What do you think?
Rate this book
Opere
Întâmplări în irealitatea imediată • Inimi cicatrizate • Vizuina luminată • Proză scurtă • Aforisme • Poezii • Traduceri • Publicistică • Scrisori • Arhivă. Documentar. Mărturii • Iconografie
Ediție critică, studiu introductiv, note, comentarii, variante și cronologie de DORIS MIRONESCU
Ediția cuprinde operele complete ale lui M. Blecher, inclusiv documente rare sau inedite (publicistică, scrieri de adolescență, documente din școală, corespondență, fotografii, precum și prima variantă a romanului Inimi cicatrizate, intitulată Țesut cicatrizat, al cărei manuscris se află la Muzeul Național al Literaturii Române).
Prefață de EUGEN SIMION
Ediție critică, studiu introductiv, note, comentarii, variante și cronologie de DORIS MIRONESCU
Ediția cuprinde operele complete ale lui M. Blecher, inclusiv documente rare sau inedite (publicistică, scrieri de adolescență, documente din școală, corespondență, fotografii, precum și prima variantă a romanului Inimi cicatrizate, intitulată Țesut cicatrizat, al cărei manuscris se află la Muzeul Național al Literaturii Române).
Prefață de EUGEN SIMION
1604 pages, Hardcover
Published January 1, 2017
2 people are currently reading
8 people want to read
About the author
Max Blecher
19 books141 followersBlecher's father was a successful Jewish merchant and the owner of a porcelain shop. Blecher attended primary and secondary school in Roman, Romania. After receiving his baccalaureat, Blecher left for Paris to study medicine. Shortly thereafter, in 1928, he was diagnosed with spinal tuberculosis (Pott's disease) and forced to abandon his studies. He sought treatment at various sanatoriums: Berck-sur-Mer in France, Leysin in Switzerland and Tekirghiol in Romania.
For the remaining ten years of his life, he was confined to his bed and practically immobilized by the disease. Despite his illness, he wrote and published his first piece in 1930, a short story called "Herrant" in Tudor Arghezi's literary magazine Bilete de papagal. He contributed to André Breton's literary review Le Surréalisme au service de la révolution and carried on an intense correspondence with the foremost writers and philosophers of his day such as André Breton, André Gide, Martin Heidegger, Illarie Voronca, Geo Bogza, Mihail Sebastian, and Saşa Pană.
In 1934 he published Corp transparent, a volume of poetry. In 1935, Blecher's parents moved him to a house on the outskirts of Roman where he continued to write until his death in 1938. During his lifetime he published two other major works, Întâmplări în irealitate imediată (Adventures in Immediate Unreality) and Inimi cicatrizate (Scarred Hearts), as well as a number of short prose pieces, articles and translations. Vizuina luminată: Jurnal de sanatoriu (The Lit Up Burrow: Sanatorium Journal) was published posthumously in part in 1947 and in full in 1971.
For the remaining ten years of his life, he was confined to his bed and practically immobilized by the disease. Despite his illness, he wrote and published his first piece in 1930, a short story called "Herrant" in Tudor Arghezi's literary magazine Bilete de papagal. He contributed to André Breton's literary review Le Surréalisme au service de la révolution and carried on an intense correspondence with the foremost writers and philosophers of his day such as André Breton, André Gide, Martin Heidegger, Illarie Voronca, Geo Bogza, Mihail Sebastian, and Saşa Pană.
In 1934 he published Corp transparent, a volume of poetry. In 1935, Blecher's parents moved him to a house on the outskirts of Roman where he continued to write until his death in 1938. During his lifetime he published two other major works, Întâmplări în irealitate imediată (Adventures in Immediate Unreality) and Inimi cicatrizate (Scarred Hearts), as well as a number of short prose pieces, articles and translations. Vizuina luminată: Jurnal de sanatoriu (The Lit Up Burrow: Sanatorium Journal) was published posthumously in part in 1947 and in full in 1971.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 of 1 review
August 1, 2021
Filosofia lui Blecher
De la Kant încoace, știm că lumea ajunge la noi printr-o sită de simțuri; impresiile astfel create sunt ordonate de facultățile înnăscute, cum ar fi cele de spațiu și timp. Dar oricât de mult am procesa, noi percepem doar o parte infimă a lumii; „lucrul în sine” de dinafara noastră ne rămâne necunoscut, inaccesibil.
Toate bune și frumoase - mă rog, poate nu frumoase și nici bune în sens propriu, dar vreau să spun că sunt măcar clare - însă aici s-a strecurat o prezumție. De unde știm că acel ceva insondabil există? De ce am mai presupune că există, din moment ce nu avem nici cea mai mică idee despre el? Iar ca să zăpăcească lumea și mai mult, mai vine o întrebare. Segmentul cunoașterii are, ca orice segment, două capete. Unul se ancorează, cum am văzut, într-un exterior dubios și aproximat. Celălalt, în interior, într-o conștiință, într-o minte, într-un eu. Dar câte de stabil e și acest „eu”? Dacă prinderea e și aici slabă și în fond incertă?
În lumea ideilor de acest fel e democrație totală, în sensul că nicio idee nu e mai răsărită, mai veche sau mai bună decât alta. Astfel că întrebările de mai sus au fost ridicate chiar înainte de Kant de un filosof scoțian pe nume David Hume; și asta, culmea, deși Kant spunea că Hume este cel ce l-a trezit din letargia concepțiilor comune, „dogmatice”. Hume a vânat și eliminat sistematic - sau cel puțin a încercat - orice prezumție, dar a constatat că de fapt lumea e plină de prezumții. Cele mai influente sunt și cele mai greșite, a demonstrat el, însă fără ele nu putem ajunge la nicio concluzie. Or, fără concluzii și convingeri, lumea nu ar putea avea senzația că trăiește. Ce mă îndreptățește pe mine să cred că masa la care scriu are o „existență continuă și distinctă” și când nu o percep? Ce mă îndreptățește să cred că masa nu e doar un simplu conținut perceptual? Ce mă face să cred că din aceeași cauză va rezulta mereu același efect? Nimic altceva decât convingerea; după cum și identitatea personală, „eul” de care spuneam, nu e decât o convingere, sau autoconvingere, a unei continuități de la naștere la moarte.
Aceste idei cu care Hume l-a bătut pe Kant chiar înainte ca acesta să se apuce de filosofie dau destul de rar ochii cu oamenii; căci, bineînțeles, ce poate fi mai comod decât să te lași în voia concepțiilor preluate? Așa că am fost destul de mirat să descopăr că le-a vizitat un scriitor român, și el destul de nefrecventat pe la noi, ca și Hume. Este vorba de Max Blecher, și mai precis, de romanul său postum „Vizuina luminată”. Blecher nu l-a citit pe Hume, asta e clar, dar, după cum se știe, ca să ajungi la ideile gândite de un filosof nu e neapărat nevoie să îl citești, ci doar să ai aceeași atitudine; de unde și devălmășia cu care ele le vin oamenilor, ba în antichitate, ba în epoca luminilor, ba în interbelic.
Și despre ce atitudine e nevoie în acest caz? Cel mai bine o ilustrează chiar textul lui Blecher. De exemplu, atunci când își evaluează „exercitarea” vieții personale de până la momentul îmbolnăvirii și constată că „eram bine încleiat și constituiam un eu-însumi bine închegat și consistent, cu sentimente ce aveau nume și reverii care puteau fi povestite. Eram ceea ce se numește un om care își trăiește viața și o înțelege. Înțelege adică ceea ce el crede explicația și înțelesul vieții acesteia.” Pentru un eu bine încleiat e nevoie să crezi în sensul vieții pe care o duci; și e normal ca apoi să înțelegi satisfăcut ceea ce deja ai crezut. Prezumția e bine camuflată aici, dar Blecher o găsește, rezultând unul dintre cele mai humeiene pasaje din literatura română. Aceeași idee e prezentă în alt paragraf, în care Blecher încearcă să explice de ce lucrurile pierd și câștigă în importanță; pentru că, spune el, „ne imaginăm în fiecare clipă viaţa, şi viaţa rămâne valabilă pentru acea clipă și numai şi numai așa cum o imaginam atunci.” Viața „așa cum e” e rodul unei investiții de convingere; dacă investiția se schimbă, calitativ sau cantitativ, privim cu totul altfel lumea. „Este acelaşi pentru aceea lucru dar a visa și a trăi. În clipa când se desfășoară visul, întâmplările lui sunt valabile numai pentru momentele acelea nocturne din somn, după cum în trăirea de toate zilele, gândurile şi întâmplările sunt valabile numai pentru clipa când se petrec și așa cum le imaginăm în acea clipă.” Sau, și mai clar, „(p)oate chiar, aşa cum cred, nu este nicio diferenţă între lumea exterioară și cea a imaginilor mintale”, o problemă căreia Hume i-a dedicat multe pagini.
Exemplele sunt cu duiumul, dar nu am spațiul de a mai prezenta din ele. Ce țin totuși să mai adaug la final este că criticii literari au fost duși în eroare de desele referiri la lumea viselor în romanul lui Blecher și au afirmat că în această scriere autorul explorează magistral spațiul oniric. Nu, nu e spațiul oniric; e chiar cel al „realității”, al „lucrului în sine”, al „lumii” cu care se căznesc unii filosofi.
___________________
Max Blecher, Opere: Întâmplări în irealitatea imediată. Inimi cicatrizate. Vizuina luminată. Proză scurtă. Aforisme. Poezii. Traduceri. Publicistică. Scrisori. Arhivă. Documentar. Mărturii. Iconografie, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București, 2017, ediție critică de Doris Mironescu, 1604 pagini, hardcover, format 14,5x23,5 cm.
De la Kant încoace, știm că lumea ajunge la noi printr-o sită de simțuri; impresiile astfel create sunt ordonate de facultățile înnăscute, cum ar fi cele de spațiu și timp. Dar oricât de mult am procesa, noi percepem doar o parte infimă a lumii; „lucrul în sine” de dinafara noastră ne rămâne necunoscut, inaccesibil.
Toate bune și frumoase - mă rog, poate nu frumoase și nici bune în sens propriu, dar vreau să spun că sunt măcar clare - însă aici s-a strecurat o prezumție. De unde știm că acel ceva insondabil există? De ce am mai presupune că există, din moment ce nu avem nici cea mai mică idee despre el? Iar ca să zăpăcească lumea și mai mult, mai vine o întrebare. Segmentul cunoașterii are, ca orice segment, două capete. Unul se ancorează, cum am văzut, într-un exterior dubios și aproximat. Celălalt, în interior, într-o conștiință, într-o minte, într-un eu. Dar câte de stabil e și acest „eu”? Dacă prinderea e și aici slabă și în fond incertă?
În lumea ideilor de acest fel e democrație totală, în sensul că nicio idee nu e mai răsărită, mai veche sau mai bună decât alta. Astfel că întrebările de mai sus au fost ridicate chiar înainte de Kant de un filosof scoțian pe nume David Hume; și asta, culmea, deși Kant spunea că Hume este cel ce l-a trezit din letargia concepțiilor comune, „dogmatice”. Hume a vânat și eliminat sistematic - sau cel puțin a încercat - orice prezumție, dar a constatat că de fapt lumea e plină de prezumții. Cele mai influente sunt și cele mai greșite, a demonstrat el, însă fără ele nu putem ajunge la nicio concluzie. Or, fără concluzii și convingeri, lumea nu ar putea avea senzația că trăiește. Ce mă îndreptățește pe mine să cred că masa la care scriu are o „existență continuă și distinctă” și când nu o percep? Ce mă îndreptățește să cred că masa nu e doar un simplu conținut perceptual? Ce mă face să cred că din aceeași cauză va rezulta mereu același efect? Nimic altceva decât convingerea; după cum și identitatea personală, „eul” de care spuneam, nu e decât o convingere, sau autoconvingere, a unei continuități de la naștere la moarte.
Aceste idei cu care Hume l-a bătut pe Kant chiar înainte ca acesta să se apuce de filosofie dau destul de rar ochii cu oamenii; căci, bineînțeles, ce poate fi mai comod decât să te lași în voia concepțiilor preluate? Așa că am fost destul de mirat să descopăr că le-a vizitat un scriitor român, și el destul de nefrecventat pe la noi, ca și Hume. Este vorba de Max Blecher, și mai precis, de romanul său postum „Vizuina luminată”. Blecher nu l-a citit pe Hume, asta e clar, dar, după cum se știe, ca să ajungi la ideile gândite de un filosof nu e neapărat nevoie să îl citești, ci doar să ai aceeași atitudine; de unde și devălmășia cu care ele le vin oamenilor, ba în antichitate, ba în epoca luminilor, ba în interbelic.
Și despre ce atitudine e nevoie în acest caz? Cel mai bine o ilustrează chiar textul lui Blecher. De exemplu, atunci când își evaluează „exercitarea” vieții personale de până la momentul îmbolnăvirii și constată că „eram bine încleiat și constituiam un eu-însumi bine închegat și consistent, cu sentimente ce aveau nume și reverii care puteau fi povestite. Eram ceea ce se numește un om care își trăiește viața și o înțelege. Înțelege adică ceea ce el crede explicația și înțelesul vieții acesteia.” Pentru un eu bine încleiat e nevoie să crezi în sensul vieții pe care o duci; și e normal ca apoi să înțelegi satisfăcut ceea ce deja ai crezut. Prezumția e bine camuflată aici, dar Blecher o găsește, rezultând unul dintre cele mai humeiene pasaje din literatura română. Aceeași idee e prezentă în alt paragraf, în care Blecher încearcă să explice de ce lucrurile pierd și câștigă în importanță; pentru că, spune el, „ne imaginăm în fiecare clipă viaţa, şi viaţa rămâne valabilă pentru acea clipă și numai şi numai așa cum o imaginam atunci.” Viața „așa cum e” e rodul unei investiții de convingere; dacă investiția se schimbă, calitativ sau cantitativ, privim cu totul altfel lumea. „Este acelaşi pentru aceea lucru dar a visa și a trăi. În clipa când se desfășoară visul, întâmplările lui sunt valabile numai pentru momentele acelea nocturne din somn, după cum în trăirea de toate zilele, gândurile şi întâmplările sunt valabile numai pentru clipa când se petrec și așa cum le imaginăm în acea clipă.” Sau, și mai clar, „(p)oate chiar, aşa cum cred, nu este nicio diferenţă între lumea exterioară și cea a imaginilor mintale”, o problemă căreia Hume i-a dedicat multe pagini.
Exemplele sunt cu duiumul, dar nu am spațiul de a mai prezenta din ele. Ce țin totuși să mai adaug la final este că criticii literari au fost duși în eroare de desele referiri la lumea viselor în romanul lui Blecher și au afirmat că în această scriere autorul explorează magistral spațiul oniric. Nu, nu e spațiul oniric; e chiar cel al „realității”, al „lucrului în sine”, al „lumii” cu care se căznesc unii filosofi.
___________________
Max Blecher, Opere: Întâmplări în irealitatea imediată. Inimi cicatrizate. Vizuina luminată. Proză scurtă. Aforisme. Poezii. Traduceri. Publicistică. Scrisori. Arhivă. Documentar. Mărturii. Iconografie, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București, 2017, ediție critică de Doris Mironescu, 1604 pagini, hardcover, format 14,5x23,5 cm.
Displaying 1 of 1 review