What do you think?
Rate this book
Amintiri din pribegie: 1948-1990
„Am cunoscut și boieri destrămați, din care nu rămăsese decât ambalajul. Dar pot invoca o sumedenie de motive pentru care «boieria» lui Neagu Djuvara îmi impunea. Mai întâi, eleganța sa. Modul îngrijit de a se îmbrăca, de a se purta și de a vorbi. Toate, cu firescul nobleții înnăscute, fără afectare, fără ornamentică de paradă. «Boierească» era și capacitatea lui Neagu Djuvara de a se mișca plin de grație pe granița subțire dintre cuviință și ina¬vuabil. Știa să fie politicos și cu derizoriul, și cu ridicolul, și cu bufoneria.
Neagu Djuvara a readus la rampă istoria vie, istoria ca istorisire, istoria colocvială, prietenoasă, seducătoare, liberă de «ștaif» catedratic și de «exigențe» conjuncturale. Lucrările sale au, de aceea, un efect terapeutic, purificator: ele curăță, fără dureri, plămânii neoxigenați ai cititorului autohton și convertesc «normativitatea» solemnă a istoriei de cabinet în poftă vitală de cunoaș¬tere, în obiect al curiozității tinerești și al bucuriei.“ (Andrei Pleșu)
Neagu Djuvara a readus la rampă istoria vie, istoria ca istorisire, istoria colocvială, prietenoasă, seducătoare, liberă de «ștaif» catedratic și de «exigențe» conjuncturale. Lucrările sale au, de aceea, un efect terapeutic, purificator: ele curăță, fără dureri, plămânii neoxigenați ai cititorului autohton și convertesc «normativitatea» solemnă a istoriei de cabinet în poftă vitală de cunoaș¬tere, în obiect al curiozității tinerești și al bucuriei.“ (Andrei Pleșu)
622 pages, Hardcover
First published January 1, 2002
60 people are currently reading
1030 people want to read
About the author
Neagu Djuvara
61 books245 followersNEAGU M. DJUVARA s-a născut la Bucureşti în 1916, într-o familie de origine aromână aşezată în ţările române la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care a dat ţării mai mulţi oameni politici, diplomaţi şi universitari. Licenţiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) şi doctor în drept (Paris, 1940). Participă la campania din Basarabia şi Transnistria ca elev-ofiţer de rezervă (iunie-noiembrie 1941); rănit în apropiere de Odessa. Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică. Numit secretar de legaţie la Stockholm de guvernul Sănătescu, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, când comuniştii preiau şi Externele. Implicat în procesele politice din toamna anului 1947, hotărăşte să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizaţii ale diasporei româneşti (secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundaţiei Universitare „Carol I"). În 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, unde va sta douăzeci şi trei de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului francez al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică la Universitatea din Niamey. Între timp, reluase studiile de filozofie la Sorbona. În mai 1972, capătă doctoratul de stat la Sorbona cu o teză de filozofie a istoriei; mai târziu, obţine şi o diplomă a Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale de la Paris (I.N.A.L.C.O.). Din 1984, secretar general al Casei Româneşti de la Paris, până după revoluţia din decembrie 1989, când se întoarce în ţară. Din 1991, profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti şi membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol" din Iaşi.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 41 reviews
January 15, 2019
"How could such a sparkle coexist with such dirt - physical and moral? We are probably from a soil with too much dung - but maybe that's why they grow beautiful flowers here." - Amintiri din Pribegie / Memories from Exile
Neagu Djuvara was a historian, diplomat, philosopher, journalist and Romanian novelist.
Neagu Djuvara put the spotlights on historie but in a light way. Is a funny, realistic and sincere story. Until now I admire the author from distance for his gentleman look, like academician Balaceanu Stolnici. Men like this are very rare.
Now that I have read hes book I have another opinion, Djuvara has no gentleman look, it has the essence of a gentleman. A great character and a great storyteller. I even liked the "disorderly order" in which he told aspects of his life, it was not all chronological.
Neagu Djuvara was a historian, diplomat, philosopher, journalist and Romanian novelist.
Neagu Djuvara put the spotlights on historie but in a light way. Is a funny, realistic and sincere story. Until now I admire the author from distance for his gentleman look, like academician Balaceanu Stolnici. Men like this are very rare.
Now that I have read hes book I have another opinion, Djuvara has no gentleman look, it has the essence of a gentleman. A great character and a great storyteller. I even liked the "disorderly order" in which he told aspects of his life, it was not all chronological.
November 3, 2024
Nu îmi propusesem să citesc cartea aceasta în 2018, dar din păcate, pe 25 ianuarie Neagu Djuvara a plecat dintre noi, așa că am decis că măcar atât pot face în memoria sa.
Pot spune că după ce am citit cartea mă simt ca și cum l-aș fi cunoscut pe autor dintotdeauna, deși nu l-am întâlnit personal vreodată.
Viața lui Neagu Djuvara a fost foarte interesantă, iar cartea este scrisă cu umor și ironie pe alocuri, dar este serioasă de fiecare dată când trebuie.
De un singur lucru mă pot plânge, Neagu Djuvara afirmă la un moment dat în carte că la Ialta nu s-a vorbit de sfere de influență. Eu nu sunt de acord cu asta și nu știu de ce ar spune un asemenea lucru un istoric de renume ca el. Voi posta o imagine cât o mie de cuvinte care arată cum s-a făcut împărțirea Europei, încă de dinainte de Ialta, printr-un acord secret între Churchill și Stalin:
Revenind la acest volum, mi s-au părut fascinante pasajele despre cultura și etniile din Niger și Nigeria. Neagu Djuvara face și o mică analiză antropologică a acestor popoare, explicând anumite obiceiuri care nouă ni se par ciudate, dar și modul în care africanii îi priveau pe europeni. Neagu Djuvara scrie și despre dificultatea dezvoltării, la nivel general, a țărilor africane, printre altele din cauza numărului mare de etnii și limbi vorbite în acestea.
În această carte, cunoscutul istoric prevede dispariția rasei albe. De altfel, evenimentul este vizibil și îngrijorător.
Bineînțeles, cartea se concentrează pe memoriile sale, dar anumite observații mi s-au părut foarte interesante, așa că am vrut să le amintesc.
Autorul scrie despre atâtea evenimente interesante din viața sa, încât îmi este greu să aleg despre care dintre ele să pomenesc. Neagu Djuvara a lucrat la Comitetul Român de Asistență al refugiaților și la Radio Europa Liberă, a fost consilier diplomatic în Niger și profesor universitar în București (fiind deja septuagenar). A călătorit prin atât de multe țări și a trăit atât de multe, încât îmi este greu să vorbesc despre acest volum.
Capitolul meu preferat este ,,Șocul întoarcerii în țară'', care, de altfel, a fost cel mai scurt. Titlul este destul de sugestiv: Neagu Djuvara, care a trăit în România în perioada interbelică și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, se întoarce după mai mult de 40 de ani în țara în care s-a născut pentru a descoperi o Românie schimbată, distrusă de comuniști, în care frumosul este acoperit de mizerie și vulgaritate. Se luptă cu dorința de a pleca din țară, iar după cum știm cu toții, se hotărăște să rămână.
Cea mai mare parte din capitol, autorul reușește să mă întristeze, să-mi amintească de tot ce nu-mi place la societatea noastră, să mă descurajeze și să-mi aducă aminte de ce am momente în care îmi pare rău că trăiesc în această epocă. Totuși, reușește să încheie într-o notă pozitivă, prin care mi-a redat speranța.
Voi încheia recenzia cu fragmentele care mi-au plăcut în mod deosebit din carte- unele amuzante, altele interesante sau emoționante:
"Înainte de război, când te aflai în străinătate, credeai că poți vorbi românește în public fără să te înțeleagă nimeni. Odată, în preajma războiului, fratele meu, care găsea că franțuzoaicele sunt cam subțiri din șolduri, aflându-se la Paris pe Boulevard des Capucines cu prietenul Radu Pleșia, vede în fața lor o tânără cu șolduri largi, cum îi plăceau. Îi dă cu cotul lui Radu:
-Ia uite, mă! Cur ca la București!
Da' aia se întoarce răstită și-i trântește:
-Cur are mă-ta!
Azi cu atât mai vârtos trebuie să te ferești."
"Gata. Eram din nou burghezi. Atunci mi-am dat seama că în societatea contemporană: ai mașină, ești domn; n-ai mașină, ești proletar. (Eu acuma nu mai am.)"
"Doresc, înainte de moarte, să pot face înconjurul pământului pe oceane într-o corabie cu pânze. O încântare. Un vis."
"Mănescu mă întâmpină cu un zâmbet larg, îmi strânge mâna cu efuziune; se bucura, cică, să mă-ntânlească și deodată face un gest, îl cheamă pe fotograful oficial și, luându-mă de după umeri și trăgându-mă între el și Diori, zice în franțuzește:
-Să facem o fotografie de familie...
M-a trecut un fior, o nădușeală rece pe spinare: apare mâine în Scânteia o poză cu Corneliu Mănescu, măreț, triumfal, alături de un președinte negru și de... Neagu Djuvara, de care poate-și mai aduc aminte unii, că a vorbit cu anii la Radio Europa Liberă și era anticomunist focos, și-și vor zice: ,,Și ăsta s-a dat cu ei!..."
Atunci, ca o inspirație de Sus, mi-a pornit o mișcare a mâinii pentru a astupa obiectivul aparatului și, părăsindu-i pe Mănescu și pe Diori, am zis:
-Nu! Fotografiile-s numai pentru cei mari ai lumii!- și am ieșit din birou."
"...mă întrebam deodată, înfiorat, dacă nu cumva perechea Nicolae și Elena Ceaușescu și ceata de lipitori care-i însoțea nu erau ei adevărata Românie, România profundă... Cei pe care-i știam din cărți, cei care făcuseră România în o sută de ani, un Ion Câmpineanu, un Ion Ghica, un Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Ion și Ionel Brătianu, Titu Maiorescu, Take Ionescu, Titulescu, Gafencu- toți aceștia și atâția alții fuseseră ca o spumă de suprafață, o spumă inconsistentă împrăștiată de vântul Istoriei. Ceilalți sunt și au să fie de-acum, în veci, adevărata Românie... Ce i-am făcut lui Dumnezeu pentru a primi această pedeapsă? Pe cei care se miră de mirarea mea- și chiar se bucură poate, îi vezi satisfăcuți, îmbuibați, grași, obraznici, vulgari, îi vezi, pe la sărbători, bătându-se cu pumnii în piept și gargarisindu-se cu numele eroilor neamului, cu Ștefan cel Mare, cu Vlad Țepeș, ca și când ar fi urmașii lor drepți, când aceștia, de s-ar putea scula din mormânt, pe toți i-ar trage în țeapă!"
"Fusese mai cu seamă acea noapte, Noaptea de Înviere 1990. Prietenii la care ședeam voiau să mergem la biserica din cartier. Eu am vrut să merg, de unul singur, la slujba de la Patriarhie. Îmi ziceam că va fi cea mai solemnă, cu corul cel mai frumos... Era locul în care voiam să mă regăsesc, o clipă, cufundat în mulțime. Urcând dealul Mitropoliei, eram îngrijorat, drumul era atât de slab luminat și nu urca nimeni alături de mine. Am înțeles de ce când am ajuns sus, în fața bisericii; lume multă afară, în tăcere, încercând să asculte slujba. Venisem prea târziu. Mi-era rușine, și totuși am făcut ce nu îndrăznesc să fac de obicei, încet-încet, dând binișor coate, m-am strecurat în naos cam până la o treime. Altarul era luminat puternic. Descopăr că erau reflectoarele televiziunii. Preoți mulți în fața altarului- nu vedeam decât vârful unei mitre- și era mai bine așa. Corul cânta cu o însuflețire impresionantă, sutele de lumânări creau o atmosferă de miraj în depărtare. Simțeam o tensiune a credincioșilor, a tuturor, atât de evidentă, încât parcă trecuse de la om la om, de era acolo o singură suflare, un singur gând, și mi-am dat seama, vai!, că era poate un gând păgân, că noi toți, acolo, necunoscuți unii de alții, dar parcă o singură ființă, noi nu prăznuiam în noaptea aceea numai Învierea lui Cristos, noi serbam în același timp în inimile noastre învierea neamului. Iar când, în liniștea de mormânt, s-au auzit, sus, cuvintele lui Iisus: ,,Luați, mâncați, acesta este trupul mieu, carele pentru voi se frânge...", am văzut pe tânăra femeie de lângă mine- era modest îmbrăcată, dar figură fină de intelectuală, ochii noștri nu se întâlniseră- acum nu știu cum izbutise să se ghemuiască jos, în aceea înghesuială, găsise loc să-și pună și fruntea, și palmele la pământ-, am simțit atunci un fior în spinare și, în fața acestei dovezi de adâncă smerenie, deodată mi-au venit lacrimile și lumânările păreau mii de stele; nu mai erau însă lacrimi de întristare și de deznădejde, erau lacrimi de speranță, căci căpătasem într-o clipită- cu acea intuiție care n-are nevoie de justificare, că izvorăște din adâncul inconștient- certitudinea că țara asta a mea nu se va mai putea pierde.
Cartea aceasta a fost impresionantă, minunată și merită să fie citită. Recomand ca, de fiecare dată când îți pierzi speranța în țara noastră, să citești ultimul capitol din această carte.
Pot spune că după ce am citit cartea mă simt ca și cum l-aș fi cunoscut pe autor dintotdeauna, deși nu l-am întâlnit personal vreodată.
Viața lui Neagu Djuvara a fost foarte interesantă, iar cartea este scrisă cu umor și ironie pe alocuri, dar este serioasă de fiecare dată când trebuie.
De un singur lucru mă pot plânge, Neagu Djuvara afirmă la un moment dat în carte că la Ialta nu s-a vorbit de sfere de influență. Eu nu sunt de acord cu asta și nu știu de ce ar spune un asemenea lucru un istoric de renume ca el. Voi posta o imagine cât o mie de cuvinte care arată cum s-a făcut împărțirea Europei, încă de dinainte de Ialta, printr-un acord secret între Churchill și Stalin:
Revenind la acest volum, mi s-au părut fascinante pasajele despre cultura și etniile din Niger și Nigeria. Neagu Djuvara face și o mică analiză antropologică a acestor popoare, explicând anumite obiceiuri care nouă ni se par ciudate, dar și modul în care africanii îi priveau pe europeni. Neagu Djuvara scrie și despre dificultatea dezvoltării, la nivel general, a țărilor africane, printre altele din cauza numărului mare de etnii și limbi vorbite în acestea.
În această carte, cunoscutul istoric prevede dispariția rasei albe. De altfel, evenimentul este vizibil și îngrijorător.
Bineînțeles, cartea se concentrează pe memoriile sale, dar anumite observații mi s-au părut foarte interesante, așa că am vrut să le amintesc.
Autorul scrie despre atâtea evenimente interesante din viața sa, încât îmi este greu să aleg despre care dintre ele să pomenesc. Neagu Djuvara a lucrat la Comitetul Român de Asistență al refugiaților și la Radio Europa Liberă, a fost consilier diplomatic în Niger și profesor universitar în București (fiind deja septuagenar). A călătorit prin atât de multe țări și a trăit atât de multe, încât îmi este greu să vorbesc despre acest volum.
Capitolul meu preferat este ,,Șocul întoarcerii în țară'', care, de altfel, a fost cel mai scurt. Titlul este destul de sugestiv: Neagu Djuvara, care a trăit în România în perioada interbelică și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, se întoarce după mai mult de 40 de ani în țara în care s-a născut pentru a descoperi o Românie schimbată, distrusă de comuniști, în care frumosul este acoperit de mizerie și vulgaritate. Se luptă cu dorința de a pleca din țară, iar după cum știm cu toții, se hotărăște să rămână.
Cea mai mare parte din capitol, autorul reușește să mă întristeze, să-mi amintească de tot ce nu-mi place la societatea noastră, să mă descurajeze și să-mi aducă aminte de ce am momente în care îmi pare rău că trăiesc în această epocă. Totuși, reușește să încheie într-o notă pozitivă, prin care mi-a redat speranța.
Voi încheia recenzia cu fragmentele care mi-au plăcut în mod deosebit din carte- unele amuzante, altele interesante sau emoționante:
"Înainte de război, când te aflai în străinătate, credeai că poți vorbi românește în public fără să te înțeleagă nimeni. Odată, în preajma războiului, fratele meu, care găsea că franțuzoaicele sunt cam subțiri din șolduri, aflându-se la Paris pe Boulevard des Capucines cu prietenul Radu Pleșia, vede în fața lor o tânără cu șolduri largi, cum îi plăceau. Îi dă cu cotul lui Radu:
-Ia uite, mă! Cur ca la București!
Da' aia se întoarce răstită și-i trântește:
-Cur are mă-ta!
Azi cu atât mai vârtos trebuie să te ferești."
"Gata. Eram din nou burghezi. Atunci mi-am dat seama că în societatea contemporană: ai mașină, ești domn; n-ai mașină, ești proletar. (Eu acuma nu mai am.)"
"Doresc, înainte de moarte, să pot face înconjurul pământului pe oceane într-o corabie cu pânze. O încântare. Un vis."
"Mănescu mă întâmpină cu un zâmbet larg, îmi strânge mâna cu efuziune; se bucura, cică, să mă-ntânlească și deodată face un gest, îl cheamă pe fotograful oficial și, luându-mă de după umeri și trăgându-mă între el și Diori, zice în franțuzește:
-Să facem o fotografie de familie...
M-a trecut un fior, o nădușeală rece pe spinare: apare mâine în Scânteia o poză cu Corneliu Mănescu, măreț, triumfal, alături de un președinte negru și de... Neagu Djuvara, de care poate-și mai aduc aminte unii, că a vorbit cu anii la Radio Europa Liberă și era anticomunist focos, și-și vor zice: ,,Și ăsta s-a dat cu ei!..."
Atunci, ca o inspirație de Sus, mi-a pornit o mișcare a mâinii pentru a astupa obiectivul aparatului și, părăsindu-i pe Mănescu și pe Diori, am zis:
-Nu! Fotografiile-s numai pentru cei mari ai lumii!- și am ieșit din birou."
"...mă întrebam deodată, înfiorat, dacă nu cumva perechea Nicolae și Elena Ceaușescu și ceata de lipitori care-i însoțea nu erau ei adevărata Românie, România profundă... Cei pe care-i știam din cărți, cei care făcuseră România în o sută de ani, un Ion Câmpineanu, un Ion Ghica, un Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Ion și Ionel Brătianu, Titu Maiorescu, Take Ionescu, Titulescu, Gafencu- toți aceștia și atâția alții fuseseră ca o spumă de suprafață, o spumă inconsistentă împrăștiată de vântul Istoriei. Ceilalți sunt și au să fie de-acum, în veci, adevărata Românie... Ce i-am făcut lui Dumnezeu pentru a primi această pedeapsă? Pe cei care se miră de mirarea mea- și chiar se bucură poate, îi vezi satisfăcuți, îmbuibați, grași, obraznici, vulgari, îi vezi, pe la sărbători, bătându-se cu pumnii în piept și gargarisindu-se cu numele eroilor neamului, cu Ștefan cel Mare, cu Vlad Țepeș, ca și când ar fi urmașii lor drepți, când aceștia, de s-ar putea scula din mormânt, pe toți i-ar trage în țeapă!"
"Fusese mai cu seamă acea noapte, Noaptea de Înviere 1990. Prietenii la care ședeam voiau să mergem la biserica din cartier. Eu am vrut să merg, de unul singur, la slujba de la Patriarhie. Îmi ziceam că va fi cea mai solemnă, cu corul cel mai frumos... Era locul în care voiam să mă regăsesc, o clipă, cufundat în mulțime. Urcând dealul Mitropoliei, eram îngrijorat, drumul era atât de slab luminat și nu urca nimeni alături de mine. Am înțeles de ce când am ajuns sus, în fața bisericii; lume multă afară, în tăcere, încercând să asculte slujba. Venisem prea târziu. Mi-era rușine, și totuși am făcut ce nu îndrăznesc să fac de obicei, încet-încet, dând binișor coate, m-am strecurat în naos cam până la o treime. Altarul era luminat puternic. Descopăr că erau reflectoarele televiziunii. Preoți mulți în fața altarului- nu vedeam decât vârful unei mitre- și era mai bine așa. Corul cânta cu o însuflețire impresionantă, sutele de lumânări creau o atmosferă de miraj în depărtare. Simțeam o tensiune a credincioșilor, a tuturor, atât de evidentă, încât parcă trecuse de la om la om, de era acolo o singură suflare, un singur gând, și mi-am dat seama, vai!, că era poate un gând păgân, că noi toți, acolo, necunoscuți unii de alții, dar parcă o singură ființă, noi nu prăznuiam în noaptea aceea numai Învierea lui Cristos, noi serbam în același timp în inimile noastre învierea neamului. Iar când, în liniștea de mormânt, s-au auzit, sus, cuvintele lui Iisus: ,,Luați, mâncați, acesta este trupul mieu, carele pentru voi se frânge...", am văzut pe tânăra femeie de lângă mine- era modest îmbrăcată, dar figură fină de intelectuală, ochii noștri nu se întâlniseră- acum nu știu cum izbutise să se ghemuiască jos, în aceea înghesuială, găsise loc să-și pună și fruntea, și palmele la pământ-, am simțit atunci un fior în spinare și, în fața acestei dovezi de adâncă smerenie, deodată mi-au venit lacrimile și lumânările păreau mii de stele; nu mai erau însă lacrimi de întristare și de deznădejde, erau lacrimi de speranță, căci căpătasem într-o clipită- cu acea intuiție care n-are nevoie de justificare, că izvorăște din adâncul inconștient- certitudinea că țara asta a mea nu se va mai putea pierde.
Cartea aceasta a fost impresionantă, minunată și merită să fie citită. Recomand ca, de fiecare dată când îți pierzi speranța în țara noastră, să citești ultimul capitol din această carte.
August 2, 2011
Ca sa intelegi pe cineva trebuie sa stii cum a trait si prin ce a trecut. Neagu Djuvara si-a insirat memoriile fara a ocoli episoadele mai jenante, din care a tras totusi invataturi, spunandu-si cu franchete parerea despre unul sau altul sau despre diverse intamplari, inclusiv despre cum i-au aparut Romania si romanii dupa 40 de ani de exil, si povestind mici fragmente de viata ale refugiatilor romani pe care i-a intalnit, refugiat el insusi, cu greutatile inerente si cu sperante din ce in ce mai slabite de realitate.
November 19, 2016
Neagu Djuvara își scrie amintirile detașat si intim, așa cum ar dialoga într-o șuetă, cu câțiva colocutori necunoscuți dar interesați în cel mai înalt grad de experiența lui. Memoria lui deapănă selectiv întâmplările pline de semnificație și narațiunea curge firesc, înainte și înapoi, ca într-o conversație plăcută, atent prezidată de el, ca unul dintre finii cunoscători ai condiției umane.
December 19, 2024
Vreo cinci luni mi-au trebuit ca să termin Amintirile lui Djuvara, dar nu pentru că nu mi-au plăcut, dimpotrivă, ci pentru că am întrerupt lectura de mai multe ori, din diverse motive. La început, citeam în ferestrele dintre orele de la școală, pe urmă m-am oprit o vreme pentru că am plecat în vacanță și tot așa.
Dar cartea e delicioasă, vă asigur, stilul inconfundabil al autorului amestecînd portrete românești și africane, întîmplări personale și evenimente istorice, reușind să găsească pitorescul și în cea mai banală întîmplare, povestind povești pline de vervă și umor.
Am găsit, de pildă, portrete nemilos de memorabile ca acela al romancierului Constantin Gheorghiu (cel cu Ora 25), care a încercat să profite de pe urma Monicăi Lovinescu, sau al fostului legionar Iosif Constantin Drăgan care, îmbogățit în mod suspect, își crease
Am dat peste nenumărate anecdote despre etniile din Africa sub-sahariană (despre care mărturisesc că n-am auzit niciodată pînă acum), ca etnia djerma unde există obiceiul ca părinții să nu-și strige niciodată pe nume pe primul născut, adresîndu-i-se doar cu interjecții cînd nu se prefac că nu-l cunosc, sau fulanii, unde bărbații sînt cei care se gătesc pentru a fi aleși de femei, sau komașii bășinoși, care trăiesc goi-pușcă, și se salută cu un pîrț sonor, sau tuaregii (targhi), care-și cinstesc femeile atît de mult încît le îndoapă ca pe gîște:
Mai consemnez de-a valma cîteva alte informații, fie pur și simplu pitorești, fie interesante din punct de vedere istoric, fie ambele:
• mulți copii nigerieni au fost botezați cu prenumele Djuvara în cinstea fratelui său, care era medic chirurg la spitalul din Niamey, și apoi profesor la Școala de Medicină. Mai mult, cînd ginerele său a devenit ambasador al Statelor Unite în Rwanda, bucătarul lui și-a numit fiul Djuvara din admirație pentru nepoțica lui, Sandra Djuvara Melone.
• în coloniile franceze se învăța din manuale neadaptate, astfel încît îi puteai auzi pe micii africani recitînd „în cor la lecția de istorie: nos ancêtres les Gaulois... „strămoșii noștri gallii..." ― frază rămasă de pomină pentru a caracteriza colonialismul francez”;
• cea mai mare expropriere de la noi, caz unic în istorie, a fost făcută de regimul parlamentar burghez după primul război mondial, cînd 80% din marile proprietăți agricole au fost distribuite, pe parcele, la milioane de familii țărănești, comuniștii neconfiscînd decît restul de 20%;
• lipsa de interes a francezilor pentru Quebec poate fi ilustrată de „celebra frază a lui Voltaire „ce rost are să se bată francezii pentru câteva pogoane de zăpadă în Canada" ― pour quelques arpents de neige au Canada”;
• bolnavul african intră în spital cu toată familia, care, dacă vine de departe, doarme și gătește acolo, de unde lipsa igienei;
• în anii '80 România era singura țară din Europa pe lista de ajutorare a ONU pentru țările subdezvoltate.
Și am să închei cu un citat a cărui actualitate arată încă o dată că marii oameni înțeleg viitorul mult mai bine decît cei care sînt contemporani cu el:
Dar cartea e delicioasă, vă asigur, stilul inconfundabil al autorului amestecînd portrete românești și africane, întîmplări personale și evenimente istorice, reușind să găsească pitorescul și în cea mai banală întîmplare, povestind povești pline de vervă și umor.
Am găsit, de pildă, portrete nemilos de memorabile ca acela al romancierului Constantin Gheorghiu (cel cu Ora 25), care a încercat să profite de pe urma Monicăi Lovinescu, sau al fostului legionar Iosif Constantin Drăgan care, îmbogățit în mod suspect, își crease
o fațadă onorabilă de mecena, finanțând în Austria un mic institut științific al originalului istoric-filozof Alexandru von Randa, și el fost legionar; sau editând cărți românești în Italia, sau acordând câteva burse de studii unor noi refugiați; tactică obișnuită a trădătorilor sau escrocilor intelectuali ca să-și acopere ticăloșiile cu câteva fapte bune, care să le atragă recunoștința câtorva și stima neștiutoare a altora.
Am dat peste nenumărate anecdote despre etniile din Africa sub-sahariană (despre care mărturisesc că n-am auzit niciodată pînă acum), ca etnia djerma unde există obiceiul ca părinții să nu-și strige niciodată pe nume pe primul născut, adresîndu-i-se doar cu interjecții cînd nu se prefac că nu-l cunosc, sau fulanii, unde bărbații sînt cei care se gătesc pentru a fi aleși de femei, sau komașii bășinoși, care trăiesc goi-pușcă, și se salută cu un pîrț sonor, sau tuaregii (targhi), care-și cinstesc femeile atît de mult încît le îndoapă ca pe gîște:
Directorul de cabinet al ministrului Mouddour Zakara, administrator francez competent și de mare cinste intelectuală, mi-a citat cazul soției unui șef targhi ajunsă atât de obeză, că singură nu-și mai putea desface picioarele! Când bărbatul voia să-i facă un copil, avea nevoie de asistența a doi sclavi negri, unul la fiecare picior...
Mai consemnez de-a valma cîteva alte informații, fie pur și simplu pitorești, fie interesante din punct de vedere istoric, fie ambele:
• mulți copii nigerieni au fost botezați cu prenumele Djuvara în cinstea fratelui său, care era medic chirurg la spitalul din Niamey, și apoi profesor la Școala de Medicină. Mai mult, cînd ginerele său a devenit ambasador al Statelor Unite în Rwanda, bucătarul lui și-a numit fiul Djuvara din admirație pentru nepoțica lui, Sandra Djuvara Melone.
Circulă deci acum prin Africa probabil o droaie de Djuvara. Mă jur însă aici pe toți sfinții că acei pui de harapi nu-s din sămânța noastră!
• în coloniile franceze se învăța din manuale neadaptate, astfel încît îi puteai auzi pe micii africani recitînd „în cor la lecția de istorie: nos ancêtres les Gaulois... „strămoșii noștri gallii..." ― frază rămasă de pomină pentru a caracteriza colonialismul francez”;
• cea mai mare expropriere de la noi, caz unic în istorie, a fost făcută de regimul parlamentar burghez după primul război mondial, cînd 80% din marile proprietăți agricole au fost distribuite, pe parcele, la milioane de familii țărănești, comuniștii neconfiscînd decît restul de 20%;
• lipsa de interes a francezilor pentru Quebec poate fi ilustrată de „celebra frază a lui Voltaire „ce rost are să se bată francezii pentru câteva pogoane de zăpadă în Canada" ― pour quelques arpents de neige au Canada”;
• bolnavul african intră în spital cu toată familia, care, dacă vine de departe, doarme și gătește acolo, de unde lipsa igienei;
• în anii '80 România era singura țară din Europa pe lista de ajutorare a ONU pentru țările subdezvoltate.
Și am să închei cu un citat a cărui actualitate arată încă o dată că marii oameni înțeleg viitorul mult mai bine decît cei care sînt contemporani cu el:
Deștepții noștri mai insinuează și astăzi că „americanii ne-au lăsat pe seama rușilor". Stranie logică: americanii caută să sustragă de la influența rusească Ucraina, Georgia, Azerbaidjanul, ba chiar Mongolia Exterioară, dar România ar fi lăsată pe seama rușilor. Să fim serioși! Cei care ar vrea să fim iar pe mâna rușilor sunt la noi, nu în America!
January 11, 2017
Umor si fina autoironie. Suisuri si coborasuri, bucurii si zbucium interior.
“E noapte târziu. M-am trezit şi nu mai pot adormi. Climatizorul zbârnâie supărător, şi totuşi nu-i destul de răcoare. Sunt gol sub cearceaf― îl înlătur... Atunci, mi-e frig... De ce e slăbănogul de la poştă mai aproape de Dumnezeu? Ce rău am făcut? De ce sunt pedepsit? Dacă Dumnezeu ştie toate, şi tot trecutul, şi tot viitorul, înseamnă că ştie că voi alege eventual să fac răul. Sunt dară eu de vină atunci? Ba Dumnezeu îmi poate chiar întinde curse, nu-i aşa? Nu te rog eu zilnic, Doamne, „şi nu ne duce pe noi în ispită"?... Cum adică? Tu, care eşti cunoştinţa toată, Tu, care eşti Binele absolut, Tu mă poţi îmbia pe mine să greşesc? Nu pot să cred! Poate că bieţii evanghelişti, care, afară de Luca, trebuie că vorbeau în greceşte un fel depidgin english, un fel de petit-negre, au tradus greşit cuvintele din arameeană sau din ebraică ale lui Iisus... Nu mă poate duce Dumnezeu în ispită... Să dorm, să dorm! (Mă acopăr iarăşi). Bucură-te, Fecioară, cea plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti între toate femeile, şi Iisus, rodul pântecului tău, e binecuvântat... Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pre noi... Bucură-te, Fecioară... Opreşte! Cum poţi crede în asemenea basme? Ba să te şi rogi cu ele, ca şi când ar avea vreo virtute magică... Absurd: un înger care-i vorbeşte Myriamei lui Iosif din Nazareth... şi cine raportează această viziune a ei?... De altfel, avem două greşeli de traducere în chiar primele două cuvinte!... „Bucură-te". Ne închipuim că îngerul îi spune Măriei să se bucure... când nu e, de fapt, decât traducerea literală a salutului grecesc obişnuit, hairete, salut banal, care vrea doar să redea salutul evreiesc şalom... Şi de ce am pus „Fecioară", în loc de „Măria"? Desigur, nu nevinovat. Versiunea latină e probabil mai aproape de original: Ave Măria... Un fel de „Ziua bună, Mărie!"... Nu-mi place de Luca, doftorul ăla sirian, care a adunat fel de fel de poveşti şi a mai şi vrut să le meşteşugească frumos... Nu mai cred în nimic... De aş putea să dorm. Dormi! Dormi! Unu, doi, trei, patru... zece... o sută...”
“E noapte târziu. M-am trezit şi nu mai pot adormi. Climatizorul zbârnâie supărător, şi totuşi nu-i destul de răcoare. Sunt gol sub cearceaf― îl înlătur... Atunci, mi-e frig... De ce e slăbănogul de la poştă mai aproape de Dumnezeu? Ce rău am făcut? De ce sunt pedepsit? Dacă Dumnezeu ştie toate, şi tot trecutul, şi tot viitorul, înseamnă că ştie că voi alege eventual să fac răul. Sunt dară eu de vină atunci? Ba Dumnezeu îmi poate chiar întinde curse, nu-i aşa? Nu te rog eu zilnic, Doamne, „şi nu ne duce pe noi în ispită"?... Cum adică? Tu, care eşti cunoştinţa toată, Tu, care eşti Binele absolut, Tu mă poţi îmbia pe mine să greşesc? Nu pot să cred! Poate că bieţii evanghelişti, care, afară de Luca, trebuie că vorbeau în greceşte un fel depidgin english, un fel de petit-negre, au tradus greşit cuvintele din arameeană sau din ebraică ale lui Iisus... Nu mă poate duce Dumnezeu în ispită... Să dorm, să dorm! (Mă acopăr iarăşi). Bucură-te, Fecioară, cea plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti între toate femeile, şi Iisus, rodul pântecului tău, e binecuvântat... Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pre noi... Bucură-te, Fecioară... Opreşte! Cum poţi crede în asemenea basme? Ba să te şi rogi cu ele, ca şi când ar avea vreo virtute magică... Absurd: un înger care-i vorbeşte Myriamei lui Iosif din Nazareth... şi cine raportează această viziune a ei?... De altfel, avem două greşeli de traducere în chiar primele două cuvinte!... „Bucură-te". Ne închipuim că îngerul îi spune Măriei să se bucure... când nu e, de fapt, decât traducerea literală a salutului grecesc obişnuit, hairete, salut banal, care vrea doar să redea salutul evreiesc şalom... Şi de ce am pus „Fecioară", în loc de „Măria"? Desigur, nu nevinovat. Versiunea latină e probabil mai aproape de original: Ave Măria... Un fel de „Ziua bună, Mărie!"... Nu-mi place de Luca, doftorul ăla sirian, care a adunat fel de fel de poveşti şi a mai şi vrut să le meşteşugească frumos... Nu mai cred în nimic... De aş putea să dorm. Dormi! Dormi! Unu, doi, trei, patru... zece... o sută...”
August 18, 2018
Cu toate ca Revolutia a venit pentru mine la 7 ani, de fiecare data cand citest biografia cuiva care a parasit, sau nu a trait in sistemul comunist, mi se pare "o poveste cu zane", iar apoi ma gandesc la copii mei care n-au trait aberatiile acelui sistem.
Neagu Djuvara nu e orișicine. Este parte a istoriei Romaniei. Aristocrat, diplomat, erudit, a plecat in aproape ultima zi Romaniei non-comuniste, intr-un mod ce farmeca inca de la inceput. Face parte din conducerile mai multor organizatii ale rezistentei romanesti de peste hotare, consilier prezidential in Africa, student la 68 de ani, doctor, si profesor universitar la 72, cu o viata plina, dar nesatisfacuta.
Are un stil fermecator de a povesti, cum de altfel arata si inregistrarile de pe diferite "site"-uri. Umil fata-i de viata personala impletind dificultatiile vietii cu observatii legate de culturile africane, istoria romaniei si amestecul familiilor nobiliare europene. Emotiile, socul si frustrarile revenirii in Romania post-comunista vor revela tristetea Romaniei.
Aceasta carte este extraordinara, o lectura obligatorie.
Neagu Djuvara nu e orișicine. Este parte a istoriei Romaniei. Aristocrat, diplomat, erudit, a plecat in aproape ultima zi Romaniei non-comuniste, intr-un mod ce farmeca inca de la inceput. Face parte din conducerile mai multor organizatii ale rezistentei romanesti de peste hotare, consilier prezidential in Africa, student la 68 de ani, doctor, si profesor universitar la 72, cu o viata plina, dar nesatisfacuta.
Are un stil fermecator de a povesti, cum de altfel arata si inregistrarile de pe diferite "site"-uri. Umil fata-i de viata personala impletind dificultatiile vietii cu observatii legate de culturile africane, istoria romaniei si amestecul familiilor nobiliare europene. Emotiile, socul si frustrarile revenirii in Romania post-comunista vor revela tristetea Romaniei.
Aceasta carte este extraordinara, o lectura obligatorie.
April 16, 2013
Desi citisem cateva carti ale lui Djuvara, am fost total impresionat de vasta sa experienta de viata si de participarea activa in mai multe evenimente istorice. Este probabil unul dintre cei mai rafinati scriitori contemporani. Si cu toate ca in carte exista si multe intamplari banale ale existentei, Djuvara isi arata dibacia de mare povestitor si romancier.
February 14, 2013
Am terminat de citit Amintirile din pribegie.
Neagu Djuvara.
Şi dacă îi spun DOMNUL, şi dacă îi spun MAESTRUL tot e prea puţin.
Doamne, ce mic şi neînsemnat sunt!
Neagu Djuvara.
Şi dacă îi spun DOMNUL, şi dacă îi spun MAESTRUL tot e prea puţin.
Doamne, ce mic şi neînsemnat sunt!
December 27, 2022
O carte monument care arata cat de mult a pierdut Romania prin plecarea oamenilor ca Neagu Djuvara. Descendanta lui este absolut fantastica atat din partea tatalui (familia de aromani Djuvara fiind atestata ca proprietari de casa in Bucuresti pe la 1800) cat si din partea mamei (familia boierilor Gradisteni fiind atestata inca de pe la 1600). Contributia acestor familii la construirea Romaniei moderne este inimaginabila si era o vreme cand intelectualii romani erau cunoscuti international si se frecau cot la cot cu marii intelectuali francezi.
Neagu Djuvara a avut o viata cu atat de multe aventuri incat bate multe filme. Familia lui a fugit din calea bolsevicilor in timpul primului razboi mondial, tatal a murit in timpul razboiului si mama a trebuit sa traverseze Rusia revolutionara ca sa scape cu viata impreuna cu copiii mici. Apoi Neagu a fost rand pe rand student, a luptat in al doilea razboi mondial la Odessa, apoi a fost diplomat chiar in timpul loviturii de stat de la 23 august, a decis sa ramana in strainatate cand comunistii au preluat puterea, a lucrat cu serviciile vestice in incercarea de a trimite agenti in Romania si apoi a petrecut vreo doua decade in ministerul de externe din Niger.
Prima partea a cartii povesteste anii de exil din Franta si problema dezbinarii comunitatii de exilati. A doua parte povesteste anii din Niger si experienta unui roman in Africa. Ultima parte este despre revenirea in Franta si apoi socul reintoarcerii in Romania dupa 1989.
Djuvara este e un erudit de moda veche, nu se sfieste sa spuna lucrurilor pe nume si uneori ar putea fi considerat incorect politic. Dar asta nu face decat sa adauge mai mult farmec cartii fiindca nu se ascunde dupa perdea si nu se fereste sa isi spuna parerile.
Mi-as fi dorit ca Djuvara sa acopere si memoriile sale din perioada razboiului. Dar chiar si asa am citit cartea pe nerasuflate.
Neagu Djuvara a avut o viata cu atat de multe aventuri incat bate multe filme. Familia lui a fugit din calea bolsevicilor in timpul primului razboi mondial, tatal a murit in timpul razboiului si mama a trebuit sa traverseze Rusia revolutionara ca sa scape cu viata impreuna cu copiii mici. Apoi Neagu a fost rand pe rand student, a luptat in al doilea razboi mondial la Odessa, apoi a fost diplomat chiar in timpul loviturii de stat de la 23 august, a decis sa ramana in strainatate cand comunistii au preluat puterea, a lucrat cu serviciile vestice in incercarea de a trimite agenti in Romania si apoi a petrecut vreo doua decade in ministerul de externe din Niger.
Prima partea a cartii povesteste anii de exil din Franta si problema dezbinarii comunitatii de exilati. A doua parte povesteste anii din Niger si experienta unui roman in Africa. Ultima parte este despre revenirea in Franta si apoi socul reintoarcerii in Romania dupa 1989.
Djuvara este e un erudit de moda veche, nu se sfieste sa spuna lucrurilor pe nume si uneori ar putea fi considerat incorect politic. Dar asta nu face decat sa adauge mai mult farmec cartii fiindca nu se ascunde dupa perdea si nu se fereste sa isi spuna parerile.
Mi-as fi dorit ca Djuvara sa acopere si memoriile sale din perioada razboiului. Dar chiar si asa am citit cartea pe nerasuflate.
April 5, 2020
Deși autorul zice că nu e o carte autobiografică, cititorul rămâne totuși cu senzația contrară. Împletită cu grijă, amintirea autorului, este o călătorie și pentru cititor, de pe bulevardele pariziene pana în Niger și Sahara, sau România de după revoluția decembrista. Scrisă într-un limbaj cultivat și umor fin, atât despre experiențele sale cât și despre specificul etnicilor din Niger, e greu să lași cartea din mâni până la final. :)
July 25, 2022
Un om extrem de manierat, care s-a considerat toată viața norocos, când de fapt el a ales două lucruri: să lase loc de bună ziua peste tot și să își țină spatele drept în cât mai multe situații. Un muncitor deosebit, extrem de talentat dar ușor dezordonat, Neagu Djuvara arată toate aceste trăsături inclusiv în felul în care și-a construit ”Amintirile”. Este amuzant, eclectic, intrigant, uneori vulgar dar niciodată în mod gratuit. Am învățat din memoriile astea câteva chestiuni de istorie - calitativă aș zice - pe care nu am cum să le mai uit.
Fără să fiu mare fan al memorialisticii, dar mare fan Djuvara, includ cu drag cartea asta între cele preferate.
Fără să fiu mare fan al memorialisticii, dar mare fan Djuvara, includ cu drag cartea asta între cele preferate.
November 2, 2017
Ceea ce fascineaza in randurile acestei „epopei”, dincolo de talentul expunerii, este incredibilul rafinament, incredibila culutură și incredibila finețe a omului pe care, cu regret, imi este greu sa il integrez în rândul concetățenilor noștri contemporani mai „celebri” și mai promovați. Dl. Djuvara apare ca un personaj din timpuri imemoriale ce nu-și mai regăsesc ecoul în societatea de astăzi, dar care sper sa fi caracterizat, la un moment dat, poporul român, pentru ca în acest caz avem speranța că ceea ce vedem în jurul nostru nu reprezinta un stadiu „atavic, ireversibil” așa cum exprima autorul spre finalul cărții.
Amintirile din pribegie te fac sa visezi cu ochii deschiși la peisajele Nigerului, insa, in același timp oferă o perspectivă inedită, vie, asupra unui stat situat în cu totul alte coordonate, precum și o comparație pertinentă a sistemelor africane cu cele europene. Cartea ne dezvaluie si o parte din serviciile aduse de autor statului român, servicii care nu sunt recunoscute și prezentate ca atare în alte surse.
Amintirile din pribegie te fac sa visezi cu ochii deschiși la peisajele Nigerului, insa, in același timp oferă o perspectivă inedită, vie, asupra unui stat situat în cu totul alte coordonate, precum și o comparație pertinentă a sistemelor africane cu cele europene. Cartea ne dezvaluie si o parte din serviciile aduse de autor statului român, servicii care nu sunt recunoscute și prezentate ca atare în alte surse.
January 26, 2024
Mi-am început anul cu memoriile lui Barack Obama si am continuat cu cele mai mult sau mai puțin neaoșe ale lui Neagu Djuvara. Diferența de stil și de intenție este evidentă. Neagu Djuvara nu mai vrea să impresioneze pe nimeni, intenția lui nu este aceea de a se justifica, ci de a face un expozeu despre ceea ce a fost viața sa - o înșiruire de întâmplări care l-au purtat, ferit, în anumite locuri. De aceea cred că se și dedică atât de disponibil notării tuturor informațiilor despre anumite personalități sau persoane, impresii despre anumite obiceiuri individuale sau sociale. Pe alocuri aduce direct a bârfa, mai ales având în vedere stilul lui de scriere foarte liber, aproape oral. Pe de altă parte, acesta este și farmecul cărții și amintirilor lui Djuvara. Recomand ca pe poveștile unui bunic e care e posibil să nu-l mai ai. Posibil sa înveți ceva despre exilul românesc, independența Nigerului sau doar să deschizi niște ferestre spre anumite perioade din Războiul Rece.
May 2, 2018
It's an incredible journey that emphasises the multiculturalism in which Neagu Djuvara has lived in. It's a pleasure to read, although some of his opinions are not shared with the reader, one can not deny the interesting facts he so nicely describes. There are multiple points in which it is clear that the author has done his best(and this he writes with modesty) to understand the context in which he lived and the people he has met. As a reader you find yourself admiring his way of thinking, if not his opinions.
January 1, 2019
Acest domn se exprimă, scrie, și, din ceea ce răzbate aici, face dovada că și gândește frumos în porții mari de bun simț, un bun simț dus până aproape de nobila umilință. Toate verbele se cade să fie puse la trecut, însă, sper să rămână o voce vie și un exemplu de personalitate românească.
February 25, 2017
Extraordinară vigoarea scrierii domnului Djuvara. Mereu modest, curios și cu mult bun-simț, devine pentru mine un reper moral, intelectual și spiritual. Génial!
August 11, 2019
La început ai impresia că citești un roman balzacian cu personaje dâmbovițene; n-am stat să număr, dar cred că sunt mai bine de 100 de personaje, creionate succint, cu vădită simpatie față de cei "de famiie bună". Transpare cumva un elitism ciudat pentru un cititor din familie modestă, care nu-și cunoaște arborele genealogic și nici nu a crescut alături de copii de vechi boieri.
Dar deduci încă din începuturile cărții că rudele mari împărătești au un avantaj considerabil: indiferent unde ai fi în lumea asta mare, dacă provii dintr-o veche familie, ai mari șanse să dai peste cineva care ori îți este rudă de a șaptea spiță ori ai trudit pe băncile școlii împreună cu cei care cândva se bucură de oarecare relații ici și colo, în puncte cheie. Or ajutorul primit astfel poate face diferența de destine, mai ales în momentele cruciale.
Pe lângă personajele care îi sunt simpatice autorul, se întâmplă să fie și personaje care îi displac profund - vezi cazul enigmatic al Mandei Y, personaj pe care nu am reușit să îl identific. Alții care sunt antisemiți "pe față" nu au parte de atâta critică, ceea ce mi se pare nedrept.
Dar, lăsând la o parte aceste considerații, cartea e o poveste frumoasă, scrisă cu multă candoare.
Avem în primul rând un personaj central care vrea să facă bine refugiaților români din Franța, care riscau enorm să scape de Ceaușescu. Și aici, din fericire, vechile relații, contează enorm în luptă cu birocrația franceză și diplomația sovietică.
Registrul se schimbă mult în aventura africană, aventură ce durează 23 de ani și se desfășoară în Niger, la al cărui minister de externe lucra autorul. Și aici îl îndrăgești când îți povestește cum redacta nu doar discursul președintelui, dar și alte discursuri uneori încrucișate. Când citești ce încurcături se pot naște fie și la așezarea mesenilor la dineu constați că tot ce ține de protocol e infinit mai complicat decât poate părea.
Din tabloul roșiatic al nisipului african se disting doi copii care cerșeau în fața poștei vechi, unul slabang, iar celălalt suferind de pe urmă leprei. E dureros și emoționant pasajul.
Aventura africană se încheie climatic cu o călătorie prin Sahara, unde, văzând un cer de un albastru foarte închis și plin de stele cu "boltă [...] se închide în jurul nostru "Cred că am fost, o clipă, oul primitiv în extaz, descopering cu o teamă confuză cât de mic și de neputincios era el."
După un intermezzo parizian autorul se întoarce în țară și e șocat de mineriadă, de construcțiile noi din materiale de proastă calitate, de faptul că "nimeni nu zâmbea pe stradă" și de phallusul valah.
Per total, cartea e cu atât mai valoaroasă cu cât e ajută să înțelegi urmările colonizării franceze, atât de diferită de cea engleză și ai prilejul de a afla mai multe despre popoarele din Niger (despre fulani, tuaregi, djerma) și cutumele lor, de a cunoaște, dacă nu ai ascultat vreodată Europa liberă, mișcarea de rezistentă a diasporei sub comunism.
Din această carte ai ocazia să înveți și istorie și geografie, mai ales dacă ai urât în școală lecțiile alea plicticoase cu mai multe cifre decât la matematică, și să vizitezi cu ochii minții locuri pe care altfel nu ai avea cum să le vezi.
Per total, 600 de pagini de viață povestite frumos, cu onestitate.
Dar deduci încă din începuturile cărții că rudele mari împărătești au un avantaj considerabil: indiferent unde ai fi în lumea asta mare, dacă provii dintr-o veche familie, ai mari șanse să dai peste cineva care ori îți este rudă de a șaptea spiță ori ai trudit pe băncile școlii împreună cu cei care cândva se bucură de oarecare relații ici și colo, în puncte cheie. Or ajutorul primit astfel poate face diferența de destine, mai ales în momentele cruciale.
Pe lângă personajele care îi sunt simpatice autorul, se întâmplă să fie și personaje care îi displac profund - vezi cazul enigmatic al Mandei Y, personaj pe care nu am reușit să îl identific. Alții care sunt antisemiți "pe față" nu au parte de atâta critică, ceea ce mi se pare nedrept.
Dar, lăsând la o parte aceste considerații, cartea e o poveste frumoasă, scrisă cu multă candoare.
Avem în primul rând un personaj central care vrea să facă bine refugiaților români din Franța, care riscau enorm să scape de Ceaușescu. Și aici, din fericire, vechile relații, contează enorm în luptă cu birocrația franceză și diplomația sovietică.
Registrul se schimbă mult în aventura africană, aventură ce durează 23 de ani și se desfășoară în Niger, la al cărui minister de externe lucra autorul. Și aici îl îndrăgești când îți povestește cum redacta nu doar discursul președintelui, dar și alte discursuri uneori încrucișate. Când citești ce încurcături se pot naște fie și la așezarea mesenilor la dineu constați că tot ce ține de protocol e infinit mai complicat decât poate părea.
Din tabloul roșiatic al nisipului african se disting doi copii care cerșeau în fața poștei vechi, unul slabang, iar celălalt suferind de pe urmă leprei. E dureros și emoționant pasajul.
Aventura africană se încheie climatic cu o călătorie prin Sahara, unde, văzând un cer de un albastru foarte închis și plin de stele cu "boltă [...] se închide în jurul nostru "Cred că am fost, o clipă, oul primitiv în extaz, descopering cu o teamă confuză cât de mic și de neputincios era el."
După un intermezzo parizian autorul se întoarce în țară și e șocat de mineriadă, de construcțiile noi din materiale de proastă calitate, de faptul că "nimeni nu zâmbea pe stradă" și de phallusul valah.
Per total, cartea e cu atât mai valoaroasă cu cât e ajută să înțelegi urmările colonizării franceze, atât de diferită de cea engleză și ai prilejul de a afla mai multe despre popoarele din Niger (despre fulani, tuaregi, djerma) și cutumele lor, de a cunoaște, dacă nu ai ascultat vreodată Europa liberă, mișcarea de rezistentă a diasporei sub comunism.
Din această carte ai ocazia să înveți și istorie și geografie, mai ales dacă ai urât în școală lecțiile alea plicticoase cu mai multe cifre decât la matematică, și să vizitezi cu ochii minții locuri pe care altfel nu ai avea cum să le vezi.
Per total, 600 de pagini de viață povestite frumos, cu onestitate.
This entire review has been hidden because of spoilers.
April 23, 2019
'' În exil, când vedeam prin ziare sau la televizor capul lui Ceauşescu, resimţeam un fel de silă, de umilire, de ruşine, că aşa ceva putea reprezenta neamul românesc în ochii străinilor. Mie îmi aducea aminte numai de geambaşul de cai de la bâlciul din Cornăţelu unde mă duceam, copil ― din satul Cojasca. Crezusem, în naivitatea mea, că Ceauşescu reprezenta un tip rar, rarisim şi că, el o dată dispărut, asemenea specimene vor dispărea.''
Amintiri din pribegie
Neagu Djuvara
Amintiri din pribegie
Neagu Djuvara
December 31, 2019
Poate ați avut în copilărie un bunic bătrân, poate un pic ramolit, care avea obiceiul să-și depene amintiri, sărind de la una la alta, ore în șir. Dacă știți senzația, probabil o să aveți o senzație de "deja vu" (entendu?) la cartea de amintiri a lui Neagu Djuvara. Cât despre stil, ca să-l citez pe autor "nu a fost, propriu-zis, un stilist [...] Scria cum vorbesc bucureștenii între ei la un pahar de bere". Pasajul se referă la Mircea Eliade, dar descrie foarte bine stilul autorului - e ca și cum ar fi povestit ceva unui nepot, în cel mai pur stil oral, ar fi înregistrat ce a zis și ar fi transcris totul exact, fără nici o modificare. (În plus, relevă un pic malițiozitatea cu care el judecă alți intelectuali - n-o fi fost Eliade un stilist, dar nici chiar așa lipsit de stil - deh, proiecțiile autorului).
Stilul nu e atât de deranjant, cât conținutul în sine. Autorul pare să-și fi fixat câteva perioade, după care începe să depene amintiri la întâmplare, fără a filtra în vreun fel - nu ratează, de exemplu, nici unul dintre boy-ii care l-au servit în Niger, oricât de neinteresant ar fi subiectul, sau dățile când s-a opintit să seducă o femeie și... n-a ieșit nimic. Ce e mai frustrant este că Neagu Djuvara chiar a avut o viață interesantă, dar partea care eu aș zice că era cea mai interesantă, anii de război, lipsește aproape cu desăvârșire; din restul, probabil ar fi putut ieși o carte de 150-200 de pagini decentă, tăind la sânge, poate dezvoltând un pic părțile care sunt chiar interesante. În loc de povești plictisitoare cu nenumărate prințese curviștine sau dramolete minore, nu m-ar fi deranjat să fi povestit un pic mai mult, de exemplu, despre ce a lucrat cu serviciile secrete francez și american, sau cum de au avut ideea năstrușnică de a parașuta oameni în România în anii '50. Supărătoare sunt detaliile care lipsesc, câteodată - de exemplu, a stat 23 de ani în Africa, dar aflăm prea puțin despre cum trăiau localnicii acolo, despre liderii politici ai țării, etc. Djuvara pare să se fi ocupat conștiincios de puținele sale însărcinări acolo, în rest petrecând timp citind cărți, scriind teza de doctorat etc.
Aici poate avea și editura un rol, pe care însă nu pare să-l fi luat prea în serios. Totuși, trebuie să consemnez că autorul ne pune în gardă din prefață, din chiar ultima frază ("vei fi poate dezamăgit, așadar, să găsești în aceste rânduri mai puține fapte istorice... decât întâmplări mărunte...").
Luasem cartea pentru că am citit un foarte interesant eseu al autorului despre 23 august (pe lângă "Misterul telegramei", există un eseu mai detaliat online), despre experiența sa în război și un pic despre parcursul său pe 23 august. Din păcate, această perioadă este tratată foarte sumar - poate o pagină în prima parte, care acoperă oricum perioada 1948-1961, și o trimitere într-un capitol despre călărie. Sfatul meu este să luați cuprinsul și să citiți capitolele al căror titlu vi se pare interesant - e posibil să fie cea mai bună metodă de selecție.
Stilul nu e atât de deranjant, cât conținutul în sine. Autorul pare să-și fi fixat câteva perioade, după care începe să depene amintiri la întâmplare, fără a filtra în vreun fel - nu ratează, de exemplu, nici unul dintre boy-ii care l-au servit în Niger, oricât de neinteresant ar fi subiectul, sau dățile când s-a opintit să seducă o femeie și... n-a ieșit nimic. Ce e mai frustrant este că Neagu Djuvara chiar a avut o viață interesantă, dar partea care eu aș zice că era cea mai interesantă, anii de război, lipsește aproape cu desăvârșire; din restul, probabil ar fi putut ieși o carte de 150-200 de pagini decentă, tăind la sânge, poate dezvoltând un pic părțile care sunt chiar interesante. În loc de povești plictisitoare cu nenumărate prințese curviștine sau dramolete minore, nu m-ar fi deranjat să fi povestit un pic mai mult, de exemplu, despre ce a lucrat cu serviciile secrete francez și american, sau cum de au avut ideea năstrușnică de a parașuta oameni în România în anii '50. Supărătoare sunt detaliile care lipsesc, câteodată - de exemplu, a stat 23 de ani în Africa, dar aflăm prea puțin despre cum trăiau localnicii acolo, despre liderii politici ai țării, etc. Djuvara pare să se fi ocupat conștiincios de puținele sale însărcinări acolo, în rest petrecând timp citind cărți, scriind teza de doctorat etc.
Aici poate avea și editura un rol, pe care însă nu pare să-l fi luat prea în serios. Totuși, trebuie să consemnez că autorul ne pune în gardă din prefață, din chiar ultima frază ("vei fi poate dezamăgit, așadar, să găsești în aceste rânduri mai puține fapte istorice... decât întâmplări mărunte...").
Luasem cartea pentru că am citit un foarte interesant eseu al autorului despre 23 august (pe lângă "Misterul telegramei", există un eseu mai detaliat online), despre experiența sa în război și un pic despre parcursul său pe 23 august. Din păcate, această perioadă este tratată foarte sumar - poate o pagină în prima parte, care acoperă oricum perioada 1948-1961, și o trimitere într-un capitol despre călărie. Sfatul meu este să luați cuprinsul și să citiți capitolele al căror titlu vi se pare interesant - e posibil să fie cea mai bună metodă de selecție.
August 6, 2021
Nu sunt adept al genului „Memorii". De aceea, nu m-am pregătit câtuşi de puţin la un asemenea exerciţiu ― de n-ar fi decât fiindcă eram conştient că participarea mea ocazională la evenimentele din veacul meu se situa la un nivel atât de modest, încât nu prezenta interes pentru istorici şi, cu atât mai puţin, pentru marele public. Originea acestei scrieri e, aşadar, accidentală. În primăvara
1995, istoricul Ştefan Andreescu, care asigura la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga" apariţia anuală a unei reviste în limba franceză, Revue roumaine d'histoire, m-a rugat insistent să dau câteva pagini despre exilul românesc de după al doilea război mondial, ca să putem participa şi noi în acea vară, în Canada, la un colocviu internaţional pe tema exilului. M-am lăsat înduplecat, şi astfel a apărut în zisa revistă Revue roumaine d 'histoire, XXXIV, 1―2, pp. 17-53, Bucureşti, 1995) o scurtă evocare a exilului românesc, aşa cum îl trăisem eu în Franţa şi Germania între 1947 şi 1961.
1995, istoricul Ştefan Andreescu, care asigura la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga" apariţia anuală a unei reviste în limba franceză, Revue roumaine d'histoire, m-a rugat insistent să dau câteva pagini despre exilul românesc de după al doilea război mondial, ca să putem participa şi noi în acea vară, în Canada, la un colocviu internaţional pe tema exilului. M-am lăsat înduplecat, şi astfel a apărut în zisa revistă Revue roumaine d 'histoire, XXXIV, 1―2, pp. 17-53, Bucureşti, 1995) o scurtă evocare a exilului românesc, aşa cum îl trăisem eu în Franţa şi Germania între 1947 şi 1961.
September 20, 2012
It was a pleasure to read this. Neagu lived during interesting times, and was able to share part of his experience in these memories. A raw model to follow in these times full of fake celebrities and values.
August 1, 2013
Amazing!! READ IT!
March 6, 2019
O poveste a unui om interesant care a trăit în vremuri complicate.
January 12, 2020
O viață în exil.
March 31, 2021
Am citit cartea aceasta cu mai multă hotărâre decât Biblia însăși. Stilul este excepțional. Plângi înnecat, dar și râzi până la durere. E ca o dramă istorică. Doare totuși intens pe alocuri pentru că e chiar istoria acestui popor întunecat care luptă împotriva sieși. Această capodoperă poate înlocui cu succes orice manual alternativ de istorie de liceu. Toți copiii ar iubi istoria. Și ar fi bine căci un popor care își uită trecutul nu are niciun viitor. Câți știu de Maniu în afara faptului că e un bulevard aglomerat?
România se îndreaptă spre disoluție. Emigrăm în valuri precum tătarii din Legendele Dorohoiului (o carte uimitoare pe care v-o recomand). Fugim de propria incompetență de a construi o țară durabilă unde creativitatea e icoană și lumină, iar o eminență precum domnul Djuvara este președinte sau măcar ministrul culturii. Totuși, bugetarii sunt elita țării. Ei sug sângele poporului prin voturile noastre.
Suntem impostori și snobi. Suntem răi, invidioși, plini de venin, împietriți de instincte. Suntem superstițioși. Nu am oferit omenirii niciun sfânt, niciun guru, niciun iluminat. Spiritualitate zero. Câteva ore de mers pe străzile unui oraș oarecare din țara asta și concluziile sunt dure. Cu greu întâlnești un om decent. Nu auzi "mulțumesc". Am obosit. Prezint scuzele de rigoare celor 5% rămași pe zidurile cetății asediate de... (completați voi).
Revenind, văzând atâtea destine surprinse distant în cuvinte, am simțit că sunt viu, că sunt nemuritor, deasupra istoriei, dincolo de ghearele morții. Totuși, după vreo 200 de pagini, citind despre atâtea morți tragice, m-a izbit realitatea crudă: viața mea e tot un paragraf în cartea aceasta a stimabilului Djuvara. Și eu sunt un personaj trecător în memoriile cuiva. Ani întregi de freamăt existențial, uneori tortură de-a dreptul, reduși la un paragraf, la câteva cuvinte reci. Cumva ajungi la concluzia că ignoranța e fericire, că nici nu mai contează dacă ai fost bun sau rău, înțelept sau ticălos, dacă ai făcut ceva notabil pentru oameni sau nu, dacă ai avut mult sau nimic...
De fapt, prin oceanul de destine cuprinse succint, cartea aceasta chiar seamănă cu cartea de judecată a unui dumnezeu dincolo de timp și spațiu. Eu sunt un paragraf in cartea creației divine. Asta sunt. Toate iluziile minții mele egoiste și bolnave se sfărâmă în fața micimii existenței mele.
Evident, întrebările clasice revin pe pânza pictorului fără inspirație: de unde vin, unde mă duc, ce să fac, de ce să mai fac când moartea pune egal între noi toți?
Regele Solomon avea dreptate: nu ne rămâne decât bucuria vieții întru lucrurile mărunte. Restul e deșertăciune pentru nebuni. Și Eminescu avea dreptate în Glossă: vreme trece, vreme vine.
Recomand din tot sufletul meu această carte pentru cei care vor să surprindă spiritul timpului, Zeitgeist. Are 800 de pagini, dar în 10 zile e gata. Așa de lin curg poveștile. Nimic nu e forțat. O luciditate extremă a stat în spatele fiecărui cuvânt.
PS1: Războiul este cu adevărat un iad pe pământ. Numai nebunii doresc război. Să facem pace, să lăsăm orgoliile - oricum moartea pune egal între noi toți. Moartea este cea mai mare invenție. Ferească universul să ajungă omul la nemurire!
PS2: Am simțit un pesimism din partea domnului Djuvara legat de viitorul omenirii, chiar spune în carte că sintagma "vie împărăția ta..." se află la mii de ani de realitate. Tind să cred că omenirea nu se poate salva de la autodistrugere. Tehnologia nu e suficientă. Mai trebuie și înțelepciune - piatră prețioasă rară. Nebunia este mult prea mare și doar nebunii își doresc puterea lumească ! Culmea, sunt și încurajați. Copiii noștri vor suporta dezastrul ecologic care vine în 30-50 de ani. Vom fi judecați pentru fiecare gram de plastic. Vom fi numiți Evul Mediu 2. Vom fi numiți mai rău decât animalele. Istoria nu iartă.
România se îndreaptă spre disoluție. Emigrăm în valuri precum tătarii din Legendele Dorohoiului (o carte uimitoare pe care v-o recomand). Fugim de propria incompetență de a construi o țară durabilă unde creativitatea e icoană și lumină, iar o eminență precum domnul Djuvara este președinte sau măcar ministrul culturii. Totuși, bugetarii sunt elita țării. Ei sug sângele poporului prin voturile noastre.
Suntem impostori și snobi. Suntem răi, invidioși, plini de venin, împietriți de instincte. Suntem superstițioși. Nu am oferit omenirii niciun sfânt, niciun guru, niciun iluminat. Spiritualitate zero. Câteva ore de mers pe străzile unui oraș oarecare din țara asta și concluziile sunt dure. Cu greu întâlnești un om decent. Nu auzi "mulțumesc". Am obosit. Prezint scuzele de rigoare celor 5% rămași pe zidurile cetății asediate de... (completați voi).
Revenind, văzând atâtea destine surprinse distant în cuvinte, am simțit că sunt viu, că sunt nemuritor, deasupra istoriei, dincolo de ghearele morții. Totuși, după vreo 200 de pagini, citind despre atâtea morți tragice, m-a izbit realitatea crudă: viața mea e tot un paragraf în cartea aceasta a stimabilului Djuvara. Și eu sunt un personaj trecător în memoriile cuiva. Ani întregi de freamăt existențial, uneori tortură de-a dreptul, reduși la un paragraf, la câteva cuvinte reci. Cumva ajungi la concluzia că ignoranța e fericire, că nici nu mai contează dacă ai fost bun sau rău, înțelept sau ticălos, dacă ai făcut ceva notabil pentru oameni sau nu, dacă ai avut mult sau nimic...
De fapt, prin oceanul de destine cuprinse succint, cartea aceasta chiar seamănă cu cartea de judecată a unui dumnezeu dincolo de timp și spațiu. Eu sunt un paragraf in cartea creației divine. Asta sunt. Toate iluziile minții mele egoiste și bolnave se sfărâmă în fața micimii existenței mele.
Evident, întrebările clasice revin pe pânza pictorului fără inspirație: de unde vin, unde mă duc, ce să fac, de ce să mai fac când moartea pune egal între noi toți?
Regele Solomon avea dreptate: nu ne rămâne decât bucuria vieții întru lucrurile mărunte. Restul e deșertăciune pentru nebuni. Și Eminescu avea dreptate în Glossă: vreme trece, vreme vine.
Recomand din tot sufletul meu această carte pentru cei care vor să surprindă spiritul timpului, Zeitgeist. Are 800 de pagini, dar în 10 zile e gata. Așa de lin curg poveștile. Nimic nu e forțat. O luciditate extremă a stat în spatele fiecărui cuvânt.
PS1: Războiul este cu adevărat un iad pe pământ. Numai nebunii doresc război. Să facem pace, să lăsăm orgoliile - oricum moartea pune egal între noi toți. Moartea este cea mai mare invenție. Ferească universul să ajungă omul la nemurire!
PS2: Am simțit un pesimism din partea domnului Djuvara legat de viitorul omenirii, chiar spune în carte că sintagma "vie împărăția ta..." se află la mii de ani de realitate. Tind să cred că omenirea nu se poate salva de la autodistrugere. Tehnologia nu e suficientă. Mai trebuie și înțelepciune - piatră prețioasă rară. Nebunia este mult prea mare și doar nebunii își doresc puterea lumească ! Culmea, sunt și încurajați. Copiii noștri vor suporta dezastrul ecologic care vine în 30-50 de ani. Vom fi judecați pentru fiecare gram de plastic. Vom fi numiți Evul Mediu 2. Vom fi numiți mai rău decât animalele. Istoria nu iartă.
March 11, 2025
Recenzie a ediției din anul 2023 a editurii Humanitas:
Neagu Djuvara este unul dintre istoricii mei (a)români preferați, iar prin amintirile sale din exil m-a delectat cu această succesiune de istorisiri triste și hazlii, unele captivant prezentate, însă altele au fost destul de prolixe. E o carte foarte mixtă, care conține unele povești atractive din viața sa privată, dar și altele destul de lamentabile și rizibile din viața sa profesională și a colaboratorilor săi, de profesie spioni amatori sau funcționărași.
Deși limbajul este accesibil, iar scrisul este mare, trebuie să admit că pe tot parcursul lecturii am simțit acel accent franțuzit al lui Neagu Djuvara (și nu mă refer la expresiile sau cuvintele în franceză ori latină care nu mă deranjează defel, ci la cuvintele românești pocite, utilizate eronat sau cu sens figurat, deși ele nu au această recomandare) care uneori a fost supărător și a scăzut cu 0,5⭐ nota finală. Am mai găsit și inexactități istorice (de genul celor de la pg. 340: Abdou Sidikou a decedat la 46 de ani și nu cum susține autorul, la sub 40 de ani; sau de la pg. 436: accident cu sute de morți și cu un singur supraviețuitor, probabil în persoana lui Théodore Claude Petruc, însă nici o știre, nici o informație 😊, așa ceva este imposibil). Prin urmare, am mari îndoieli cu privire la multe dintre poveștile din această carte că ele s-au petrecut și în realitate.
Ce am mai observat a fost rasismul pe care l-am întâlnit, cel puțin în scris, la autor (oamenii diferiți sunt “negri”, “galbeni”, “țigani”). Ba chiar, spune el, și ideile antisemite au avut aderență pentru o vreme asupra mentalității sale. Ce ne facem cu tine Neagule, că nu sună bine deloc?! Chiar și el era conștient de aceste gânduri parazitare, de aceste bias-uri cognitive („Reacție inconștient rasistă? Maybe.” - pg. 330).
În final, partea a 4-a a cărții, “Șocul întoarcerii în țară” a elevat nota finală cu 0,5⭐.
4,0/5 ⭐
Neagu Djuvara este unul dintre istoricii mei (a)români preferați, iar prin amintirile sale din exil m-a delectat cu această succesiune de istorisiri triste și hazlii, unele captivant prezentate, însă altele au fost destul de prolixe. E o carte foarte mixtă, care conține unele povești atractive din viața sa privată, dar și altele destul de lamentabile și rizibile din viața sa profesională și a colaboratorilor săi, de profesie spioni amatori sau funcționărași.
Deși limbajul este accesibil, iar scrisul este mare, trebuie să admit că pe tot parcursul lecturii am simțit acel accent franțuzit al lui Neagu Djuvara (și nu mă refer la expresiile sau cuvintele în franceză ori latină care nu mă deranjează defel, ci la cuvintele românești pocite, utilizate eronat sau cu sens figurat, deși ele nu au această recomandare) care uneori a fost supărător și a scăzut cu 0,5⭐ nota finală. Am mai găsit și inexactități istorice (de genul celor de la pg. 340: Abdou Sidikou a decedat la 46 de ani și nu cum susține autorul, la sub 40 de ani; sau de la pg. 436: accident cu sute de morți și cu un singur supraviețuitor, probabil în persoana lui Théodore Claude Petruc, însă nici o știre, nici o informație 😊, așa ceva este imposibil). Prin urmare, am mari îndoieli cu privire la multe dintre poveștile din această carte că ele s-au petrecut și în realitate.
Ce am mai observat a fost rasismul pe care l-am întâlnit, cel puțin în scris, la autor (oamenii diferiți sunt “negri”, “galbeni”, “țigani”). Ba chiar, spune el, și ideile antisemite au avut aderență pentru o vreme asupra mentalității sale. Ce ne facem cu tine Neagule, că nu sună bine deloc?! Chiar și el era conștient de aceste gânduri parazitare, de aceste bias-uri cognitive („Reacție inconștient rasistă? Maybe.” - pg. 330).
În final, partea a 4-a a cărții, “Șocul întoarcerii în țară” a elevat nota finală cu 0,5⭐.
4,0/5 ⭐
September 9, 2021
Neagu Djuvara was a diplomat, historian, and centennial man. A refugee from a communist country ( Romania) who lived for several years in post-war France trying to help the Romanian diaspora he ended up living for 23 years in Niger. And for a regular Est-European guy this can be a really fascinating story and to discover what it meant to live and work there for such a long period of time. And Djuvara is also a very good storyteller and you can feel all the details. I loved this book because I enjoy very much all the journals and memories of different sorts of people, it helps me to imagine a whole different era that is now long gone.
February 12, 2020
Minunata carte și fabuloasa viața de om... Mi-as fi dorit sa aflu chiar mai mult despre Neagu Djuvara omul și sentimentele lui, suflet dezrădăcinat și însingurat, care și-a găsit mereu puterea sa continue, sa evolueze, sa spere. O lecție despre o viața nu de invidiat, despre puterea din noi, despre locuri, oameni și experiențe.
Displaying 1 - 30 of 41 reviews