What do you think?
Rate this book
Zenobia
„O carte neobişnuită, şocantă, provocatoare, de factură singulară în literatura română. Despre Gellu Naum, poetul extraordinar al avangardei româneşti, nu s-a scris niciodată cu atîta competenţă ca în Zenobia.” (Lucian Raicu)
„În afară de dicteul automat – căruia, de altminteri, suprarealiştii nu i-au fost totdeauna credincioşi –, toate refuzurile, împlinirile şi idiosincraziile suprarealismului pot fi regăsite în acest roman sau, dacă preferă autorul, în acest Pohem de iubire care este Zenobia.” (Monica Lovinescu)
„În afară de dicteul automat – căruia, de altminteri, suprarealiştii nu i-au fost totdeauna credincioşi –, toate refuzurile, împlinirile şi idiosincraziile suprarealismului pot fi regăsite în acest roman sau, dacă preferă autorul, în acest Pohem de iubire care este Zenobia.” (Monica Lovinescu)
216 pages, Paperback
First published January 1, 1985
149 people are currently reading
3434 people want to read
About the author
Gellu Naum
109 books110 followersGelu Naum was a prominent Romanian poet, dramatist, novelist, children's writer, and translator. He is remembered as the founder of the Romanian Surrealist group. The artist Lyggia Naum, his wife, was the inspiration and main character in his 1985 novel Zenobia.
Born in Bucharest, he was the son of the poet Andrei Naum (who had been drafted in World War I and died during the Battle of Mărăşeşti) and his wife Maria Naum née Rosa Gluck. In 1933, he began studying philosophy at the University of Bucharest. In 1938, he left for France, where he continued his studies at the University of Paris. He took his PhD diploma with a thesis on the scholastic philosopher Pierre Abelard.
In 1936 (the year when he published his first book), Naum met Victor Brauner, who became his close friend and who later introduced him to André Breton and his Surrealist circle in Paris.
In 1941, he helped create the Bucharest group of Surrealists (which also included Gherasim Luca, Paul Păun, Dolfi Trost, and Virgil Teodorescu). Naum was drafted into Romanian Army during World War II and served on the Eastern Front after the invasion of the Soviet Union (see Romania during World War II). Marked by his wartime experience, he was discharged in 1944, after he had fallen ill.
In December 1947, the Surrealist group succumbed to the vicissitudes of postwar Soviet occupation and successful Communist takeover of Romania's government. As Socialist realism had officially become Romania's cultural policy, he could only publish books for children (out of which the two books with Apolodor were reissued several times). Although he published several books in the line of Socialist realism, which he reneged on afterwards, he never stopped writing Surrealist poems, such as the 1958 poem composed of several parts Heraclitus (published in the 1968 volume Athanor) or the esoteric manuscript The Way of the Snake, written in 1948–1949 and published after his death, in 2002.
Between 1950 and 1953, he taught philosophy at the Agronomic Institute in Bucharest while working also as a translator. He translated works by Samuel Beckett, René Char, Denis Diderot, Alexandre Dumas, père, Julien Gracq, Victor Hugo, Franz Kafka, Gérard de Nerval, Jacques Prévert, Stendhal, and Jules Verne.
He resumed his literary career in 1968, in the wake of a relative cultural liberalization under Nicolae Ceauşescu's regime.
After the Romanian Revolution of 1989, he traveled abroad and gave public readings in France, Germany, Switzerland, and the Netherlands. In 1995, the German Academic Exchange Service appointed him scholar at the University of Berlin. Naum spent much of his final years at his retreat in Comana.
Born in Bucharest, he was the son of the poet Andrei Naum (who had been drafted in World War I and died during the Battle of Mărăşeşti) and his wife Maria Naum née Rosa Gluck. In 1933, he began studying philosophy at the University of Bucharest. In 1938, he left for France, where he continued his studies at the University of Paris. He took his PhD diploma with a thesis on the scholastic philosopher Pierre Abelard.
In 1936 (the year when he published his first book), Naum met Victor Brauner, who became his close friend and who later introduced him to André Breton and his Surrealist circle in Paris.
In 1941, he helped create the Bucharest group of Surrealists (which also included Gherasim Luca, Paul Păun, Dolfi Trost, and Virgil Teodorescu). Naum was drafted into Romanian Army during World War II and served on the Eastern Front after the invasion of the Soviet Union (see Romania during World War II). Marked by his wartime experience, he was discharged in 1944, after he had fallen ill.
In December 1947, the Surrealist group succumbed to the vicissitudes of postwar Soviet occupation and successful Communist takeover of Romania's government. As Socialist realism had officially become Romania's cultural policy, he could only publish books for children (out of which the two books with Apolodor were reissued several times). Although he published several books in the line of Socialist realism, which he reneged on afterwards, he never stopped writing Surrealist poems, such as the 1958 poem composed of several parts Heraclitus (published in the 1968 volume Athanor) or the esoteric manuscript The Way of the Snake, written in 1948–1949 and published after his death, in 2002.
Between 1950 and 1953, he taught philosophy at the Agronomic Institute in Bucharest while working also as a translator. He translated works by Samuel Beckett, René Char, Denis Diderot, Alexandre Dumas, père, Julien Gracq, Victor Hugo, Franz Kafka, Gérard de Nerval, Jacques Prévert, Stendhal, and Jules Verne.
He resumed his literary career in 1968, in the wake of a relative cultural liberalization under Nicolae Ceauşescu's regime.
After the Romanian Revolution of 1989, he traveled abroad and gave public readings in France, Germany, Switzerland, and the Netherlands. In 1995, the German Academic Exchange Service appointed him scholar at the University of Berlin. Naum spent much of his final years at his retreat in Comana.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 167 reviews
April 8, 2020
doamne, ce carte.
tot viermuind în pelicula lui Gellu și a Zenobiei mi-am dat seama că ea e, că asta e cartea pe care-aș lua-o cu mine pe insula pustie, n-am să insist, am să spun doar că profesorii de la Litere iubesc să te pună într-o astfel de situație, dacă se poate chiar la prima întâlnire.
"Da, doamnă", i-am mărturisit, "scriu de mă rup".
"Ce shii?, m-a întrebat ea, "Și de ce shii?".
"E o infirmitate, doamnă, e din naștere, mă apucă, așa", i-am spus. "Eu am sentimentele mele, îmi vine să și plâng de câte ori vorbesc despre asta, nu pot explica verbal, dacă mi-ați împrumuta o clipă olița, aș plânge în ea ca într-un lăcrimar și poate că m-ați înțelege..."
"Poți să plângi", mi-a spus ea, "eu îți sunt ca o sohă", și mi-a întins olița.
Am luat-o și am plâns în ea, fiindcă așa trebuia, era o situație, oricum, plângeam la oliță, era un fel de a mă exprima și lacrimile îmi curgeau pic, pic, plutisem toată noaptea în cercuri sublime, voiam să scap de amintirea unei seninătăți prea dureroase, plângeam ca un copil, îmi venea să mor de râs, îmi spuneam: "Cretinule, du-te de cumpără vinete sau plimbă-te pe stradă sau du-te, dracului, la film".
vă rog, citiți-o.
tot viermuind în pelicula lui Gellu și a Zenobiei mi-am dat seama că ea e, că asta e cartea pe care-aș lua-o cu mine pe insula pustie, n-am să insist, am să spun doar că profesorii de la Litere iubesc să te pună într-o astfel de situație, dacă se poate chiar la prima întâlnire.
"Da, doamnă", i-am mărturisit, "scriu de mă rup".
"Ce shii?, m-a întrebat ea, "Și de ce shii?".
"E o infirmitate, doamnă, e din naștere, mă apucă, așa", i-am spus. "Eu am sentimentele mele, îmi vine să și plâng de câte ori vorbesc despre asta, nu pot explica verbal, dacă mi-ați împrumuta o clipă olița, aș plânge în ea ca într-un lăcrimar și poate că m-ați înțelege..."
"Poți să plângi", mi-a spus ea, "eu îți sunt ca o sohă", și mi-a întins olița.
Am luat-o și am plâns în ea, fiindcă așa trebuia, era o situație, oricum, plângeam la oliță, era un fel de a mă exprima și lacrimile îmi curgeau pic, pic, plutisem toată noaptea în cercuri sublime, voiam să scap de amintirea unei seninătăți prea dureroase, plângeam ca un copil, îmi venea să mor de râs, îmi spuneam: "Cretinule, du-te de cumpără vinete sau plimbă-te pe stradă sau du-te, dracului, la film".
vă rog, citiți-o.
February 26, 2016
Un delicios poem autobiografic în proză, cu bogată încărcătură suprarealistă, perfect eligibil pentru statutul de capodoperă postmodernă românească.
Necunoscuta care avea să primească numele Zenobia intervine providențial în viața lui Gellu, după ce el își va fi epuizat etapa frământărilor şi incertitudinilor existentiale şi va fi atins o anumită treaptă a elevării personale.
Ea e femeia din perechea primordială: el îi dă un nume, ea este cea fără de care el nu poate evolua. Comportamentul ei are o legătură ancestrală cu universul, de factură ritualic-religioasă: îi citeşte gândurile şi îl mustră pentru lipsa de încredere în sine, îl completează și îl desăvârșește.
Personal, cel mai mult mi-a plăcut o anume teorie din capitolul 5, Ultima întâlnire a lui Dante cu Beatrice pe o ceaşcă de cafea fabricată în Suedia. Aici transpare ideea morţii iubirii, potrivit căreia marile amoruri zugrăvite de literatură sunt false, cu excepţia câtorva perechi "alese" să păstreze dragostea în univers, iar unica iubire care există cu adevărat este cea de sine.
Pe scurt, cum spunea cineva, Zenobia este o carte despre tot ce crezi că ştii despre iubire, când nu știi, de fapt, nimic.
Necunoscuta care avea să primească numele Zenobia intervine providențial în viața lui Gellu, după ce el își va fi epuizat etapa frământărilor şi incertitudinilor existentiale şi va fi atins o anumită treaptă a elevării personale.
Ea e femeia din perechea primordială: el îi dă un nume, ea este cea fără de care el nu poate evolua. Comportamentul ei are o legătură ancestrală cu universul, de factură ritualic-religioasă: îi citeşte gândurile şi îl mustră pentru lipsa de încredere în sine, îl completează și îl desăvârșește.
Personal, cel mai mult mi-a plăcut o anume teorie din capitolul 5, Ultima întâlnire a lui Dante cu Beatrice pe o ceaşcă de cafea fabricată în Suedia. Aici transpare ideea morţii iubirii, potrivit căreia marile amoruri zugrăvite de literatură sunt false, cu excepţia câtorva perechi "alese" să păstreze dragostea în univers, iar unica iubire care există cu adevărat este cea de sine.
Pe scurt, cum spunea cineva, Zenobia este o carte despre tot ce crezi că ştii despre iubire, când nu știi, de fapt, nimic.
July 16, 2023
Am ajuns la această carte-pe care o tot amân de ceva ani-printr-o altă carte scrisă de Răzvan Exarhu, și anume Fericirea e un ac de siguranță. În ea am descoperit o pagină dedicată lui Gellu și Lygiei Naum care au trăit o poveste de dragoste care a durat 60 de ani. Dincolo de cuvinte, plină de miracole, bazată pe comunicare extrasenzorială, suprarealistă, incredibilă şi împlinită. Aşa a fost dragostea celor doi soţi care s-au întâlnit în timpul războiului şi nu s-au mai despărţit niciodată.
Din dragoste pentru Lyggia, Naum a scris romanul ”Zenobia”, o scriere la care a lucrat 4 ani. Lygia a aflat la un an după ce Naum începuse romanul că dragostea lor este transpusă în scris. „La un an de zile după începerea cărţii, ne aflam la Comana. Eu eram pe terasă şi îi reproşam ca nu mă ajută la treburile din curte. Atunci, el a ieşit din camera lui şi mi-a spus: «Bine, iubito, eu scriu despre tine şi tu mă cerţi că nu te ajut să cari o masă!». Abia atunci mi-am dat seamă că scrie ceva despre mine, dar nu am căutat să aflu mai multe”, povestea soţia scriitorului în acelaşi interviu din Observator Cultural, în 2003. Cartea declaraţie de dragoste cuprinde întâmplări şi fapte trăite de cei doi soţi de-a lungul relaţiei, multe ieşite parcă dintr-o altă dimensiune în care iubirea dezleagă căi de comunicare extrasenzorială rar întâlnită.
„Trăim şi viermuim cu toţii în aceeaşi fragilă pelicula; uite, eu, de pildă, dacă Iason ar fi de acord si daca domnul Sima ar încuviinţa, pentru că mi se pare ca ploaia a stat, aş pleca de aici cu Zenobia, pe care o iubesc neînchipuit de mult; m-aş duce cu ea, aşa, până la capătul lumii, adică nu, până ceva mai aproape, la nişte locuri pe care le ştiu eu; astfel s-ar sparge cercul care ne ameninţă acum şi am putea viermui împreună sau despărţiti, printre bolovani negri; iar dumneata, Iason, ai putea sa te duci dracului!”
M-am apucat de Zenobia imediat după ce am citit povestea lor de iubire, cu entuziasm și nerăbdare. Însă nu e o carte pe care să o parcurgi ușor, nu e genul de scriitură clasică despre iubire cu care am fost obișnuiți. Poate de aceea mi-a și plăcut atât de mult, pentru că m-a intrigat, pentru că au fost pasaje pe care le citeam și pe care am simțit nevoia să le recitesc, pentru metaforele pe care probabil le voi percepe diferit peste două zile ori peste zece ani. Cartea aceasta e ca un delir pe care îl experimentezi la limita dintre vis și realitate. O iubești sau dai cu ea de pământ, sau, după cum ne sfătuiește Ioana Pârvulescu: ”Cartea trebuie derulată cu încetinitorul, mângâiată cu privirea, reluată. Cititorul care rămâne în afară coperții este exclus din joc: Zenobia este pentru cei dispuși să între în pagină și să se amestece printre personaje. Istoria nespus de frumoasă a Zenobiei are coerență specială a visului pe care doar în vis o poți descifra deplin.” Pe scurt, cum spunea cineva, Zenobia este o carte despre tot ce crezi că ştii despre iubire, când nu știi, de fapt, nimic.
“Am să viermuiesc singur, am să umblu razna prin lume, ca un sicriu, purtînd în mine imaginea ei aproape leșinată pe care o iubesc neînchipuit de mult, am să-i vorbesc, în gînd, prin păduri și prin gări, am să-i fac patul în mine, s-o culc, în fiecare seară, s-o învelesc în cîrpe, voi știți foarte bine cîte cârpe poartă în sine fiecare dintre noi, și ea n-o să-mi răspundă niciodată pentru că n-o să mă audă cînd o să-i spun nani-nani, pentru că acolo, în mine, în cîrpele din ea, are să-l înveleasca pe iubitul ei care o va purta învelita în cîrpele din el și o va legăna și îi va spune nani-nani și așa mai departe...”
Din dragoste pentru Lyggia, Naum a scris romanul ”Zenobia”, o scriere la care a lucrat 4 ani. Lygia a aflat la un an după ce Naum începuse romanul că dragostea lor este transpusă în scris. „La un an de zile după începerea cărţii, ne aflam la Comana. Eu eram pe terasă şi îi reproşam ca nu mă ajută la treburile din curte. Atunci, el a ieşit din camera lui şi mi-a spus: «Bine, iubito, eu scriu despre tine şi tu mă cerţi că nu te ajut să cari o masă!». Abia atunci mi-am dat seamă că scrie ceva despre mine, dar nu am căutat să aflu mai multe”, povestea soţia scriitorului în acelaşi interviu din Observator Cultural, în 2003. Cartea declaraţie de dragoste cuprinde întâmplări şi fapte trăite de cei doi soţi de-a lungul relaţiei, multe ieşite parcă dintr-o altă dimensiune în care iubirea dezleagă căi de comunicare extrasenzorială rar întâlnită.
„Trăim şi viermuim cu toţii în aceeaşi fragilă pelicula; uite, eu, de pildă, dacă Iason ar fi de acord si daca domnul Sima ar încuviinţa, pentru că mi se pare ca ploaia a stat, aş pleca de aici cu Zenobia, pe care o iubesc neînchipuit de mult; m-aş duce cu ea, aşa, până la capătul lumii, adică nu, până ceva mai aproape, la nişte locuri pe care le ştiu eu; astfel s-ar sparge cercul care ne ameninţă acum şi am putea viermui împreună sau despărţiti, printre bolovani negri; iar dumneata, Iason, ai putea sa te duci dracului!”
M-am apucat de Zenobia imediat după ce am citit povestea lor de iubire, cu entuziasm și nerăbdare. Însă nu e o carte pe care să o parcurgi ușor, nu e genul de scriitură clasică despre iubire cu care am fost obișnuiți. Poate de aceea mi-a și plăcut atât de mult, pentru că m-a intrigat, pentru că au fost pasaje pe care le citeam și pe care am simțit nevoia să le recitesc, pentru metaforele pe care probabil le voi percepe diferit peste două zile ori peste zece ani. Cartea aceasta e ca un delir pe care îl experimentezi la limita dintre vis și realitate. O iubești sau dai cu ea de pământ, sau, după cum ne sfătuiește Ioana Pârvulescu: ”Cartea trebuie derulată cu încetinitorul, mângâiată cu privirea, reluată. Cititorul care rămâne în afară coperții este exclus din joc: Zenobia este pentru cei dispuși să între în pagină și să se amestece printre personaje. Istoria nespus de frumoasă a Zenobiei are coerență specială a visului pe care doar în vis o poți descifra deplin.” Pe scurt, cum spunea cineva, Zenobia este o carte despre tot ce crezi că ştii despre iubire, când nu știi, de fapt, nimic.
“Am să viermuiesc singur, am să umblu razna prin lume, ca un sicriu, purtînd în mine imaginea ei aproape leșinată pe care o iubesc neînchipuit de mult, am să-i vorbesc, în gînd, prin păduri și prin gări, am să-i fac patul în mine, s-o culc, în fiecare seară, s-o învelesc în cîrpe, voi știți foarte bine cîte cârpe poartă în sine fiecare dintre noi, și ea n-o să-mi răspundă niciodată pentru că n-o să mă audă cînd o să-i spun nani-nani, pentru că acolo, în mine, în cîrpele din ea, are să-l înveleasca pe iubitul ei care o va purta învelita în cîrpele din el și o va legăna și îi va spune nani-nani și așa mai departe...”
December 22, 2017
Considerat de departe cea mai pregnantă figură a suprarealismului literar românesc și una dintre cele mai ilustre personalități ale suprarealismului european, Gellu Naum a trecut printr-o istorie nu tocmai domoală.
Înclinațiile sale spre "bulversarea imaginației" -cum îi place subsemnatului să o numească- s-au dezvoltat încă de timpuriu. Lucru frumos și nesusceptibil de prea multe întrebări, la prima vedere.
Ceea ce surprinde însă este armonia sa cu oamenii partidului și cu ideologia dominantă din a două jumătate a secolului trecut. Astfel pusă problema, curente literare care se împacă se pot găsi multe, dar... suprarealismul și proletcultismul?! Pare cea mai abjectă combinație de ordin estetic care s-ar putea dibui vreodată. Iată, deci, o prima constatare pusă pe masă într-o manieră interogativă. Nu este foarte greu să găsim o explicație exactă, de altfel, deoarece știm că băieții de la partid îngăduiau aproape orice în măsura în care individul era dispus să coopereze (vezi racolările operate de fosta Securitate).
Gellu Namun nu este însă singura figură pusă în această situație incomodă. Mulți alți oameni de cultură au fost constrânși să decurgă la anumite tertipuri pentru a li se permite să arunce sub lumina tiparului operele izvorâte dintr-o mâna negidată de nimeni (vezi istoria romanului Delirul, de Marin Preda).
Fenomenul despre care scriu a fost foarte răspândit, iar Naum este unul dintre cele mai sublime exemple lăsate posterității în acest sens, deoarece nu poți fi suprarealist și proletcultist în același timp! E de-a dreptul absurd! Mă face sceptic!
Doi au fost scriitorii de valoare care au avut o orientare liniară în ceea ce privește ideologia socialistă: Sadoveanu și Zaharia Stancu...
Dar... e vorba despre Zenobia în propozitie.
"Zenobia" mi-a picat relativ bine. E ca și cum ai mânca o supă sărăcăcioasă după ce mult timp ai mâncat rahat (vezi aplicarea în timp a legii penale, publicitatea imobiliară în sistemul legii 7/1996 *dar mi-ar lua mult timp să mă plâng cu privire la asta*). Spun o supă sărăcăcioasă -dar totuși o supă!- pentru că romanul nu excelează. Desigur -după cum am mai afirmat-o de atâtea ori- intervine un element subiectiv, uneori diferit ca natură, atunci când vorbești despre o carte. La mine, acest element identificat este reprezentat de conglomeratul ideologic care îmi bântuie lumina ochilor, iar lucrurile cu care nu rezonez sau cele care îmi infirmă într-un mod vulgar tezele îmi displac. Nu e vorba de faptul că refuz contactul cu noul, ci pur și simplu refuz să acord importanță unor lucruri infime. E o constatare. E un fapt. Și n-am de când să reflectez asupra lui prea curând.
Sufăr de constiinta vie a societății în care trăiesc și, de aceea, lucrurile care nu pleacă de la premise realiste îmi displac, aproape îmi repugnă...
Despre Zenobia... Zenobia este un derapaj imaginar al lui Gellu Naum, iar acest derapaj, care orice alt derapaj psihic, este plin de originalitate, dar atât. Originalitatea este cea care m-a împins să-i dau o notă acătării.
Tovarasu' autor lasă aimpresia că, trezindu-se într-o dimineață, între niște cearșafuri pline de jeg, i-a venit o idee pe care a ținut cu tot dinadinsul să o numească genială. Având în spate plictiseala de viață, își ia ziarul și citește te miri ce dandana de aia "senzațională". Apoi mai ia un ziar și aici altă dandana, numai că asta e din Chile. O alta e din Madagascar. Și așa mai departe. Acestea nu au nicio legătură între ele și, totuși, pe baza acestora Naum își construiește romanul.
Iata, deci, originalitatea: pe baza senzațiilor lăsate de anumite articole de ziar, autorul construiește paragrafe pe care apoi le leagă forțat. În fine, din toată tevatura asta iese un roman.
Pe de altă parte, se observă din altă galaxie că narațiunea este îmbibată de indolență, autorul-personaj fiind parcă intangibil cu privire la realitatea imediată. Un spirit deloc lax l-ar cataloga drept nebun de legat. Acesta este de altfel și motivul pentru care subsemnatul, în dialogurile sale interioare, i-a atribuit lui Naum un suprarealism bolnav de un existențialism conștient, dar reprimat.
Inca un detaliu semnificativ: rolul revelator al micilor detalii este excesiv potențat. Autorul ignoră iureșul de dimensiuni galactice din fața ochilor în favoarea unor subtile afinități pseudointelectuale.
De altfel, nu lipsesc micile remarci pline de spirit, inerente oricărui roman:
1. "-Noi nu o să ne iubim copilul, nu-i așa? îi spuneam Zenobiei."
2. "Deschizi o ușa și apare alta. Apoi încă una și încă una, până la ultima, care nici nu există măcar, și tot așa până te pomenești la prima, care nici nu există măcar, și mai dai o raită prin locuri vechi pentru că ceea ce credeai că te scosese și chiar te scosese devine capcană și te readuce tot acolo că să înțelegi odată că ultimul tău adevăr e la fel de iluzoriu pe cât fusese primul și să nu uiți că te afli întotdeauna pe muchie de cutit."
*Deliei, care mi-a împrumutat această carte, pe care am subliniat-o până la refuz.
Andrei Tamas,
7 noiembrie 2017
Înclinațiile sale spre "bulversarea imaginației" -cum îi place subsemnatului să o numească- s-au dezvoltat încă de timpuriu. Lucru frumos și nesusceptibil de prea multe întrebări, la prima vedere.
Ceea ce surprinde însă este armonia sa cu oamenii partidului și cu ideologia dominantă din a două jumătate a secolului trecut. Astfel pusă problema, curente literare care se împacă se pot găsi multe, dar... suprarealismul și proletcultismul?! Pare cea mai abjectă combinație de ordin estetic care s-ar putea dibui vreodată. Iată, deci, o prima constatare pusă pe masă într-o manieră interogativă. Nu este foarte greu să găsim o explicație exactă, de altfel, deoarece știm că băieții de la partid îngăduiau aproape orice în măsura în care individul era dispus să coopereze (vezi racolările operate de fosta Securitate).
Gellu Namun nu este însă singura figură pusă în această situație incomodă. Mulți alți oameni de cultură au fost constrânși să decurgă la anumite tertipuri pentru a li se permite să arunce sub lumina tiparului operele izvorâte dintr-o mâna negidată de nimeni (vezi istoria romanului Delirul, de Marin Preda).
Fenomenul despre care scriu a fost foarte răspândit, iar Naum este unul dintre cele mai sublime exemple lăsate posterității în acest sens, deoarece nu poți fi suprarealist și proletcultist în același timp! E de-a dreptul absurd! Mă face sceptic!
Doi au fost scriitorii de valoare care au avut o orientare liniară în ceea ce privește ideologia socialistă: Sadoveanu și Zaharia Stancu...
Dar... e vorba despre Zenobia în propozitie.
"Zenobia" mi-a picat relativ bine. E ca și cum ai mânca o supă sărăcăcioasă după ce mult timp ai mâncat rahat (vezi aplicarea în timp a legii penale, publicitatea imobiliară în sistemul legii 7/1996 *dar mi-ar lua mult timp să mă plâng cu privire la asta*). Spun o supă sărăcăcioasă -dar totuși o supă!- pentru că romanul nu excelează. Desigur -după cum am mai afirmat-o de atâtea ori- intervine un element subiectiv, uneori diferit ca natură, atunci când vorbești despre o carte. La mine, acest element identificat este reprezentat de conglomeratul ideologic care îmi bântuie lumina ochilor, iar lucrurile cu care nu rezonez sau cele care îmi infirmă într-un mod vulgar tezele îmi displac. Nu e vorba de faptul că refuz contactul cu noul, ci pur și simplu refuz să acord importanță unor lucruri infime. E o constatare. E un fapt. Și n-am de când să reflectez asupra lui prea curând.
Sufăr de constiinta vie a societății în care trăiesc și, de aceea, lucrurile care nu pleacă de la premise realiste îmi displac, aproape îmi repugnă...
Despre Zenobia... Zenobia este un derapaj imaginar al lui Gellu Naum, iar acest derapaj, care orice alt derapaj psihic, este plin de originalitate, dar atât. Originalitatea este cea care m-a împins să-i dau o notă acătării.
Tovarasu' autor lasă aimpresia că, trezindu-se într-o dimineață, între niște cearșafuri pline de jeg, i-a venit o idee pe care a ținut cu tot dinadinsul să o numească genială. Având în spate plictiseala de viață, își ia ziarul și citește te miri ce dandana de aia "senzațională". Apoi mai ia un ziar și aici altă dandana, numai că asta e din Chile. O alta e din Madagascar. Și așa mai departe. Acestea nu au nicio legătură între ele și, totuși, pe baza acestora Naum își construiește romanul.
Iata, deci, originalitatea: pe baza senzațiilor lăsate de anumite articole de ziar, autorul construiește paragrafe pe care apoi le leagă forțat. În fine, din toată tevatura asta iese un roman.
Pe de altă parte, se observă din altă galaxie că narațiunea este îmbibată de indolență, autorul-personaj fiind parcă intangibil cu privire la realitatea imediată. Un spirit deloc lax l-ar cataloga drept nebun de legat. Acesta este de altfel și motivul pentru care subsemnatul, în dialogurile sale interioare, i-a atribuit lui Naum un suprarealism bolnav de un existențialism conștient, dar reprimat.
Inca un detaliu semnificativ: rolul revelator al micilor detalii este excesiv potențat. Autorul ignoră iureșul de dimensiuni galactice din fața ochilor în favoarea unor subtile afinități pseudointelectuale.
De altfel, nu lipsesc micile remarci pline de spirit, inerente oricărui roman:
1. "-Noi nu o să ne iubim copilul, nu-i așa? îi spuneam Zenobiei."
2. "Deschizi o ușa și apare alta. Apoi încă una și încă una, până la ultima, care nici nu există măcar, și tot așa până te pomenești la prima, care nici nu există măcar, și mai dai o raită prin locuri vechi pentru că ceea ce credeai că te scosese și chiar te scosese devine capcană și te readuce tot acolo că să înțelegi odată că ultimul tău adevăr e la fel de iluzoriu pe cât fusese primul și să nu uiți că te afli întotdeauna pe muchie de cutit."
*Deliei, care mi-a împrumutat această carte, pe care am subliniat-o până la refuz.
Andrei Tamas,
7 noiembrie 2017
August 18, 2017
Dacă vă plac scrierile întrerupte de goluri de memorie, cu umor deştept rău şi credeţi că o femeie poate fi nu doar coasta bărbatului, dar şi parte din urechea lui, atunci e cam musai să o rugaţi pe Zenobia să vă lase să o cunoaşteţi. E genul de lectură pentru care îţi mulţumeşti că încă ai creier şi care, poate-poate, te face mai deschis către acel subiect ultra-mega abordat prin toate modalităţile posibile şi imposibile de exprimare. Că deh, tot ce ştii despre el te ajută de fapt să nu ştii. Da, Zenobia, dacă o laşi, te poate face conştient că nu ştii nimic despre iubire. Şi e un început bun.
Citește continuarea aici https://hyperliteratura.ro/zenobia/
Citește continuarea aici https://hyperliteratura.ro/zenobia/
December 4, 2011
Mi-au trebuit aproximativ trei pagini pentru ca sa ma indragostesc de cartea aceasta. Pot spune ca pentru mine constituie cartea anului (ca lectura).
Multa poezie.
"In noaptea fara de sfarsit a lumii urlau aceeasi lupi, luceau aceleasi stele.
Simteam in aer un pustiu adaugandu-se pustiului din mine".
Dar si multe referinte socio-culturale si politice aferente Sistemului.
"Spre seara am iesit pe strazi printre martorii vii si morti ai uriasei noastre farse existentiale".
Multa poezie.
"In noaptea fara de sfarsit a lumii urlau aceeasi lupi, luceau aceleasi stele.
Simteam in aer un pustiu adaugandu-se pustiului din mine".
Dar si multe referinte socio-culturale si politice aferente Sistemului.
"Spre seara am iesit pe strazi printre martorii vii si morti ai uriasei noastre farse existentiale".
March 5, 2019
Romanian surrealist Gellu Naum wrote this strange novel near the close of the long dark Communist era, during which he survived by writing children's books (kind of like Daniil Kharms, although his children's books got him into trouble instead of keeping him out of it). The narrator, also named Gellu Naum, meets his fiancee, Zenobia, in the swamps outside of Bucharest at the house of Mr. Sima. Following a flurry of absurd nonsense, Gellu and Zenobia leave together to dig a hole where they overwinter. In the dead of that white season, Mr. Sima, fearing he is approaching death, brings his ghostly companion Dragos to stay with the young couple. When spring arrives the trio returns to Bucharest, where everything gets even weirder. A number of characters recur, including Mr. Sima and Dragos, as Gellu passes time in a generally aimless and nonsensical way, moving in and out of orbit with Zenobia. Gellu sees and speaks with the dead. He ruminates on his past. He is prone to waxing philosophical, dribbling aphoristic prose behind him as he wanders the streets of Bucharest. Digressive in nature, the book still maintains a vague narrative that emerges to say hello on occasion. The following passage describes what might be going on just as well as any other words:
Naturally, I say only what is appropriate, apparently petty things, that is—aware of the fact that even they sometimes seem a little far-fetched, this being their way of allowing themselves to be seen; it is as if I were trying to narrate a mountain with its avalanches and all, but only a pebble would let itself be narrated—or the fog at the edge of the precipice; but I'm convinced that even in their silence the moan of the struggle between peak and abyss can sometimes be distinguished.
Also, by accounting for these hard-to-accept things I'm not trying to untangle the texture in which I squirmed more or less blinded by my own retinas: in the beginning I persisted in understanding, in the ordinary sense of the word, but that understanding could only touch echoes that arrived from very far away, hardly flickering like vanishing rays; in the course of time, explanation turned into openings for new traps, born out of themselves.
September 18, 2022
Am reușit să citesc, totuși, jumătate din ea, iar pentru restul n-am mai avut răbdare, concentrare.
Desi este o carte greu de înțeles, am ras destul de des. Exista in ea un umor al absurdului pe care eu îl prețuiesc nespus pentru că este rar, nu le reușește multor autori.
Desi este o carte greu de înțeles, am ras destul de des. Exista in ea un umor al absurdului pe care eu îl prețuiesc nespus pentru că este rar, nu le reușește multor autori.
November 24, 2014
Expecting a surrealist extravaganza of weirdness I was at first disappointed to find this to be an autobiographical love story (in essence), though the manner in which this story is filtered through an enchanted surrealist lens grounded in earthy mysticism, giving it a mythic dimension, ignited my affection. Naum knows how to cast a spell, even as he drifts into the opaque and puzzling. This is domestic Romanian mystical surrealism at its finest.
February 5, 2021
“Îmi e destul de greu să descriu starea aceea de vegetalizare. Am să spun doar că o mai avusesem de câteva ori. O dată, în legătură cu un pește alb, zăceam întins pe un divan într-o cameră mare, un vestibul, nu puteam să mișc nici măcar un deget. Pe dinăuntru îmi era cumplit de bine, simțeam, ca și acum, în parc, o impăcare fără margini. Iubeam, într-un prezent perpetuu și uluitor de simplu, tot ce există, îmi şiroiau lacrimile pe obraji, nu le puteam opri, nici n-aş fi vrut... “
March 7, 2023
„Era un cer senin, nu se mişca o frunză. Oamenii treceau încoace şi încolo, toţi păreau vii, până şi morţii, zâmbeau prietenoşi.”
„Acolo, m-am aşezat pe o bancă, voiam să culeg o floare pentru Zenobia, erau destule, îmi părea rău că nu se întunecase de tot: pe întuneric, la lumina mâinilor, aş fi ales mai bine.”
„Iubeam, într-un prezent perpetuu şi uluitor de simplu, tot ce există, îmi şiroiau lacrimile pe obraji, nu le puteam opri, nici n-aş fi vrut...”
„În ceea ce mă priveşte, aş fi vorbit despre orice, cu oricine, ca să destram păienjănişul singurătăţii noastre comune.”
„Şase ani am iubit-o”, spunea Constantin, „dar ea nu m-a iubit nici o secundă. Tu nu poţi să-ţi închipui ce înseamnă asta...”
„Simţeam în aer un pustiu, adăugându-se pustiului din mine.”
„Toţi ne cunoaştem, dar uităm legăturile.”
„O pasăre albastră mi-a cerut ceva, am scos din buzunar bucata de pâine şi i-am întins-o pe palmă. A luat-o din zbor. Ar fi putut la fel de bine să-mi ia ochii.”
„Acolo, m-am aşezat pe o bancă, voiam să culeg o floare pentru Zenobia, erau destule, îmi părea rău că nu se întunecase de tot: pe întuneric, la lumina mâinilor, aş fi ales mai bine.”
„Iubeam, într-un prezent perpetuu şi uluitor de simplu, tot ce există, îmi şiroiau lacrimile pe obraji, nu le puteam opri, nici n-aş fi vrut...”
„În ceea ce mă priveşte, aş fi vorbit despre orice, cu oricine, ca să destram păienjănişul singurătăţii noastre comune.”
„Şase ani am iubit-o”, spunea Constantin, „dar ea nu m-a iubit nici o secundă. Tu nu poţi să-ţi închipui ce înseamnă asta...”
„Simţeam în aer un pustiu, adăugându-se pustiului din mine.”
„Toţi ne cunoaştem, dar uităm legăturile.”
„O pasăre albastră mi-a cerut ceva, am scos din buzunar bucata de pâine şi i-am întins-o pe palmă. A luat-o din zbor. Ar fi putut la fel de bine să-mi ia ochii.”
Read
May 15, 2019Daca am abandonat 'Spuma zilelor' (a lui Boris Vian) - comparabila cu cartea lui Naum - cat ai zice "peste", m-am incapatanat sa citesc absurditatea asta dintr-un singur motiv: pentru ca avem o asemena carte in literatura romaneasca. Desigur, pentru foarte putini cititori cartea lui Naum are sens sau inteles, dar totusi e bine ca e. Nu pot spune ca mi-a placut ceva din ea, nici macar povestea de iubire pe care am vazut-o laudata pe un site de specialitate. Zenobia e cumva prezenta in carte doar cu numele ca nu aflam despre ea doar cat de mult o iubeste Naum, in rest foarte putine detalii. Mai multe stim despre Maria sau chiar despre dna Gerda.
Atunci cand nu m-au furat gandurile, mi s-a parut un fel de autobiografie presarata cu niste metaliteratura, cu pareri despre poezie si cu cugetari adanci pe care n-am avut rabdare si nici chef sa ma opresc sa le gandesc. Cred ca daca as fi studiat cartea in facultate si as fi discutat-o la un seminar, macar as fi inteles-o cat de cat. Motiv pentru care nici macar nu o evaluez.
Desi se spune ca suprarealistii scriu cum le dicteaza mintea pe loc inseamna ca poate nu e nimic de interpretat, nimic de inteles. Dar in acelasi timp... toata poezia si metafora din cartea asta mie mi-a lasat impresia ca e extrem, dar extrem de lucrata si gandita. Naum e, la urma urmelor poet, iar 'Zenobia' pare un foarte lung poem cu rima alba.
Atunci cand nu m-au furat gandurile, mi s-a parut un fel de autobiografie presarata cu niste metaliteratura, cu pareri despre poezie si cu cugetari adanci pe care n-am avut rabdare si nici chef sa ma opresc sa le gandesc. Cred ca daca as fi studiat cartea in facultate si as fi discutat-o la un seminar, macar as fi inteles-o cat de cat. Motiv pentru care nici macar nu o evaluez.
Desi se spune ca suprarealistii scriu cum le dicteaza mintea pe loc inseamna ca poate nu e nimic de interpretat, nimic de inteles. Dar in acelasi timp... toata poezia si metafora din cartea asta mie mi-a lasat impresia ca e extrem, dar extrem de lucrata si gandita. Naum e, la urma urmelor poet, iar 'Zenobia' pare un foarte lung poem cu rima alba.
November 29, 2017
I made the mistake of reading the publisher copy on the back of this book – I was used book shopping, and sometimes there’s just no helping it – which proved to be a bit of a mistake as the write-up on the “Tales from Unbound Europe” series sells this a book fairly different than what it is:1. Too many things solicit us, and, given the equivocal solicitation mechanism, too many Words flock to contain them, to hide them in their useless and deceiving labyrinth—that’s why I might sometimes tell you what shouldn’t be told; anyway I am convinced that everyone will meditate more on the surplus, leaving aside the state in which I float, below, like a frogman, for instance.
But there is also that rumble and everyone’s capacity to perceive it ...
This is the first full-length novel by a member of the Romanian literary avant-garde. Zenobia is the evocation of the singular quest of a Surrealist knight-errant who strives to be true to the gentle demands of his lady in a landscape of snares, desolation, incipient madness, and material poverty magically interrupted by moments of extreme beauty. Naum presents a narrative of self-discovery and revelation: love, in all its intimate, carnal communion, lights the path through the dark forest, the streets of Bucharest, and the desert swamps. Zenobia consoles the narrator and soothes his rage and frustration. And he, speaking from the depths of his love and despair, generously invites the reader to share in his quest.Which sounds pretty damn cool. Now, compare that to the copy on this other Goodreads entry:
An existentialist anti-novel by a member of the Romanian literary avant-garde. It demonstrates a commitment to surrealistic aesthetics, and has a clear lack of an obvious plot, minimal development of character, variations of time sequence, and experiments with vocabulary and punctuation.Which also sounds pretty cool, but for different reasons, and generally sets different expectations for the book. To be clear, the description on that other Goodreads entry fits the book itself much better than that first one. After having read the book I can look at that first description and see where it is coming from, but it only really fits viewed in reverse, with context in place; you’d never envision this book just from that description.
So, moving on, it took me a little bit of reading (around the third major section) before my expectations for this book had been suitably adjusted and I really started grooving along with it. That’s not to say the opening chapters were unenjoyable – Naum’s writing is really good; hazy and dreamlike, while maintaining a pedanticly measured tone that only heightens the unreality of the prose – it’s just that I kept expecting certain shifts in narrative that were never coming, and had to cleanse my assumptions-palate to enjoy the book for what it is.
It is surrealistic, but only in that “hazy and dreamlike” way I mention above – weird stuff does happen throughout the text, but it’s all just slightly weird, slightly disconnected from reality, where it has an overall surrealistic tone, but never really delves deeply into actual surrealism. Recommended for those who like reading weird books – especially those in translation – but are also okay with nothing really happening from an overall plot perspective.
August 5, 2020
Incredibil ca am citit asa ceva. Cum de nu am renuntat cand eram pe la pagina 20, atunci cand deja stiam ca n-o sa-mi placa aceasta carte? 200 pagini de nonsense. Incercarea de a fi ceva. Ganduri si idei si sentimente de om neimpacat aruncate la intamplare pe o foaie, seara inainte de culcare (asa imi imaginez eu), fara niciun efort de a le da o structura. Valoare literara a ce? A catorva subtilitati, idei inteligente si imagini demne de luat in seama, dar in ce? Intr-o harababura. Recunosc ca nu fac parte din publicul caruia i se adreseaza aceasta carte. Lirismul acestei carti m-a lasat rece, n-am putut nici sa ma bucur de cele cateva pasaje frumoase din aceasta carte, tocmai din cauza haosului ce se vroia inedit. M-a speriat aceasta carte, in sensul ca poate am ajuns insensibila.
February 1, 2009
This book is a open cut wound we see of Naum's. His mental fragility is beautifully expressed through the use of words. The author's need of affection and protection is breathing through every page of this book. A strong, emotional and eliberating book which captures the endless inner critics we posses.
June 11, 2015
Am tot căutat un cuvânt care să pară ceva mai potrivit în contextul dat, dar apoi mi-am dat seama că faptul în sine nu avea nicio relevanţă şi că, de fapt, numai senzaţia imposibil de catalogat care persistă la finalul acestui volum contează cu adevărat. Căci, da, pe aproape tot parcursul său, "Zenobia" mi-a părut o carte grozavă. 4,8/5
September 28, 2010
Cred că e cel mai frumos roman de dragoste din literatura română. Prin stil aduce puţin cu "Spuma zilelor" a lui Boris Vian.
July 5, 2020
“Am să viermuiesc singur, am să umblu razna prin lume, ca un sicriu, purtând în mine imaginea ei aproape leșinată pe care o iubesc neînchipuit de mult, am să-i vorbesc, în gând, prin păduri și prin gări, am să-i fac patul în mine, s-o culc, în fiecare seară, s-o învelesc în cârpe, voi știti foarte bine câte cârpe poartă în sine fiecare dintre noi, și ea n-o să-mi răspundă niciodată pentru că n-o să mă audă când o să-i spun nani-nani, pentru că acolo, în mine, în cârpele din ea, are să-l învelească pe iubitul ei care o va purta învelită în cârpele din el și o va legăna și îi va spune nani-nani și așa mai departe.”
“Deschizi o ușă și apare alta, apoi încă una și încă una, până la ultima, care nici nu există măcar, și tot așa până te pomenești la prima, care nici nu există măcar, și mai dai o raită prin locuri vechi pentru că ceea ce credeai că te scosese și chiar te scosese devine capcană și te readuce tot acolo ca să înțelegi odată că ultimul tău adevăr e la fel de iluzoriu pe cât fusese primul și ca să nu uiți că te afli totdeauna pe muchie de cuțit.”
“Deschizi o ușă și apare alta, apoi încă una și încă una, până la ultima, care nici nu există măcar, și tot așa până te pomenești la prima, care nici nu există măcar, și mai dai o raită prin locuri vechi pentru că ceea ce credeai că te scosese și chiar te scosese devine capcană și te readuce tot acolo ca să înțelegi odată că ultimul tău adevăr e la fel de iluzoriu pe cât fusese primul și ca să nu uiți că te afli totdeauna pe muchie de cuțit.”
November 30, 2017
„ Nu eu voiam să mor, ci carnea mea, oasele mele, nu știu cum să spun. ”
December 15, 2023
Literatura ia viață în mai multe forme.
Așa și romanul suprarealist al lui Naum. Așa și eroina Zenobia. Despre care nu mi-am dat seama în final dacă există cu adevărat sau este doar o închipuire a personajului-narator. Îl ceartă, îl iubește, se simte strâns legată de el deși abia dacă-l cunoaște. Se întâlnesc în mlaștini, viețuiesc într-o scorbură o vreme, se mută într-un atelier al unei pictorițe oarecare, Maria, iar când simt că au trăit și au gustat suficient viața citadină, iau decizia de a se reîntoarce în mediul lor primordial. Bine, deciziile sunt luate mai mult de el, ea doar îl așteaptă, cuminte, îi ascultă toate întâmplările mai mult sau mai puțin ieșite din comun, despre oamenii vii și oamenii morți care umblă laolaltă pe străzi, despre rătăcirile nocturne, despre întâlnirea cu anumite personaje tragi-comice, cu deficiențe de vorbire sau cu un handicap, despre mici promiscuități, indecențe, ciudățenii ș.a.
Zenobia ascultă și iartă, nu are păreri proprii, este ca o plantă sau ca un corp de mobilier (cum am ascultat undeva), mângâie și pare să fie lipsită de orice suflu uman. Trăiește în umbra eroului Naum și este dependentă ca de apă de acesta, deși-și mai permite din când în când o mică aroganță, de a-l părăsi și ea în același fel cum o face el, cu zilele.
Zenobia, pe care o iubesc neînchipuit de mult; m-aș duce cu ea, așa, până la capătul lumii, adică nu, până ceva mai aproape, la niște locuri pe care le știu eu.
De fapt, Zenobia susține că tot ce fac e foarte important și se necăjește de câte ori îmi pierd încrederea în mine; ea e convinsă că drumul vieții mele îmi cere să mă mișc, orice s-ar întâmpla, numai pe el și că, de-a lungul lui, în orice clipă, se află lucrul către care mă îndrept, chiar dacă uneori îl uit sau îl ignor.
Tot văd că este evocat cineva care spune, deși nu știu cine, că Zenobia este o carte despre tot ce crezi că ştii despre iubire, când nu știi, de fapt, nimic. Cel mai probabil nu am ajuns la o vârstă la care să știu ceva cu adevărat despre iubire. E încă abstractă, nu concretă. Dar, romanul în cauză nu mi se pare că este, așa cum ar spune mulți, cel mai frumos roman de dragoste din literatura română sau cel mai frumos Pohem de dragoste. Nu-i neg valoarea literară. Nici valoarea estetică. Este, pesemne, mult mai mult decât l-am putea percepe oricare dintre noi. Autobiografic, despre Gelu și Lyggia Naum. Sunt vărsate în el multe credințe, principii de viață, gânduri și meditații, de multe ori adâncindu-se în filosofie.
Sigur, asemenea lucruri i se pot întâmpla oricui și ele sunt ușor trecute cu vederea. Dar, când te lovești de cinci ori în aceeași zi de aceeași piatră pe care de fiecare dată o dai la o parte și când ți se învinețește degetul mare de la picior și te doare de-ți vine să url, devii prudent, începi să te gândești, de pildă, zăcea acolo numai ca să-ți pândească trecerea.
Odată, pe câmp, deasupra digului proaspăt consolidat după ultimele inundații, era un cer dușmănos, totul în jurul meu era dușmănos, vrăbiile și ciulinii încercau să-mi zgârie ochii, nu mă iubea nimeni, mă aflam într-un cerc de ostilitate dezlănțuită, acolo, în locul acela pustiu, și vântul îmi vâjâia pe la urechi, aveam nevoie de cineva, neapărată nevoie, ca să scap, să ies din cerc [...].
Mi-a plăcut romanul lui Naum pentru că a fost ca o gură de aer proaspăt. În schimb, nu cred că l-am înțeles măcar aproape de deplin. Poate la o viitoare recitire. Revedere. Când vom fi mai pregătiți unul pentru altul. Se citește ușor, necesită atenție, te face să râzi, să rămâi gură-cască, să te întrebi ce ar fi putut fi în mintea autorului să scrie așa ceva. Dar e interesant. Și curge frumos. Și totuși, îl recomand. Oricui vrea. Și un mic sfat, poate bun, poate rău: să-l ia ca atare.
"Ce să-i faci, domnule Sima", am spus, "câteodată ne credem buricul pământului și poate chiar suntem, pentru că pământul ăsta are o sumedenie de buricuri..."
"De data asta ne-am născut greșit, dar nu-i nimic", a oftat ea. "Poate că data viitoare..."
May 29, 2011
(8/10) So Zenobia is a book about a guy who finds a girl in the woods with a bunch of other random people and falls in love wtih the girl and decides she's called Zenobia and then they move into a cave for a winter and adopt an old man who may or may not actually exist, and then they go back into the city and meet a bunch of the dude's friends and... yeah, after that I'm not really sure what happened. But what the book is actually about is a kind of surrealist manifesto, a proclamation that in our times the skewed lens of surreal literature actually creates a more sensible view of the world than the old dogmatic ideas of truth. In addition to the theoretical statement, Zenobia is full of poetic scenes adn turns of phrases. The latter half of the book was especially disorienting to me, introducing characters and conflicts from out of nowhere and then having them wander off after a few pages, but I expect that disorientation was kind of the point. Not a book for everyone, but a very interesting tome nonetheless.
P.S. The point at which you eagerly receive in the mail a book labelled "The first novel written by a member of the Romanian literary avant garde" is officially the point at which you acheive the status of hopeless book-nerd.
P.S. The point at which you eagerly receive in the mail a book labelled "The first novel written by a member of the Romanian literary avant garde" is officially the point at which you acheive the status of hopeless book-nerd.
June 1, 2021
„Fiecare poartă cu sine un neadevăr menit să-i deslușească mișcarea încâlcită a lumii sublunare. Acesta se numește adevăr și ține până când apare altul. Destinul său pare a fi ciocnirea, rând pe rând, atât cu adevărurile agresive ale celorlalți, luate în parte, cât și cu adevărul depresiv al tuturor, luați laolaltă.”
Solilocviul căutării are defectul că, după o vreme, devine searbăd dacă e păstrat în mediul steril al formulării, în gramatica neologismelor și așa mai departe. Naum a înțeles asta. A trăit asta. Așa că nu servește o introspecție putredă de la cap la coadă, ci una legată cu o colecție de viziuni de culoarea unei clanțe vechi de aprozar, să zicem, pentru că oricum nu s-ar înțelege, orice epitet aș folosi. Toate încununate resemnat cu câte o concluzie ce doar dezvăluie limita cruntă a înțelegerii, datoare să îl ajute pe Gellu să mai închidă un ochi noaptea. („Ce să-i faci domnule Sima, câteodată ne credem buricul pământului și poate chiar suntem, pentru că pământul ăsta are sumedenie de burice...”)
Cât despre Zenobia... n-am s-o descriu, am să spun doar că, oricând vorbea, mă gândeam la Werther și mă îneca mila; poate dacă Werther ar mai fi așteptat puțin, s-ar fi găsit cineva să-l salveze cu un: „Să fii cuminte.”
Solilocviul căutării are defectul că, după o vreme, devine searbăd dacă e păstrat în mediul steril al formulării, în gramatica neologismelor și așa mai departe. Naum a înțeles asta. A trăit asta. Așa că nu servește o introspecție putredă de la cap la coadă, ci una legată cu o colecție de viziuni de culoarea unei clanțe vechi de aprozar, să zicem, pentru că oricum nu s-ar înțelege, orice epitet aș folosi. Toate încununate resemnat cu câte o concluzie ce doar dezvăluie limita cruntă a înțelegerii, datoare să îl ajute pe Gellu să mai închidă un ochi noaptea. („Ce să-i faci domnule Sima, câteodată ne credem buricul pământului și poate chiar suntem, pentru că pământul ăsta are sumedenie de burice...”)
Cât despre Zenobia... n-am s-o descriu, am să spun doar că, oricând vorbea, mă gândeam la Werther și mă îneca mila; poate dacă Werther ar mai fi așteptat puțin, s-ar fi găsit cineva să-l salveze cu un: „Să fii cuminte.”
February 7, 2021
Momentan vă ,,spun" că este FANTASTICĂ🌻
August 22, 2021
Nu am mai citit de mult o carte la finalul căreia să rămân fără cuvinte. Și nu vorbesc aici de sentimentul că am descoperit cea mai cea carte din lume, ci, pur și simplu, sunt incapabilă să formez gânduri coerente. Pentru că acest roman („pohem”) nu este, el însuși, coerent.
Recunosc, eu și suprarealismul nu suntem buni prieteni. Nu mi s-a lipit de suflet, nu-l înțeleg, poate n-am citit cartea asta în starea sau la momentul potrivit. Am și tras de mine zile întregi să ajung la final, a fost o luptă grea. Dar am impresia - și citind acest articol al lui Cristian Teodorescu, mi s-a validat această impresie - că Naum și-a râs, puțin, de noi, cititorii, și de cei care au încercat să-i deslușească intențiile, cu „Zenobia”. A fost mult peste noi, muritorii - n-o spun ironic.
Cartea-i parte poveste de dragoste, parte vis absurd, parte autobiografie. Eu așa am interpretat-o. Și în orice caz, complet egocentrică. Zenobia e o umbră, o prezență de multe ori îndepărtată, așteptând cuminte să fie băgată în seamă.
Nu pot să-i reproșez nimic lui Naum. Disecată clinic, scriitura lui nu are nicio imperfecțiune. E, până la urmă, un „pohem” în proză, construit cu foarte mare grijă de-a lungul a 5 ani. Niciun cuvânt nu e în plus sau în locul greșit. (De aici și evaluarea) Doar că... nu am reușit să o pătrund așa cum trebuie. Va trebui s-o recitesc, dar încă nu-mi dau seama în ce context.
Recunosc, eu și suprarealismul nu suntem buni prieteni. Nu mi s-a lipit de suflet, nu-l înțeleg, poate n-am citit cartea asta în starea sau la momentul potrivit. Am și tras de mine zile întregi să ajung la final, a fost o luptă grea. Dar am impresia - și citind acest articol al lui Cristian Teodorescu, mi s-a validat această impresie - că Naum și-a râs, puțin, de noi, cititorii, și de cei care au încercat să-i deslușească intențiile, cu „Zenobia”. A fost mult peste noi, muritorii - n-o spun ironic.
Cartea-i parte poveste de dragoste, parte vis absurd, parte autobiografie. Eu așa am interpretat-o. Și în orice caz, complet egocentrică. Zenobia e o umbră, o prezență de multe ori îndepărtată, așteptând cuminte să fie băgată în seamă.
Firește, în privința ei n-am să insist prea mult. Periculosul joc al evocării își are limitele și logicile lui, cărora mi se pare necesar să le atenuez ferocea forță de atracție gata oricând să te înghită ca un stomac flămând...
Nu pot să-i reproșez nimic lui Naum. Disecată clinic, scriitura lui nu are nicio imperfecțiune. E, până la urmă, un „pohem” în proză, construit cu foarte mare grijă de-a lungul a 5 ani. Niciun cuvânt nu e în plus sau în locul greșit. (De aici și evaluarea) Doar că... nu am reușit să o pătrund așa cum trebuie. Va trebui s-o recitesc, dar încă nu-mi dau seama în ce context.
June 9, 2025
l-am citit pe Naum la recomandarea Simonei Popescu. și mi-a plăcut, chiar dacă te afli într-o perioadă de acomodare până reușești să mesteci și să digeri proza sa. în „Zenobia” nu vorbim despre un concret tactil — îmi place să cred că olfactivul ne ghidează —, ci despre un paradis posibil, aflat la granița dintre „imaginarul imaginat și imaginarul trăit”. putem spune deci că nimic nu e real și nimic nu e abstract. și cum altfel, când scriitura sa e înțesată de o reverie confuză, de rupturi frecvente, bruște, adânci. căci suprarealismul lui Naum e unic și greoi, dar e al lui și e profund.
nu știu dacă se va reciti, dar clar se va reține.
3,5/5
nu știu dacă se va reciti, dar clar se va reține.
3,5/5
May 10, 2016
"Apoi, din casa a inceput sa cante Bach, in persoana, canta la tambal, improviza, nu stiu daca l-ati auzit vreodata intr-un lan de porumb uscat, de sub un sopron, pe Bach, improvizand la tambal, sunetele se imprastiau ca un fum, impanzisera cerul, ma ameteau."
April 16, 2024
neapărat de recitit. o lectură originală, scrisă parcă din interior. curge direct din esența autorului. nu trebuie să înțelegi rațional ce se întâmplă. totul are sens fără să chestionezi nimic. trebuie doar să te "conectezi" pe frecvența corectă...
Read
April 12, 2020S-au viermuit și așa mai departe
May 18, 2022
This book is the best fever dream i had
December 28, 2022
n-am inteles nimic?
Displaying 1 - 30 of 167 reviews