„Am simţit că personajele din Casting pentru ursitoare se scriu singure în mintea mea. O mare bucurie. Întîi am simţit-o pe Haia. Într-o zi de marţi, bineînţeles. În alta, pe Mira. Pe Lenca, în restul timpului. Asta cînd nu m-am gîndit la Marie Curie, la Greta Garbo sau la Maria Kazimiera. Am scris din dor de oameni iubiţi sau de locuri dragi. Şi cu un mare apetit pentru viaţă, cu toate spaimele şi cu visurile ei. Povestea se adresează celor care cred, cu un gînd năstruşnic, că toate văzutele şi, mai ales, nevăzutele se leagă, că ar exista, aşadar, spectaculoase simetrii şi sincronicităţi, dar şi celor care, dimpotrivă, cred în jocul întîmplării şi al coincidenţei nesemnificative. În carte şi dincolo de ea, peste limitele puterii noastre de înţelegere.” (Ohara Donovetsky)
Plăcut surprinsă de această scriere minunată prin redarea unei povești despre prietenia feminină pe viață și dincolo de timp. O moștenire unește prin fire nevăzute trei personaje feminine adorabile și haioase fiecare cu ciudățeniile ei. Niciuna dintre ele nu era pregătită să facă față lumii, de una singură cu seninătate și curaj, dar împreună se descurcau. Haia credea enorm în vise și superstiții pentru a păstra legătura cu mama decedată. Lenca avea o specie rară de sinestezie, le asocia oamenilor cifre, gusturi și culori. Mira era autor de piese de teatru pentru copii. Prietenele o considerau o mare naivă, chiar recunoșteau la ea sindromul Peter Pan. Aventura începe cu plecarea Mirei în Polonia pentru a intra în posesia moștenirii, condiția mătușii fiind înscrierea într-un club ciudat. Mătușa Mirei și-a intersectat destinele strălucitor cu femei exaltate, bogate și excentrice. Ceva curios am aflat despre femei-oglindă, cele care împrumutau pentru o vreme personalitatea unei celebrități pe care o admiră. Dar mai amănunțit despre tinerețe fără bătrânețe, oameni-oglindă, pitici, ursitoare, basme, superstiții, spectaculoase sincronicități aflați și zâmbiți citind cartea.
"Marțea e ca o doamnă așezată și politicoasă, cu tabieturi, părea mai cumsecade decât lunea. Lunea părea o domnișoară bătrână, cu capricii și hachițe, cu buzele subțiri și gura uscată."
Interesanta ideea cartii. Doar stilul de scris mi s-a parut putin cam ciudat, cu tot felul de referiri la termeni pe care scriitoarea sunt sigur ca le cunoaste foarte bine, dar care nu mi s-a parut ca isi aveau locul in anumite momente. Nu a avut un ritm care sa ma tina in poveste.