Şapte ani în Provence

by Ioan T. Morar

„În ciuda titlului, Şapte ani în Provence nu este doar o «carte de călătorii». Noul volum al lui Ioan T. Morar povesteşte, înainte de orice, o experienţă de viaţă: cum e să alegi să trăieşti departe de ţară, asumîndu-ţi, la propriu, o nouă existenţă. Scriitorul ne invită să-i fim alături în căutările, neliniştile, bucuriile, speranţele, uimirile, perplexităţile, descoperirile sale. Aventurile acestui «om vechi într-o lume nouă» sînt cuceritoare naraţiuni îmbibate în exotic, ce se constituie în veritabile confruntări de mentalităţi, culturi, sensibilităţi şi tradiţii. Pagină după pagină, o Provenţă miraculoasă, mitică şi ultramodernă în acelaşi timp, te subjugă, asemenea unui miraj încărcat de promisiuni. Aventura alături de Ioan T. Morar este şi un ghid preţios prin oraşele, cetăţile, podgoriile, mănăstirile provensale, potenţată de contactul cu grupuri şi societăţi inaccesibile (ca să nu spunem secrete). Iar lectura – irezistibilă şi fascinantă – devine încă de la prima pagină o extensie a visului şi a dorinţei de a călca pe urmele autorului care te-a pus în contact cu atîtea frumuseţi şi mistere.“ (Mircea Mihăieş)

„Aici, în Provence, dai peste fire care spun poveşti şi te duc la alte fire, la alte poveşti, la alţi oameni, la alte obiecte şi locuri, sub acelaşi cer de un albastru ireal care a atras atîţia pictori. Dacă îţi pui imaginaţia la treabă, poţi să-ţi închipui că această dimineaţă la un castel din Provence e o tapiserie colorată în care se împletesc fire venind din Roma, pete de culoare povestind despre Picasso, măslini aliniaţi pe coline, mistreţi atacînd viile, încăperi luxoase pentru viitorii miri, chiar imagini de pe Valea Oltului, nuanţe de prietenie adevărată şi sentimentul că, din cînd în cînd, ni se dă şansa de a vedea, în lumina unei clipe, imaginea Paradisului proiectată pe pămînt. Din cînd în cînd doar, şi din loc în loc. O tapiserie pe care v-o ofer cu drag.“ (Ioan T. Morar)

336 pages, Paperback

First published May 1, 2018

About the author

Ioan T. Morar este un scriitor, jurnalist, diplomat și activist civic din România.

În 1981 a absolvit ca șef de promoție facultatea de Filologie a Universității Timișoara, secția română-franceză. În perioada 1981-1986 a fost profesor de limba română la Liceul Industrial „Textila” din Lugoj. Din 1987 a devenit redactor al revistelor Viața studențească și Amfiteatru. După 1989 a lucrat la Cuvântul și Alianța Civică.

Între 1990 și 1991 a fost redactor șef la Varietăți, TVR, de unde a demisionat. Este membru fondator al Academiei Cațavencu unde lucrează și în prezent. Din toamna anului 2004 este și senior editor la Cotidianul. A realizat mai multe emisiuni de televiziune, pînă în 1996 activînd în grupul Divertis. Este realizator și prezentator al emisiunii „Lumea citește!” pe TVR 1. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

În 2010 a fost numit în postul de consul general român la Marseilles, Franța.

Reviews

[Jovi Ene]

Ioan T. Morar s-a mutat în Provence de mai bine de șapte ani. Având darul povestirii, completat de o abnegație documentară și de o cultură generală excelentă, era normal să ne ofere texte foarte bune despre întâlnirile sale (majoritatea culturale) din Provence.
Desigur, cei care au ajuns pe acolo vor recunoaște cu ușurință multe locuri, începând cu La Ciotat, cel din care frații Lumiere au început aventura cinematografiei și în care autorul român s-a stabilit, pe malul Mării Meditarane. L-am cunoscut pe scriitor la FILIT și acolo mi-a povestit câteva ”dedesubturi”. Ele s-au completat perfect cu această carte foarte interesantă, care vine cu amănunte culturale inedite, povestite cu foarte mult umor, despre Franța, Provența, francofonie, legăturile dintre România și Franța, vinuri, măslini, cinema, satisfacția celui care s-a stabilit în locul perfect. Iată că se poate să ajungi să trăiești acolo unde îți dorești. Vă recomand acest volum cu mare bucurie!

[Socrate]

În 1965, pe cînd avea 90 de ani, o femeie singură, fără moştenitori, îi vinde casa notarului ei, André-François Raffray, în vîrstă de 47 de ani, cu o rentă lunară de 2.500 de franci. Ce s-o fi gîndit notarul: cît să mai trăiască femeia? Încă zece ani? Fie, dar după aceea rămînea cu casa. Nu a fost chiar aşa. Notarul a murit în 1995, la 77 de ani, iar soţia lui a continuat să plătească renta pînă la moartea bătrînei, intrînd în cele din urmă în posesia casei. Jeanne Louise Calment, bătrîna respectivă, a murit pe 4 august 1997, la vîrsta de 122 de ani, 5 luni şi 14 zile! A fost cea mai în vîrstă persoană nu doar din Franţa, ci din lume, cu acte doveditoare. Jeanne Calment a avut o sănătate de invidiat, deşi ea punea longevitatea sa pe seama uleiului de măsline cu care se dădea pe piele, paharului zilnic de porto şi kilogramului de ciocolată pe care o consuma săptămînal. Nutriţionişti, nu aruncaţi cu pietre, astea sînt declaraţiile femeii! Născută pe 21 februarie 1875, Jeanne Louise Calment a atras atenţia opiniei publice din Franţa în anii 1990, cînd se pregătea comemorarea unui secol de la moartea lui Van Gogh. Ea afirma că, pe cînd avea 12-13 ani, Van Gogh a venit în prăvălia tatălui ei şi a cumpărat pensule şi vopsele. Chiar ea l-a servit, părinţii ei nefiind de faţă, iar Jeanne se bucura să se joace de-a vînzătoarea. Imaginea pe care fetiţa de atunci a reţinut-o despre marele pictor nu este deloc măgulitoare. L-a descris ca pe un om urît, cu faţa „arsă de alcool”, nepoliticos. A spus chiar că omul duhnea a nespălat. Nu asta aşteptau reporterii de televiziune, dar cum o altă mărturie directă nu aveau, au dat asta pe post! Din fericire, nu după astfel de povestiri este judecată opera lui Van Gogh! De menţionat că, măritîndu-se cu un tînăr bogat (cu care era şi verişoară de-a doua), Jeanne Louise Calment nu a muncit toată viaţa, dedicîndu-se pasiunilor sale: tenisul, nataţia, mersul pe bicicletă, patinele cu rotile, pianul şi opera. Trai, nineacă! Soţul i-a murit în 1942, iar ea a mai trăit, văduvă, 55 de ani. Îmi voi ridica multă lume în cap (iarăşi îi rog pe nutriţionişti să mă scuze că spun acest adevăr) menţionînd încă un „amănunt” care, într-un fel, contrazice campaniile antifumat. Cea mai vîrstnică femeie din lume a fumat cigarillos pînă la vîrsta de 117 ani, cînd s-a lăsat. Dar păhărelul de porto nu l-a abandonat pînă la moarte. A băut 121 de ani, vorba aceea, cu moderaţie! Ca să-l parafrazez pe Gabriel García Márquez, avem de-a face cu... un veac de ebrietate

[Marius Matache]

Este o carte foarte buna pentru a incepe descoperirea Provenței

[Mihaela]

E o carte bogata in informatii, nu te plictiseste, nu are un punct culminant, o poti citi si reciti oricand, dar parca e mai placut vara.
Autorul a umblat, s-a documentat, a trait, vazut, gustat cam tot ce inseamna Provence.

[Mihai Frenţiu]

Draguta si foarte bine documentata. Multa istorie, multa informatie prezentate cu un umor discret

[Dorina Danila]

O carte mai bună decât m-am așteptat. Am scris mai multe pe blog https://dorinadanila.com/2018/06/08/s...

[Ionut Babă]

4.5*

[Andreea]

După cum menționează Ioan T Morar la începutul cărții, "Șapte ani în Provence" este alcătuită în mare parte din texte publicate în revista Orizont între 2014-2018 dar care au fost scrise cu gândul al acest volum. Rezultatul este o călătorie virtuală în Provența cea profundă, cea cu câmpuri de lavandă, podgorii și măslini, cu Arles, Aix-en-Provence, Avignon și Nîmes.

Cartea începe cu "spânzuratul cremalierei" în La Ciotat (care se dovedește a fi o mică petrecere în care noii locatari sunt prezentați vecinilor) și continuă cu un portret colorat al zonei Provence. Aflăm amănunte despre istoria locurilor (a orașului La Ciotat în particular și a zonei în general), despre stilul de viață al locuitorilor din Provence, despre limba provensală, despre jocul de petanque, despre frații Lumiere și inventarea cinematografului, despre măslini și uleiul de măsline, despre vinul ridicat la rang de artă. Pe lângă viața din Provence și diversele atracții turistice din zonă textul e presărat și de profile de oameni: oameni cu un destin deosebit, vii sau morți, români, francezi, un rus care a fost pentru o săptămână rege în Andorra, un fabricant de pastis, scriitori și pictori, luptători în Legiunea Străină, un coleg de liceu de-al regelui Mihai, săraci, bogați, credincioși sau atei, portrete legate în destinul lor de Provence. Ioan T. Morar e fascinat de legăturile dintre oameni și locuri, de destin:

"Încep să mă intereseze tot mai mult, în țesătura zilelor și întâmplărilor, desenul, planul, liniile care trec dintr-o parte în alta și leagă firele unele de altele"

"În aer, la urechea mea, zumzăie o mai veche temă preferată: destinul. Mă fascinează traseul excepțioal al unor oameni, macazurile vizibile (și invizibile) din viața lor, desenul aproape imposbil al unor trasee biografice."

Mărturisesc că împărtășesc această fascinație a destinului, lucru care a făcut lectura și mai agreabilă. Ioan T. Morar scrie cu vervă și umor, câteodată pasajele mai lungi de date istorice fiind întrerupte de câte o întorsătură de frază care amintește de bășcălia de la Divertis (mi-a plăcut îndeosebi titlul unui capitol "De selfie în lanul de lavandă"). Rezultatul este o carte plăcută, care se citește ușor. Și din care am extras zeci de idei de locuri de vizitat în Provence, când va fi :) Și nu în ultimul rând, ca dovadă că mi-a plăcut povestea celor șapte ani în Provence, tocmai am cumpărat alt volum de-al autorului, cel despre Noua Caledonie.

[Anka]

Interesanta si plina de referinte culturale si istorice. Cartea este axata pe intrepatrunderea pasiunilor autorului: poezie, calatorii si vinul de calitate exceptionala, toate experimentate intr-o zona foarte renumita a Frantei.

[Lorel]

„Are un umor nebun, e stăpîn pe scris. Nu e ficțiune, dar e cartea unui scriitor; nu e confortabil să vorbeasc despre o carte care mi-a plăcut, pentru că nu știu cum să-mi dozez cuvintele”, spunea prof. univ. dr. Alexandru Călinescu despre „Șapte ani în Provence” și despre autorul ei, Ioan T. Morar, în lansarea de anul trecut de la Iași.

„Șapte ani în Provence” poate să sune a titlu kitschos sau poate să sune banal, însă, fie el cum o fi, este o frescă a realității provensale, a vieții simple dintr-un orășel cît Dorohoiul, dar în care numai eu, în două ore de plimbare, am numărat vreo trei cinematografe. Cartea, deși pare, la început, doar un roman de călătorie, devine, după primele două capitole, o cronică a vieții provensale de zi cu zi.

La început ne întîlnim cu un român dezorientat de faptul că trebuie să „spînzure cremaliera”, adică, în termeni moderni, să organizeze o petrecere de casă nouă la care să invite toți noii vecini.

Capitol cu capitol, cartea urmează parcursul firesc al unui străin care caută să se acomodeze printre noii săi concitadini, sau, cum ar spune autorul, printre „con-ciotatdini”, făcînd referire la numele orașului, La Ciotat.

Astfel, după ce a fost „spînzurată cremaliera”, românul dezorientat devine turist, pentru ca mai apoi să depășească și acest stadiu și să ajungă un adevărat „ciotatdin”. Să se trezească dimineața pentru o plimbare pe malul mării, să știe cînd și cît vin să bea, în ce sezon să aleagă rose-ul și care este data la care se dă ordinul oficial de culegere a podgoriilor.

Ioan T. Morar rămîne, cu toate acestea, un scriitor român, care scrie pentru români.

După cum îmi spunea într-un interviu, „de la o anumită vîrstă e greu să te schimbi. Adică dacă eu m-aș apuca să scriu în franceză, în capul meu aș scrie în română și aș traduce în franceză. Marii scriitori români care au scris în franceză, Cioran, Ionesco, Eliade, au ajuns la tinerețe acolo, plecați definitiv din România și și-au propus să scrie pentru țara în care s-au mutat. Sigur, păstrăm proporțiile, nu mă compar cu ei, dar, comparativ cu situația lor, eu am o situație mult mai bună, pot să călătoresc, să vin în România ca să îmi lansez cărțile și scriu pentru un public pentru care m-am obișnuit să scriu. Deși, cînd am scris «Lindenfeld» am zis să scriu o carte pe care să o înțeleagă și unul din Bordeaux, și unul din Osaka. Asta e situația! Nu mă mai pot schimba acum”.

[Mali]

Mi-a placut foarte mult stilul lui Ioan T. Morar, foarte clar, informativ si usor amuzant/sarcastic pe alocuri. Este o carte din care am aflat multe lucruri noi de cultura generala dar in acelasi timp poate si puutintel
cam prea multe lucruri personale despre cei 7 ani in Provence ai autorului.

[iulia vieru]

Ok deci cartea e scrisa de un tocilar cu simtul umorului ;) despre cum e sa traiesti in Provenance. O lectura perfecta de vacanta, se citeste usor fara sa dea senzatia de superficial