Tristețea Zeilor

Haiganu #3

by Marian Coman, Andrei Moldovan (Illustrator)

Sfârșitul lumii vine cu o șoaptă.


La capătul lumii, când zeii au obosit de oameni și oamenii au uitat de zei, rămâne doar tăcerea. Iar când liniștea poate fi obținută doar prin distrugere, alegerea devine imposibilă.

Haiganu, zeul osândit să trăiască printre oameni, pășește printre ruine, ritualuri crude și jocuri divine. Un rău mai vechi decât zeii înșiși se strecoară în mintea lui, iar granița dintre protector și distrugător se șterge. Alături de el, Zourazi, un om transformat în ceva ce nu mai are nume, și Păi, o regină-copil cu un popor în pribegie.

În Tristețea Zeilor, romanul care încheie trilogia Haiganu, zeii se întorc unii împotriva altora, oamenii devin doar o monedă de schimb, iar lumea se apropie de o nouă cădere. Uneori, tăcerea nu înseamnă pace, ci sfârșit.



„Zei uitați și pribegi, magi și vrăjitoare, pietre vii, grifoni care dețin toată înțelepciunea lumii, cei mărunți, un război și o oaste zombi de copii-orfani, un tărâm imaginar plin de magie… Marian Coman reușește să creeze un univers fantastic unic în literatura română. Cu trimiteri la miturile tracice, dar și la folclorul românesc, în care regăsim supereroi și personaje (mai ales cele negative) impecabil conturate, trilogia nu este doar o bijuterie a genului, dar și cărți minunat scrise, care conțin nu doar povești și perspective care se suprapun, într-o țesătură narativă complexă, dar și multă poezie și filozofie. Cele trei romane se adresează tuturor vârstelor și oferă cititorilor, dincolo de Poveste, o parabolă tulburătoare a lumii în care trăim.“ (Adina Popescu)


„Marian Coman are o apetență ieșită din comun de a construi universuri întregi care nu seamănă cu nimic altceva, care rup bariere, care reimaginează lumile cu care am putea fi familiarizați. O face și-n cărțile lui anterioare (vă amintesc doar de Omulețul din perete și alte povestiri fantastice și Ultima carte, piese dintr-un puzzle care va căpăta alte și alte interpretări odată ce vom avea acces la el integral), dar și în trilogia de față. Seria Haiganu, începută în benzile desenate HAC!, înconjurată deja de propria mitologie, întinsă pe aproape o decadă și jumătate, este, fără tăgadă, încă o demonstrație în acest sens. Pentru că, pe o fundație solidă, desprinsă din scrierile lui Creangă, Marian Coman topește mituri și folclor, rugăciuni, bocete și letopisețe, toarnă erudiție și livresc, țese multiple planuri, se joacă cu limitele (sub)genurilor, mută basmul în secolul XXI, aduce în prim-plan personaje în straie noi, vine cu ritmuri alerte și dileme mai vechi decât timpul, adaugă nuanțe peste nuanțe. Și-și creează astfel un univers cu totul și cu totul al său. Și, deși atipice în parcursul scriitorului, cele trei romane care pot fi încadrate, la rigoare, în subgenul grimdark fantasy, se supun aceluiași crez nestrămutat în puterea poveștilor de a ne salva. Și sunt literatură în adevăratul sens al cuvântului.“ (Eli Bădică, coordonatoarea imprintului n’autor)

Genres: Fantasy, Romanian Literature

384 pages, Paperback

First published June 3, 2026

About the author

Marian Coman is a Romanian writer, comic book scriptwriter, and editor. He is the author of acclaimed novels and short story collections such as Fluviul Șoaptelor, Furia Oarbă, Tristețea Zeilor, Testamentul de ciocolată, Omulețul din perete, and Ultima carte. His work has received multiple national and international awards, has been translated into several languages, and featured in numerous anthologies.

He was editor-in-chief for various cultural and mainstream publications and wrote the scripts for some of the most enduring Romanian comic book series since 1989, including Harap Alb continuă and Tinerețe fără bătrânețe. He is a member of PEN Romania and the Science Fiction & Fantasy Writers Association (SFWA).

Since 2018, he has been leading the Armada imprint at Nemira Publishing House, dedicated to science fiction, fantasy, and thriller literature, as well as the company’s audiobook production. He currently lives in Bucharest, but his writing is deeply rooted in the memory of Mangalia, Iași, and Brăila, the cities where he first began to write and dream.

_____

Marian Coman este scriitor, scenarist de benzi desenate și editor. A publicat romane și volume de povestiri care au atras atenția publicului și a criticii deopotrivă, printre care Fluviul Șoaptelor, Furia Oarbă, Tristețea Zeilor, Testamentul de ciocolată, Omulețul din perete și Ultima carte . Lucrările sale au fost recompensate cu premii naționale și internaționale, iar textele i-au fost traduse în mai multe limbi și incluse în antologii prestigioase.

A fost redactor-șef în presa culturală și generalistă, a creat scenarii pentru cele mai longevive benzi desenate românești de după 1989 (Harap Alb continuă și Tinerețe fără bătrânețe) și este membru PEN România și al Science Fiction & Fantasy Writers Association (SFWA).

Din 2018, coordonează imprintul Armada al Editurii Nemira, dedicat literaturii SF, fantasy și thriller, precum și producția de audiobook-uri. Trăiește în București, dar poartă întotdeauna în el nostalgia Mangaliei, a Iașiului și a Brăilei, orașele unde a început să scrie și să viseze.

Reviews

[Bogdan Călin]

Inca de la primele pagini am simtit diferenta intre volumul 2 si volumul 3, anii de pauza dintre cele doua au venit clar cu o evolutie a stilului.

Recomand cu caldura aceasta trilogie, m-a facut sa vreau sa mai citesc astfel de scrieri cu rădăcini in basmele noastre.

[Andrei]

Am terminat cartea în 2 zile.


Se vede o diferență mare în nivelul de înțelegere și de scriere, domnul Marian Coman a evoluat enorm de la volumul 2 la volumul 3. Este un scriitor matur acum, înțelege cum trebuie să arate o poveste și cum să te facă să nu lași cartea din mână și să rămâi cu povestea în suflet.
Un final de trilogie foarte reușit, majoritatea scriitorilor se pierd spre final, în cazul domnului Marian Coman a fost total invers.
Debia aștept următoarea lui poveste.

[Adina]

Au trecut mai bine de 48 de ore de când am închis ultima pagină din ”Tristețea Zeilor”... și o melancolie apăsătoare m-a cuprins pentru că am încheiat trilogia ”Haiganu”. După ce l-am zăpăcit ani la rând pe Marian Coman cu întrebarea când apare volumul 3, când în sfârșit l-am avut în mâini, am tot amânat momentul lecturii. Nu de teamă că avea să mă dezamăgească, aveam încredere oarbă în imaginația și grija lui Marian pentru personajele poveștii, ci de teama golului pe care îl simt acum, după ce am ajuns și la capătul acestui ultim volum.
Încă din primele pagini am observat maturitatea scriiturii și grija autorului pentru fiecare fir al poveștii. Între 2017, când a apărut volumul 2, și 2026, când a fost publicat volumul 3, s-au întâmplat multe lucruri în viața de zi cu zi, în lumea noastră: cu toții ne-am schimbat, iar vremurile ne-au modelat la rândul lor. La fel s-a petrecut și cu personajele noastre. Haiganu, Zourazi, Păi au crescut, s-au maturizat, s-au adaptat unei existențe aflate mereu în mișcare. Răul e pretutindeni, atât dincolo de pagini, cât și în interiorul poveștii: zeii cad și decad.
Iar în final, în toate planurile, mântuirea/salvarea nu vine din putere, ci izvorăște din altceva cu totul.

[Stefan Popovici]

Iata ca am ajuns si la finalul trilogiei, Tristetea zeilor fiind ultimul volum al seriei Haiganu. Volum care a si primit 100 de pagini in plus fata de precedesoarele sale, lucru care ma face si mai fericit.

Spre deosebire de celelalte carti din serie, acum avem 2 fire narative diferite. Prezentul, care urmareste sirul evenimentelor incepute in volumele precedente, dar si un fir din trecut, o serie de episoade dinaintea exilarii zeului Haiganu care ofera context in plus pentru povestea si lumea trilogiei. Mai mult, cartea in sine este mai asezata, cu pagini mai multe alocate unor capitole, cu evenimente care se succed mai incet, cu mai mult timp pentru personaje.

Am simtit insa din plin diferenta de ani dintre primele doua volume si Tristetea Zeilor. Nu stiu in ce masura a fost planuita trilogia, nu stiu daca acest al 3-lea volum a introdus idei noi care nu fusesera planuite inainte, dar am simtit pe alocuri o introducere cam brusca a anumitor elemente. Cateva personaje ar fi beneficiat si de o prezenta mai mare in cartile precedente (ma gandesc aici la Ziraxes, care are un rol important spre finalul romanului, dar care a fost prezent foarte putin in cartile precedente si prin urmare miza infrangerii lui nu a fost poate atat de mare pe cat ar fi putut fi).

Pentru mine personajul care mi-a placut cel mai mult a fost Pai, printesa piticilor. Are un arc narativ destul de simplu dar scris foarte bine, care inspira empatie si care m-a impresionat prin curajul si darzenia de care da dovada. Zourazi are aici un rol important, dar mai mic in timp ce Haiganu este cheia in jurul carora se invart toate celelalte personaje. Cred ca ar fi beneficiat si el de mai multe pagini si un ritm un pic mai lent in trilogie, dar in orice caz ramane un personaj captivant si intrigant prin complexitate si prin modul in care se raporteaza la tot din jur. Vreau sa remarc si finalul, de un poetic absolut.

Trilogia Haiganu m-a impresionat din multe puncte de vedere. Este un gen literar pe care nu l-am intalnit in literatura romaneasca, cu atat mai putin la o editura importanta. Este scrisa excelent, mai ales din punctul de vedere al limbajului si a cuvintelor alese si imbina cu succes elemente din mitologia si istoria Romaniei cu motive clasice ale genului fantasy. Sper sincer ca vor mai urma carti si povesti din aceasta lume dar in acelasi timp sper ca aceasta trilogie este un prim pas catre mai multe serii fantastice (grimdark sau nu) care sa apara in mainstreamul literar din Romania.

[Andrei]

​Vacanta aceasta a fost perfecta, ca mai toate vacantele noastre de vara, dar a venit la pachet cu o alta calatorie, cu totul neasteptata. In fiecare dimineata, inainte de rasarit, si in fiecare seara, dupa apus, am pasit in lumea lui Neris, traind dupa regulile Celor Mari si Celor Vechi.

​Si ce calatorie a fost. Dincolo de atmosfera mitica, am descoperit o coloana vertebrala morala necrutatoare: distinctia dura intre cei care isi negociaza valorile pentru a supravietui si cei care aleg sa arda pana la capat pentru ele. Povestea nu imparte lumea simplist in buni si rai, ci analizeaza compromisul si lasitatea ca degradare lenta, unde personajele isi muta reperele sperand ca destinul le va ierta tradarea.

​In contrast direct, figuri precum Zourazi aduc o noblete tragica, de factura antica. In fata unor zei potrivnici si a unei sorti de neschimbat, refuzul de a ingenunchea devine un act suprem de libertate interioara. Chiar daca pretul platit este zdrobitor, verticalitatea ramane neatinsa, capatand o forta care depaseste insasi puterea zeilor.

​Multumesc, Marian, pentru lumea asta incredibila in care m-ai lasat sa ma pierd si pentru tot sufletul pe care l-ai pus in ea.

[Alice]

Un final excepțional pentru o serie excepțională

[Mara Cernat]

Acest volum a fost cu siguranță un experiment cel puțin stilistic.

[Rares Dinu]

Mi-am propus ca anul ăsta să nu mai intru pe Goodreads, dar a trebuit să mă întorc pentru Tristețea Zeilor, pentru că nu în fiecare zi pui mâna pe o carte pe care ai așteptat-o un deceniu.

Ca să fiu sincer, întoarcerea în lumea lui Haiganu a fost, la început, mai grea decât mă așteptam. Totul părea foarte similar și, totuși, ceva era foarte diferit. La un moment dat mi-am dat seama că nu era doar o evidentă evoluție a stilului, ci mai era vorba și de o carte născută într-o altă realitate. O realitate poate mult mai potrivită pentru titlul volumului. Din punctul acela, a curs totul foarte lin.

Dacă în celelalte volume ancora mea era Zourazi, acum am fost cucerit iremediabil de regina pitică și am simțit că l-am cunoscut, în sfârșit, pe acel Haiganu care dă titlul seriei. Și nu-i puțin lucru. Într-o lume atât de vastă și de bogată, cu vrăjitori, zei și balauri de piatră, cel mai fascinant lucru rămâne profunzimea și credibilitatea personajelor. Pentru că în seria aceasta am găsit genul de personaje pe care le-am întâlnit cel mai des în clasicii universali: atât de vii și de distinctive, încât s-au instalat definitiv undeva în memoria mea. La fel și panteonul acestor zei, care mă lasă însă cu o dorință de mai mult. Îi cunoaștem prea puțin, dar suficient cât să reaprindă curiozitatea pe care o ai în copilărie, când descoperi miturile grecești, nordice ori egiptene. Și poate că ar trebui să ne întrebăm de ce avem atât de puține reprezentări moderne ale miturilor est-europene.

Apropiindu-mă de sfârșitul poveștii, am înțeles ceea ce Marian spune explicit în cuvântul de la final: că salvarea nu vine din putere, ci din fragilitate. Este o idee pe care o port cu mine de mult și în care cred cu tărie. O idee care poate părea surprinzătoare răsărind dintr-o poveste despre zei, vrăjitori și războinici, dar o idee de care avem tot mai multă nevoie într-un moment în care „might makes right” pare a fi devenit crezul ce ne conduce spre dezastru.

În fine, cred că putem cădea toți de acord că așteptarea a meritat.