţi? Critica şi autocritica ţineau însă de ritualul de partid şi alcătuiau împreună o strategie bine gândită şi eficientă de devalorizare a individului, supus tirului celorlalţi şi obligat – culmea! – să-şi dea el însuşi lovitura de graţie, după modelul proceselor staliniste. Ce era să răspund? I-am zis că, sigur, îmi voi face autocritica. Şi mi-am făcut-o în felul meu… spre supărarea lui Iorgu Stoian, care a ţinut să-mi spună că nu aşa ne-a fost vorba. Totuşi, în ciuda insuficienţelor mele, partidul mă dorea! Şedinţa organizaţiei de partid la care s-a votat primirea mea s-a transformat într-un exerciţiu de acuzaţii de o neînchipuită duritate, de parcă s-ar fi urmărit nu primirea, ci excluderea, chiar înainte de a fi primit. Voiam să am o carieră universitară, care depindea în bună măsură de atitudinea mea politică. În realitate, totul avea să fie infinit mai complicat. Ca să mă împlinesc, trebuia să cadă mai întâi comunismul, şi asta nu ţinea deloc de mine, ci de jocurile imprevizibile ale istoriei.“ (Lucian Boia)
Al doilea volum de memorii al lui Lucian Boia este, mai degrabă, banal. Povestea vieții sale dintre momentul în care termină facultatea și până la 1989 este o înșiruire de evenimente despre momentele universitare, cele instituționale, cele editoriale și excursiile în străinătate, obținute cu greu. Acestea din urmă ne oferă o serie de informații și date despre țările foste comuniste (mai ales Cehoslovacia), dar și despre Franța, Italia sau SUA. Un capitol aparte este ”Sub lupa Securității”, de interes, dar și cu multe semne de întrebare asupra trecutului istoricului.
Interesantă prin mici detalii. Altfel, o poveste de viață destul de simplu scrisă, fără tensiune și dramatisme, ici-colo amuzantă. Nu știu la ce mă așteptam, însă e o senzație că citesc o carte destinată copiilor/adolescenților.
Lui Lucian Boia îi cunoaștem cărțile istorice, dar nu știm aproape nimic despre autor; ajuns la vârsta de 74 de ani, a venit vremea memoriilor. Prima carte din serie (sigur va fi o serie!) descrie, cu sinceritate și naturalețe, primii 25 de ani: istoria familiei (este provenit dintr-o familie pe jumătate italiană, pe jumătate ardeleană, din Mărginimea Sibiului); a copilărit prin Cotroceniul Bucureștiului și prin Câmpulung; a fost înconjurat de intelectuali; a devenit pasionat de istorie de mic. Aflăm care sunt cărțile în jurul cărora s-a învârtit, de ce nu i-a plăcut școala românească și se încheie cu primirea în Partid și cu repartizarea de după facultate. O carte de memorii care se citește foarte ușor, despre o perioadă controversată din istoria românilor (1944-1967).
O autobiografie atât de palpitantă și frumos povestită încât am devorat-o în doar câteva ore. Încă o dată, profesorul Lucian Boia dovedește că istoria e compatibilă cu umorul și stilul relaxat, chiar și atunci când o trăiești pe propria piele. În cazul de față, frământații ani 1944-1967.
Volumul II al memoriilor profesorului Boia îi urmărește activitatea profesională în perioada 1967-1989. Un parcurs sinuos prin meandrele comunismului ceaușist, cu șicanele și obstacolele tipice, dar și cu oportunități și șanse neobișnuite.
Am citit cartea pe trenul București-Ploiești. Jumătate la dus, jumătate la întors. Sunt prezentate mai multe detalii simpatice din viața autorului și din viața în regimul comunist. Nu vă așteptați la prea multe peripeții sau informații istorice. Este o carte plină de anecdote - genul de istorisiri pe care le-ar împărtăși oricine la o cafea. :)
Mi-a plăcut și acest volum din memoriile domnului profesor Boia. Mi s-a părut echilibrat, sincer, cu mult bun simț, presărat cu acele tristeți din anii '80 - când totul părea condamnat și "contaminat" prin lipsuri, frig, cozi la Alimentară, program la TV redus la două sau trei ore seara. Obișnuit cu umorul fin din "Primul sfert de veac", cu oralitatea scriiturii domniei sale, și acest volum impresionează, mai ales prin sinteza unei vieți studioase _exemplare_ (cărți publicate, excursii de studiu, cursuri la Măgurele, cojocul permanent, sacoșele cu plocoane, excursiile internaționale cu trenul), într-o epocă pe care mai degrabă aș dori-o uitată definitiv, de care nu mă pot mândri deloc - poate maximum cu locurile fruntașe de la Olimpiada din Moscova (1980) și Los Angeles (1984) - și acestea în mare parte datorită conjuncturilor politice ale Războiului Rece etc.
A fost o lectura foarte placuta si rapida. Nu cred ca are vreo pretentie de mare literatura, ci pare mai degraba o sueta la o cafea in care ti se povestesc lucruri din trecut. Sigur, nu se poate sa nu remarci ca este povestea unui "tocilar" (simt ca am voie sa folosec termenul pentru ca am fost in aceeasi categorie, desi abilitatile cognitive mai reduse nu mi-au permis sa am 10 pe linie cam pe nicaieri :) ). Daca as fi avut vreun dubiu legat de Boia fiind un agent comunist sau mai stiu eu ce, dupa citirea acestei carti nu cred ca as fi putut sa mai raman la acea idee. Discursul este atat de natural - intr-o anumita masura naiv, incat nu cred ca poate fi pus la indoiala. Mi-a ramas ideea unui om care pur si simplu s-a adaptat la realitatile zilei ca sa fie lasat sa traiasca in lumea lui si cu ideile lui pe cat de mult se putea in acele conditii. Nu cred ca a facut lucruri imorale, dar nici nu s-a opus sistemului - pur si simplu pentru ca nu il interesa. Il interesa doar sa isi poata vedea de studiile lui. Poate gresesc, si poate ar putea fi acuzat de pasivitate in fata comunismului si opresiunii - dar eu una ii inteleg pozitia si nu cred ca multi ar fi reactionat diferit, date fiind interesele si mediul din care provenea.
O biografie scurtă, în doar 160 de pagini a unei vieți simple, dar de altfel interesantă. Ceea ce m-a împins asupra acestei memorii a fost să cunosc viața unui om în perioada comunistă prin propriile sale cuvinte. Am să recunosc că mă așteptam la o poveste mai dură și mai întortocheată, dar sunt bucuroasă că lucrurile pentru alți oameni în perioada aceea au stat altfel.
Rugăm audiența să citească la pagina 43 capitolul "De-a v-ați ascunselea cu Securitatea", efect umoristic garantat, profesorul Luciano-Corneliu Boia scrie exact cum vorbește (ca Slavoj Žižek).
Volumul 2 a fost orientat putin mai mult spre cariera academica si in general felul in care diferite studii si carti s-au nascut, deci mi s-a parut mai interesant decat primul volum (desi primul volum este 'lovely', daca imi scuzati franceza, prin naivitate si umor discret). Sigur, povestile despre sicanele comunismului sunt si ele "delicioase" si explica intr-o anumita masura evolutia academica a autorului. Una peste alta, ambele volume mi-au trezit multe amintiri din comunism (chiar daca eram doar un copil in '89). Ca si alte carti cu aceeasi tema, cred ca nostalgicii dupa comunism ar trebui sa le citeasca, poate-poate isi schimba parerea.